Rationalitatea sociala

RATIONALITATEA SOCIALA

Sesizarea ordinii , a unei ratiuni in desfasurarea aparent haotica a evenimentelor lumii urca in urma pana in zorii gandirii stiintifice si filosofice. Etimologic , rationalitate nu inseamna altceva decat a fi in conformitate cu ratiunea , trecut prin confruntare cu criteriile ei , deci prin rationalizare . Lumea fiind guvernata de o ratiune atemporala , rationalizarea afecteaza doar activitatile umane , o parte a lor .

Se pune problema rationalitatii cunostintelor actiunilor si obiectivarilor lor . In ce consta rationalitatea acestora ? Exista mai multe posibilitati de dezlegare :

-descriptiva - consta in a stabili ceea ce intelege o comunitate de dimensiuni oarecare prin rationalitate ;

-normativa - consta in a prelua si generaliza un concept al rationalitatii dintr-un domeniu amintit pentru toate domeniile ;

-deductiva - consta in derivarea unei determinari a rationalitatii dintr-o propozitie mai generala .

Toate aceste posibilitati prezinta dezavantajul ca lasa portile deschise pentru un anumit conventionalism in ceea ce priveste determinarea rationalitatii si o data cu el , pentru un anumit arbitrar . Avantajul e ca putem determina ce e rationalitatea prin reconstuctia presupozitiilor pe care le angajam atunci cand intreprindem ceva rational .

In conceptia traditionala se vorbea mai mult de ratiune considerandu-se ca ratiunea este data in lume , omul urmand doar sa-si plieze mintea si actiunile la cerintele ei . Lucretiu si Cicero au echivalat termenul cu grecescul logos . Inainte de a insemna si facultate umana de a forma cuvinte si de a comunica asupra realitatii , logos insemna cunoasterea numarului care defineste ceva si indica daca este ceea ce este . Ulterior I s-a adaugat termenul nous care se refera la capacitatea umana de a sesiza logos-ul lumii , care este considerata mai presus de toate inteligibila .

In epoca moderna filosofia si-a deplasat interesul dinspre inteligibilitatea lumii spre rationalitatea metodei de cunoastere .

Descartes arata : "Bunul simt este lucrul cel mai drept impartit din lume , caci fiecare crede ca il are in asa masura incat cei care , in orice alta privinta sunt cel mai greu de multumit , nu obisnuiesc sa-si doreasca mai mult decat au . Bunul simt sau ratiunea este egala la toti oamenii ; si astfel diversitatea vederilor noastre nu provine din aceea ca unii au mai multa ratiune decat altii , ci numai din aceea ca ne conduce gandurile pe cai diferite , si nu avem in vedere aceleasi lucruri . Caci nu e de ajuns sa avem mintea sanatoasa ; principalul e sa o folosim bine .

Kant vorbeste de o ratiune teoretica , care se refera la domeniul naturii , si e o ratiune practica, care se refera la domeniul moralei , constituit de actiunile umane bazate pe libertate .

Locke spunea : "Cuvantul ratiune are diverse semnificatii . Ratiunea reprezinta pentru mine o facultate a omului , acea facultate prin care se presupune ca omul se deosebeste de animale , si prin care este evident ca el le intrece mult . "

Filosofia lui Hegel pleaca de la propozitia generala conform careia tot ce este e strabatut de ratiune iar universul in evolutia sa prezinta un "proces de formare a spiritului" . Formarea spiritului serealizeaza in 3 medii - interactiunea limba si nca - fiecae cu o dialectica specifica , ireductibila la vreuna din celelalte doua .

Nu se poate intelege fenomenul rationalizarii fara a cerceta procesul istoric al modernizarii . Lumea premoderna a identificat o ratio in desfasurarea aparent aleatoare a fenomenelor , dar abia lumea moderna a facut din rationalizare un obiectiv si un criteriu de ativitate . Lumea moderna a desfasurat proiectul temerar si grandios de a emancipa umanitatea de ignoranta , penurie , truda si asuprire prin dezvoltarea cunoasterii , tehnicii , libertatilor , pe scurt , prin promovarea de solutii rationale . Rationalizarea , in slujba acestui proiect , este esenta profunda a modernizarii . Multa vreme s-a considerat c singurul domeniu susceptibil de rationalizare era conduita umana . Astazi , rationalizarea are loc pe toata suprafata activitatii umane , de la munca , trecand prin interactiunile sociale , la acceptarea teoriilor , a cunostintelor in general . Problema rationalizarii este intima viziunii si constructiei lumii moderne . De aceea trebuie elucidat: ce inseamna a fi modern , in ce consta modernizarea ca proiect si proces istoric?

Termenul de modern a ramas afectat de o anumita imprecizie , nu pentru ca s-ar referi la o realitate vaga , nedelimitabila , ci pentru ca se refera la o realitate complexa , miscatoare . In sec. al X-lea , prin modern s-a inteles ceea ce sugereaza si astazi latinescul modernus - recent , nou , adecvat conditiilor prezentului . Se considera ca lumea moderna s-a format din sec. al XVI-lea incoace (Renasterea fiind inceputul ei ). Pentru trecerea de la modern la postmodern , identificarea cronologica nu este suficienta. Prin stiinta moderna se intelege stiinta constituita in jurul lui 1600 de Galilei , Gilber , Bacon , caracterizata de cautarea legilor naturii in cadrul experimentului .

Prin istoria moderna se intelege istoria ulterioara caderii Constantinopolului (1453) , cand burghezia inregistreaza ascensiunea continua catre dobandirea puterii economice , politice , culturale .

Prin arta moderna se intelege romantismul , aparut ca reactie la clasicism , ai carui reprezentanti sunt : Manet , Picasso , Renoir .

Literatura moderna e plasata in posteritatea imediata a clasicismului , si caracterizata prin intelectualizarea progresiva a procesului artistic (devenit problema , experiment , proiect) si criza operei ca structura , polisemia operei .

Arhitectura moderna incepe in sec. XIX , dar se contureaza pe deplin in preajma lui 1900 , si se caracterizeaza prin folosirea unor materiale - fier , sticla , a unei noi tehnologii din prefabricate .

Rousseau caracteriza modernul prin umanitarism , toleranta , rationalism, in opozitie cu traditionalismul , care inseamna autoritarism , prejudecata , coercitie.

Hegel , care incepe propriu-zis reflectia filosofica asupra modernului , considera ca lumea moderna se intemeiaza pe "principiul subiectivitatii" pe care il echivaleaza cu "libertatea " si-l specifica n recunoasterea dreptului la critica pentru fiecare individ , validarea individualitatii , autonomia actiunii . Principiul subiectivitatii se activeaza in :

-stiinta moderna care "desfarmeca" natura din momentul in care vede in ea doar un sistem de legi ;

-morala care se intemeiaza pe recunoasterea libertatii subiective a indivizilor ;

-arta moderna arta in care forma si ontinutul sunt determinate de "intensitatea absoluta" .

Hegel a observat ca subiectivitatea poate sustine modernul , dar nu-l poate stabiliza durabil . Ca antidot Hegel ne propune ideea unei rationalitati comunicative , formata in mediul intersubiectivitatii . Hegel evidentiaza astfel importanta societatii civile ca realitate sociala caracterizata de circulatia marfurilor , ca moment necesar pentru emanciparea individului .

Nitzsche spune ca lumea moderna , caracterizata de promovarea "principiului subiectivitatii" , favorizeaza o reprezentare a rationalitatii ce duce la inlocuirea diverselor forme de asuprire cu dominatia tiranica a unei "vointe de putere" false si nihiliste . Declin familiei , promovarea ca "dreptate" a pretentiilor ascunse ale unei pervertite "vointe de putere" , inaintarea continua spre putere a starilor de jos si mijlocii , ignorarea individului , totul duce la o infricosatoare nimicire . In lumea moderna , omul ajunge sa actioneze doar "informat" , el reactioneaza doar la stimulente , spontaneitatea lui este slabita profund . "Totul este stiinta."

Max Weber a caracterizat societatea moderna printr-o rationalitate ce afecteaza toate domeniile vietii sociale . Indiciile rationalizarii sunt urmatoarele :

-in plan economic : economie bazata pe "intreprinderea capitalista"

-in plan politico-administrativ : organizare avand ca nucleu statul bazat pe un sistem de impozite centralizat si permynentizat , care dispune de forta militara , care monopolizeaza aplicarea dreptului si aplicarea legitima a fortei

-in plan cultural : "stiinta moderna , constand in cunostinte empirice , avand capacitatea de prognoza , care sprijina stapanirea instrumentala a evenimentelor empirice . Daca se poate spune la un mod general ca rationalitatea inseamna fie stapanirea diversitatii empirice , prin concepte de diferite grade de generalitate , fie atingerea unui scop prin calcularea mijloacelor adecvate , atunci se poate admite ca in societatea moderna , al doilea sens a devenit caracteristic.

M. Weber distinge :

-"actiunea rationala in raport cu un scop " (e actiunea celui care cantareste atat mijloacele fata de scopuri , cat si scopurile fata de consecinte , ca si diferitele scopuri posibile , unul in raport cu altul) ;

-"actiunea rationala in raport cu o valoare" (e actiunea celui care actioneaza in serviciul convingerii sale , fara a lua in considerare urmarile previzibile ale acesteia) .

Se poate spune ca societatii moderne ii este caracteristica tendinta extinderii , "rationalitatii in raport cu un scop" , pe seama "rationalitatii in raport cu o valoare" .

E vorba de doua tipuri de rationalitate deci , ambele continute in chiar "modernul cultural" . O rationalitate in raport cu un scop , de natura analitica , avand drept criteriu ultim eficienta stapanirii obiectelor si o rationalitate social-practica , avand drept criteriu ultim mutualitatea in interactiunile sociale .

Pentru Comte si Marx , oamenii nu sunt doar fiinte capabile sa cunoasca rationalitatea realului ci fiinte puse in situatia de a produce . Initiatorul pozitivismului a cautat o lege pentru consensul social si a sustinut ca epoca filosofiei este revoluta . Doar stiinta poate oferi astfel de baze in reorganizarea societatii . Marx pleaca de la abordarea hegeliana : daca intr-un intreg nu fiecare element este in acord cu "ratiunea", atunci acel intreg este lipsit de "adevar" si va fi distrus . Ori , arata autorul Manuscriselor economico-filosofice , exista cel putin un astfel de element ce nu concorda cu "ratiunea " - "instrainarea muncitorului". In mod cert , conchide el , ratiunea nu e ceva dat de la inceput pe plan istoric , ci ceva cucerit prin activitatea umana . Marx admite ca modul de productie capitalist a reprezentat un progres incontestabil pe planul istoriei in directia valorificarii resurselor naturale , cresterii randamentului activitatii umane . Dar aceasta nu a fost conditia suficienta pentru a inlatura "instrainarea muncitorului". Cu Comte a fost inaugurata cercetarea rationalitatii care a dus la complete conrtoverse specifice timpului nostru .

Unele conceptii inteleg prin rationalitate un atribut ce se acorda lumii socio-cosmice in sine . Se poate obiecta insa ca rationalitatea nu este un atribut al lucrurilor ca atare . Unii filosofi dezvolta teza dupa care natura este in sine rationala incat , ca oameni , am realiza un mod de viata rational punandu-se in acord cu ea . Pe de alta parte rationalitatea sau irationalitatea naturii este o proiectie a intereselor noastre ca specie . Se spune de exemplu ca e rational ca in natura anumiti daunatori sa fie folositi ca hrana pentru altii . Ce se gandeste insa cand se sustine acest lucru ? Ca este util pentru noi sa fie asa . Natura deci nu e identica cu ratiunea ; ea e strabatuta de legi , dar rationalitatea ei este conferita de noi in lumina angajarilor noastre .

Prin urmare putem spune ca rationalitatea este un atribut al prestatiilor umane ; vorbim de rationalitate in cazul cunostintelor si actiunilor precum si al obiectivarilor lor (sisteme de cunostinte , sisteme sociale) . Intrucat cunoasterea incepe cu problemele care se pun sub forma propozitiilor interogative , continua cu formularea de ipoteze explicative , stabilirea faptelor , deci cu propozitii cognitive , inainteaza cu evaluari in forma propozitiilor axiologice si se incheie cu recomandari de actiune in forma propozitiilor deontice , problema rationalitatii se pune in cazul fiecareia dintre aceste propozitii , dupa cum se pune in cazul tuturor comportamentelor intentionale sau actiunilor .

Rationalitatea nu se confunda cu adevarul sustinerilor . Propozitiile false nu sunt intotdeauna irationale . Rationalitatea nu se confunda cu ceea ce e acceptat la scara sociala semnificativa .

Rationalitatea nu e doar o capacitate specific umana . Ea califica nu doar persoane in virtutea prestatiilor lor , ci si obiectivarile lor . Pe de alta parte , din rationalitatea persoanei nu se poate deriva rationalitatea obiectivarilor . Afi produsul unor persoane rationale nu garanteaza prin sine rationalitatea unui produs . Proba : persoane rationale savarsesc comportamente irationale . Pentru unii rationalitatea se identifica cu caracterul stiintific . Aceasta opinie e restrictiva deoarece stabilirea caracterului stiintific e cateodata mai dificila decat stabilirea rationalitati , inainte de toate pentru ca stiinta are un caracter istoric . Alua drept criteriu al rationalitatii caracterul stiintific , presupune a lua drept absolut un moment din istoria stiintei . Apoi nu putem refuza multor cunostinte si actiuni caracterul rational , chiar daca nu putem recunoaste caracterul stiintific .

Pentru altii , rationalitatea e echivalenta cu ceea ce tine de constiinta , in opozitie cu spontaneitatea . Un contraargument e acela ca in sfera rationalitatii intra , pe langa fenomenele de gandire si cele de sensibilitate , emotivitate . Atatea acte de creatie sunt spontane si rationale pe deasupra .

Rationalitatea e un fenomen de relatie , se masoara in anumite performante . Ea e perpetuu in raport cu un scop si de aceea e relativa . Georg Klaus considera ca nu exista rationalitate pura : ea e cuprinsa in actiuni , in cunostinte . A fi rational presupune reunirea a doua momente de obiectivitate : unul stabilit in raport cu lumea data in experienta si o "obiectivitate sociala". Deci , a fi rational presupune a intretine un raport ce poate fi probat , cu lumea data in experienta si a fi susceptibil sa fii recunoscut in acest raportde ceilalti participanti la interactiunea sociala .

Rationalitatea stiintei

Stiinta este luata adesea ca etalon al rationalitatii , dar intrebarea este : ce face din insusi cadrul stiintei uncadru rational ?

Putem porni la reconstructia rationalitatii stiintei , pornind de la ideea ca exista diferite manifestari ale rationalitatii in cunoastere : cunostinte , teorie , intregi discipline care sunt matematica , fizica .

Rationalitatea stiintei poate fi privita sub doua aspecte : al explicarii si al determinarii obiectelor - oarecum distincte , dar intim unite . Trebuie insa precizat ca rationalitatea stiintei nu se confunda cu verificarea empirica a propozitiilor . De exemplu se stie ca Newton a calculat , in Principia , dependenta vitezei sunetului de compresibilitatea si densitatea aerului , dar abia mult mai tarziu , Laplace a putut arata concordanta formulei cu experienta .

Rationalitatea nu se confunda nici cu ceea ce este acceptat la ,un moment dat la o scara sociala semnificativa . Ne putem inchipui de exemplu cat de mult a contrazis si socat opinia contemporanilor , dominata de ideea ca pozitiile planetelor sunt efect al vointei divine , legea gravitatiei universale a lui Newton , conform careia forta este proportionala cu cele doua mase ale corpurilor si invers proportionala cu patratul distantei dintre ele .

In sfarsit , rationalitatea nu se confunda nici cu adevarul, acesta fiind posibil abia inlauntrul ei . De exemplu , legea newtoniana a atractiei universale nu mai este astazi decat o aproximatie , caci ea include ideea actiunii nemijlocite la distanta . Intre timp , incepand cu Faraday , Maxwel si Hertz , a devenit clar , mai cu seama in urma descoperirii undelor electrice , care se propaga cu viteza luminii , ca celebrul postulat nu mai rezista , iar teoria relativitatii avea sa ia viteza luminii drept limita superioara de propagare a actiunilor fizice .

Distincta de verificarea empirica , de recunoasterea sociala si de adevarul propozitiilor , rationalitatea stiintei consta intr-un criteriu de admisibilitate a acestora .

Se vorbeste in mod justificat de rationalitatea locala a stiintelor , relativa la o disciplina stiintifica . Ea califica propozitiile in baza unui "criteriu de validitate", care comanda un intreg "program de construire" de propozitii , de teorii intr-o disciplina stiintifica . In fizica de exemplu , rationalitatea propozitiilor este stabilita dupa criteriul sprijinirii pe fapte , pe observatie si experiment . Se poate vorbi de suporturi rationalizatoare pentru diferite teorii in cadrul stiintei . Un astfel de suport il reprezinta tehnica ; se poate spune ca abia din momentul in care s-a trecut la aplicarea tehnica a cunostintelor privind electricitatea , acestea au putut fi organizate in mod rational .

La nivelul disciplinelor stiintifice , rationalitatea este asigurata de un anumit tip de intemeiere , care nu poate fi despartit de anumite caracteristici ale disciplinei respective .

Descartes si adeptii sai considerau ca rationalitatea stiintei este conferita de un fundament absolut sigur . Discursul asupra metodei (1637) plasa acest fundament in sfera subiectivitatii , la nivelul evidentei interioare a cunostiintei , dar ulterior s-a cautat un fundament in sfera obiectivitatii . Trebuie insa obiectat ca un fundament aflat in afara actiunii asupra obiectelor nu este de gasit si ca el nu permite delimitarea cu suficienta precizie a stiintei de alte forme ale cunostintei .

Carnap in "Logical Foundation of Probability" (1951) a fundamentat rationalitatea stiintei in corectitudinea unor reguli pe care le-a identificat cu regulile inductiei . Inductia confera rationalitate stiintei , care o foloseste dar nu se reduce la ea (metodologismul).

Popper identifica rationalitatea stiintei cu rationalitatea mecanismelor de examinare a propozitiilor si liniilor . Rationalitatea se reduce la intemeiere , care se realizeaza in forma deductiei (failibilismul lui Popper -logica cercetarii) .

Istorismul lui Kuhn - s-a propus luarea in seama a componentelor istorica si sociala a rationalitatii . (Structura revolutiilor stiintifice de S. Kuhn , 1970) . El a sustinut ca rationalitatea stiintifica este stabilita la nivelul "paradigmelor" adoptate de "comunitati stiintifice , ce raman 'incomensurabile' " .

Trebuie concluzionat ca rationalitatea stiintei nu se poate stabili la nivelul traditionalei "meditatii filosofice" , insuficienta siesi . Ea ramane o problema filosofica , dar dezlegarea ei presupune analize cu mijloace logico-epistemologice , sociologice ale activitatii de cercetare stiintifica .

In al doilea rand , rationalitatea stiintei se poate caracteriza printr-un ansamblu de proprietati dispuse pe mai multe nivele ale cunoasterii :

-metodologie riguroasa ;

-controlul intersubiectiv si repetabilitatea principala a cunostintelor ;

-metoda deschisa , bazata pe excluderea orcarui alt motiv , exceptand cel al cautarii cooperative a adevarului ;

-intemeiere prin recunoasterea superioritatii celui mai bun argument .

Stiintele experimental-analitice nu sunt fundamentate in sensul derivarii dintr-un principiu mai general , ci in sensul unei autofundamentari prin rezultatul lor .

Fundamentarea pragmatica a rationalitatii stiintei prezinta avantajul ca asigura explicarea insasi metodologiei stiintei, ca si a metodei de examinare a ipotezelor .

Se stie ca s-au facut numeroase distinctii intre : stiinte ale naturii-stinte ale spiritului , stiinte ale naturii-stiinte ale istoriei , stiinte ale naturii-stiinte ale culturii . Problema se pune cu totul altfel , discutia dintre cele doua directii trebuind sa fie reluata . Doua argumente sunt hotaratoare in acest sens :

-se pot construi stiinte sociale dupa modelul naturalist (psihologia experimentala , sociologia) ;

-un pluralism metodologic a ramas nedepasit in practica de cercetare a societatii , de exemplu .

Avand in vedere ca stiinta reprezinta forma cea mai evoluata a cunoasterii, ca nici o alta forma a constiintei nu o poate concura pe planul cunoasterii , rationalitatea stiintei ramane un test decisiv .

Rationalitate si Comunicare

Rationalitatea si comunicarea sunt legate launtric din urmatoarele motive :

-nu putem vorbi de rationalitatea unei cunostinte sau actiuni care sa fie "privata" ; o cunostinta sau actiune ratiopnala isi pastreaza calificarea in fata a cel putin doua subiecte ;

-interactiunile umane se bazeaza pe intersubiectivitatea comunicativa in cadrul unui grup sau comunitati ;

-in conditiile unei vieti sociale din ce in ce mai complexa , nu ne mai putem sprijini delimitarea a ceea ce e rational de ceea ce e irational , pe repere precum stiintele , traditia , autoritatea ; doar comunicarea sociala poate constitui un astfel de reper .

Comunicarea si rationalitatea ei

Mead a adus obiectii kantismului , indicand consecintele lui inacceptabile : Kant nu poate evita reducerea preceptelor morale la simple postulate , lipsite de perspectiva realizabilitatii practice . Mead propune substituirea kantianuluio subiect transcendental cu comunitatea indivizilor ce cationeaza si comunica , indivizi care , departe de a se stinge in multimea amorfa , sunt nu numai conditionati de comunitate , ci si conditie a acesteia . Mead considera constiinta ca o parte a "actiunii sociale" . In psihologia sociala nu construim comportamentul grupului social luand in seama comportamentul fiintelor individuale ce compun acest grup . Plecam mai curand de la un intreg social , o complexa activitate de grup , inauntrul careia noi analizam comportamentul fiecarui individ izolat . Grupul social este conceput de Mead ca un grup structurat , care integreaza actiunile indivizilor ce-l compun ; el este caracterizat de interactiuni care sunt mijlocite comunicativ .De aceea , cercetarea comunicarii este calea pentru a identifica mecanismul integrarii in grupul social .

Interesul lui Mead este , in mod evident , pentru forma de comunicare evoluata , realizata prin intermediul simbolurilor care isi pastreza semnificatia , dar in analiza sa intra nu numai limbajul simbolic , ci si limbajul gestic , care il precede pe primul . Mead analizeaza comunicarea nu doar sub aspectul "orientarii spre altul" , ci sub aspectul "orientarii spre sine" a celui ce comunica . Comunicarea umana este distincta de o simpla conexiune intre indivizi ; ea nu este asimilabila cu acea comunicare dintre animale care consta in semnalizarea unui pericol de catre un animal pentru altul . In comunicarea umana nu numai ca se comunica , dar se si stie ca se comunica . Comunicarea este insotita perpetuu de constiinta faptului ca se porta o comunicare . Principiul fundamental al organizarii sociale a oamenilor consta in comunicare , care presupune participarea la celalalt . Pentru aceasta este necesara infatisarea celuilalt in propria identitate , identificarea altuia cu identitatea , dobandirea constiintei de sine prin altul . Aceasta participare este facuta posibila pentru om -o comunicare care se deosebeste de cea a altor specii , ce nu prezinta acest principiu al ordinii sociale .

Nu se poate intra in comunicare fara a intra in interactiune . Orice comunicare presupune o metacomunicare , chiar daca faptul nu este constientizat . Asa cum comunicarea este angajata intre indivizi cu o anumita identitate , invers , identitatea lor personala nu se ami poate constitui astazi altfel decat in mod comunicativ . Putem privi comunicarea in lumina unui scop exterior ei , ca de pilda , angajarea unei multimi de indivizi pentru atingerea unui obiectiv , dar in acest caz reducem folosirea limbii la cea a unui instrument . Ar trebui sa privim comunicarea pornind de la telos-ul ei imanent , care este "intelegerea". Conditiile atingerii intelegerii nu sunt numai conditii de limbaj .

Pe langa comunicarea verbalizata trebuie sa tinem cont ca oamenii comunica si prin intermediul gesturilor , prin anumite actiuni . Ei intra in interactiuni , dar aceste interactiuni sunt interactiuni mute . Oamenii comunica de asemenea prin imagini , cum este cazul in operele de arta . Exista , cu alte cuvinte , un intreg domeniu al comunicarii neverbalizate . Toate formele pot fi studiate avand in vedere imprejurarea simpla ca in contextele interactiunilor social-umane , care alcatuiesc domeniul obiect al teoriei comunicarii , exprimarile verbalizate si exprimarile neverbalizate sunt perpetuu legate . Nu avem , altfel spus , exprimari neverbalizate care sa nu contina , fie si numai implicit , exprimari verbalizate ; orice exprimare neverbalizata este "tradusa" sau cel putin "traductibila" intr-o exprimare verbalizata . Din acest motiv , studiul comunicarii verbalizate este nu numai o cheie , ci si o cheie suficienta pentru a intelege comunicarea in general .

Oalta forma a comunicarii este discursul. Spre deosebire de actiunea comunicativa, el nu admite exprimari extraverbale ; el se poate purta numai in forma comunicarii verbalizate . Intelegerea care se obtine prin actiunea comunicativa este o intelegere faptica;cea care se obtine prin discurs este o intelegere discursiva . Delimitarea formei mai inalte a comunicarii , care este discursul , satisface mai bine decat distinctiile teoriilor empirice ale comunicarii nevoile unei teorii a rationalitatii care depaseste restrictiile spre o identificare a rationalitatii cu adecvarea la lumea data in experienta , ce se stabileste prin intemeiere in cadrul unui proces comunicativ deschis . Discursul este cadrul intemeierii ce asigura rationalitatea propozitiilor , ctiunilor so obiectivarilor lor , presupunand o situatie de vorbire ideala in care domneste exclusiv coercitia propriu-zis fara coercitie a celui mai bun argument , care permite verificarea metodica obiectiva a sustinerilor si solutionarea motivata rational a problemelor practice.

Habermas stabileste o legatura intre comunicare pe de o parte si sreucturile functiilor si rolurilor sociale pe de alta parte . Astfel , el include in teoria comunicarii , pe langa componentele tehnice si psihologice si cele sociale , institutionale ale comunicarii . Habermas observa ca orice comunicare presupune transmiterea rapida , nedeformata a informatiei dar si probleme socio-umane cum sunt "recunoasterea" reciproca a vorbitorilor, recunoasterea de catre ei a normei interactiunii lor etc . Habermas renunta la conceptul uzual al intelegerii conform caruia intelegerea apare cand cei doi vorbitori schimba informatii si atribuie unei expresii aceeasi semnificatie . Intelegerea se produce atunci cand "intre membrii unei comunitati lingvistice se realizeaza un acord in privinta justitiei unei exprimari relativ la un fundament normativ recunoscut in comun" . Habermas cerceteaza comunicarea plecand de la o baza sociologica : comunicarea satisface in societate nevoia de "coordonare a sectiunilor" . "Intelegerea implicita de comunicare" este insasi mecanismul de coordonare a actiunilor . "Actiunea comunicativa" a vorbitorilor e mereu plasata in "contexte situative" care sunt la randul lor , parti din lumea traita a vietii participantilor la comunicare . Din acest moment teoria "actiunii comunicative" se prelungeste organic intr-o teorie a societatii . Societatea e deci o comunitate in sensul ca indivizii ce o compun preiau comportamentul altuia in formarea propriului comportament ca o conditie a posibilitatilor vietii sociale .

Rationalitate si identitate

In perioadele de criza ale istoriei, care au fost numeroase in secolul nostru , ceea ce frapeaza e bulversarea practicilor sociale , rasturnarea lor brusca si de multe ori violenta . Dar dintre toate urmele pe care le lasa aceste crize , cele mai adanci sunt cele de identitate. Se dagaja sentimentul ca oamenii n-au avut niciodata si nu pot avea o identitate proprie , coerenta , ca ei sunt fiinte fara identitate. Cei mai zelosi sustinatori ai fostului regim ajung cei mai severi judecatori si acuzatori ai intregii societati . Oamenii isi pierd identitatea , se metamorfozeaza in contrariul a ceea ce au fost , o fac dispretuind orice dimensiune etica. Cateodata se pare ca oamenii nu au o identitate singulara , specifica , ca ei trebuie s-o schimbe continuu , altfel nu pot supravietui . Atunci se pune intrebarea : care este valoarea intregii culturi , daca ea nu reuseste sa cimenteze o identitate a oamenilor , una rezistenta ? Printre meritele filosofiei se numara si acela de a forma identitatea omului . Inca de la inceputuri ea s-a rupt de mit , rationalizandu-l , sintagma "cunoaste-te pe tine insuti" devenind chiar finalitatea sa primordiala .

Majoritatea oamenilor secolului au incercat sa-si asume o identitate printr-un stil de viata adoptat , prin imbratisarea unor idei , valori si scopuri, dar putini au stiut care sunt atributele unei identitati autentice . Identitatea omului tine in primul rand de formarea unei constiinte de sine individuale care presupune imbratisarea unor sensuri culturale si umane , a unor idei si valori filosofice, aceasta fiind baza pe care se constituie fiinta individuala . In al doilea rand , identitatea umana presupune si o dimensiune etica , o coerenta morala a omului . In plus , mediul socio-cultural, istoric , formeaza matricea constitutiva a identitatii individuale . I ndividul alege din modelele socio-culturale pe care le gaseste , chiar si atunci cand vrea sa fie original . Ultimul plan al identitatii omului tine de vointa individuala de a se manifesta in viata sociala , de a se implini prin actiune caci fara aceasta din urma veriga , identitatea individului ramane doar un atribut al subiectivitatii sale , o expresie a unei lumi interioare care nu se exteriorizeaza si deci nu are valoare sociala . Actiunea individului trebuie sa tina cont de existenta sociala , de practicile instituite , adaptarea si corectarea continua a sa fiind indispensabile . Societatea are o forta uniformizatoare , trebuie sa o recunastem , are tendinta de a-si subordona indivizii principalelor sale mecanisme iar oamenii accepta sa renunte la o parte a identitatii lor . Astfel ei devin sursa unor conflicte acute intre constiinta de sine si mediul social . Premisa necesara forjarii unei identitati individuale este insusirea unei gandiri critice , drept articulatie a constiintei de sine . Numai ratiunea critica poate intemeia o singularizare specifica , diferentiata a omului pentru ca ea poate releva punctele de incidenta dintre aptitudinile, atributele si valorile universale , intre actele morale si cele imorale . Daca regimul dictatorial dorea uniformizarea oamenilor, pluralismul politic din regimurile democratice se bazeaza pe tendinta de manipulare a informatiilor , urmarindu-se standardizarea reactiilor individuale . E vizata depersonalizarea indivizilor , imbratisarea unor puncte de vedere nerationale . Disciplina partidelor implica limitarea identitatii individului , a gandirii sale critice , a criteriilor sale etice . Astazi , identitatea individuala continua sa fie mai degraba o dimensiune ideala decat reala . aocul prabusirii societatii anterioare a provocat o debusolare spirituala , cu atat mai grava cu cat in ciclul axiologic produs s-au propus numai surogate , unele chiar perniciose . Incapacitatea de a-si construi o identitate este simptonul cel mai profund al crizei individului pe care o traversam . Dezorientarea , confuzia spirituala ingreuneaza restabilirea echilibrului individual , curajul unei actiuni adecvate . Elaborarea unor noi directii teoretice si axiologice , care sa reziste confruntarii cu marile probleme ale omenirii contemporane , cu disfunctionalitatile sale , se loveste de mari dificultati . In momentele de criza , e nevoie de rearticularea constiintei umane in asa fel incat starile afective sa nu mai poata fi manipulate , intoarse impotriva ratiunii, pentru ca ea sa reziste presiunilor politice si economice . Apelul la rationalitate , reprezinta premisa indispensabila a asigurarii rezistentei identitatii la orice atac .

Daca trecem de la criza de identitate individuala la criza de identitate a societatii civile , putem spune ca in prezent criza morala a relatiilor interumane este cea mai profunda . Societatea civila nu are o constiinsa de sine omogena , care sa-i sudeze pe membrii sai in entitati de sine statatoare . In perioadele de criza , conduita grupurilor sociale sufera grave perturbari . Incertitudinile , nesiguranta si anxietatea grupurilor sociale pentru destinul lor s-au agravat . (De exemplu : criza de identitate a societatii civile proprie Republicii de la Weimar a dus la prabusirea democratiei si la o brutala involutie a istoriei . Manifestarea cea mai vizibila a crizei este degradarea cinica a conditiei morale a constiintei etice . Debusolarea etica duce la lipsa de ratiune , ii face pe multi sa creada ca totul este permis, caci propria constiinta este singurul judecator valabil al lumii . Apare constiinta narcisista , care se justifica pe sine insasi in toate imprejurarile , care diminueaza pana la negare rolul ratiunii si al valorilor ei in stabilirea conduitei umane . Ea stimuleaza alunecarea in idolatria irationalitatii , humusul tuturor deviantelor umane . Constiinta narcisista opacizeaza valorile democratice si etice care dau contur ideii de om ca fiinta universala , ideii de umanitate . Eul se elibereaza de responsabilitatea socio-umana . Pentru el nu conteaza constiinta celorlalti decat in masura in care i se aliniaza . Constiinta narcisista incearca sa legitimeze sublimarea prin subterfugii fals filosofice de tip etilist prin care oamenii sunt divizati in doua categorii : noi , cei puri si voi cei impuri , lichelele . Aceasta dihotomie e repede extinsa si in plan politic , cei dintai fiind anticomunistii , cei din urma comunistii. De fapt postularea diviziunii intre noi si voi e menita sa le confere emitatorilor unei asemenea asertiuni o aura morala , ipostaze de judecatori morali , de parca nu stim ca nimeni nu poate intruchipa rolul de judecator moral pentru ceilalti , asemenea postura revenindu-i fiecaruia pentru sine . Depasirea crizei de identitate a oamenilor fiind astazi legata de restabilirea fizionomiilor etice si de normalizarea societatii civile , care poate sa includa treptat sursele poluarii morale a relatiilor interumane . Gasirea unui echilibru intre cunoasterea lumii si reversibilitatea individuala este cheia refacerii identitatii umane . Rationalitatea unilaterala , ca si emotionalitatea gregara sunt cele doua deformari carora le-a cazut prada individul in acest secol . Opuse ratiunii umane , ce implica unitatea dintre intelect si sensibilitate , ele au fost utilizate de curentele diversioniste , de dictaturile totalitare , pentru a aservi individul , a-l slobozi .

Bibliografie:

A. Marga - Rationalitate , comunicare , argumentare , Ed . Dacia , 1991