Cultura medievala in Tarile Romane

Literatura cuprinde scrierile exprimand complexe intelectuale si emotive, avand ca scop sau ca rezultat sentimentul artistic (G. Calinescu)

Literatura, ca arta a cuvantului, a fost considerata de-a lungul vremii un tezaur de intelepciune care ilustreaza eforturile omului de conciliere a aspiratiilor spirituale cu nevoile trupului si de adaptare in natura si societate. Alaturi de celelalte forme artistice ale spiritului, ea marturiseste superioritatea si unicitatea omului intre fiintele universului. Creata cu scopul de a delecta si de a instrui totodata, literatura este inclusa atat intre formele universale de expresie a frumosului, cat si intre disciplinele umaniste ale educatiei, oferind numeroase informatii si cunostinte despre om si lumea sa. Ea a devenit, in epoca moderna, o marturie a identitatii spirituale a unei natiuni, "memoria ei vie, cu menirea de a-i construi si pastra identitatea si unitatea" [1].

Opera literara este rezultatul relatiilor dintre realitatea nemijlocita si fictiunea artistica, ilustrate de un scriitor cu ajutorul unui ansamblu de obiecte lingvistice. Ca inspiratie divina sau ca joc al imaginatiei, ea reflecta experienta de suflet si de inteligenta a unui creator si, prin acesta, experienta umanitatii dintr-un anumit timp si loc.

Istoria literaturii, ca stiinta a evolutiei fenomenului literar, si-a insusit si adaptat metode si instrumente de cercetare specifice disciplinelor umaniste, intre care lectura comparativa a textului, evaluarea si integrarea lui in patrimoniul artistic national si universal. Obiectul sau de studiu il reprezinta valorile literare, in acceptiunea de variante ale unui arhetip adaptat la o anumita spiritualitate, delimitata istoriceste si circumscrisa unui spatiu geografic. Ea are obligatia sa recunoasca gradul de originalitate ale unei opere, sa-i studieze variabilitatea interna, sa-i descopere contributia la evolutia unei serii, sa-i marcheze continuitatea ori diferentele in raport cu vechile forme artistice. De asemenea, ea propune ordinea valorilor pe care le integreaza intr-un sistem de serii narative sau lirice si inregistreaza diversele modele de organizare a discursului literar. "Seria evolutiilor se stabileste prin raportare la un sistem de valori sau norme, dar aceste valori insele se desprind numai din contemplarea procesului evolutiv. Exista aici, trebuie sa recunoastem, un cerc vicios: procesul istoric trebuie sa fie judecat dupa anumite valori, dar scara valorilor ea insasi este luata de la istorie"[2].

Istoricitatea, ca principiu normativ, urmareste dezvoltarea in timp a formelor artei cuvantului. Intr-o asemenea acceptiune, genurile literare reprezinta un element de continuitate, iar curentele si autorii de opere literare, elemente de discontinuitate.

A redacta istoria unei literaturi inseamna a scrie despre a scrie intr-un anumit spatiu geografic si de-a lungul unei anumite perioade de timp, cu ambitia nobila de a crea o epopee a formelor literare. Autorul unei astfel de lucrari isi focalizeaza interesul asupra momentului elaborarii unui text si al publicarii lui in diverse editii (princeps, integrala si critica), al surselor interne si externe de inspiratie, al apartenentei la genuri, specii, curente literare, al contributiei la ilustrarea unui etnotip, arhetip, al unei anumite mentalitati.

Istoria literaturii colaboreaza cu celelalte discipline universitare desprinse din trunchiul sau: critica, stilistica, istoria limbii s.a. Spre deosebire de istoria propriu-zisa, ce presupune cercetarea trecutului pentru o mai buna intelegere a prezentului, istoria literaturii se ocupa de creatii definite estetic si autonome in raport cu axa timpului. Chiar si adeptii autonomiei estetice a literaturii, recunosc faptul ca "oricat de spontane ar fi actele de creatie literara, ele profita de experientele trecutului si se produc mai bine in mediul traditional"

Istoricul literar opereaza cu doua sisteme de ierarhizari valorice: in diacronie cu arhetipuri iar in sincronie cu etnotipuri (variabile delimitate istoric si geografic). Dependenta si interdependenta formelor artistice ale cuvantului creeaza continuum-ul intern al literaturii nationale. G. Calinescu era convins ca istoria literaturii este o"stiinta inefabila si sinteza epica", iar "istoria si critica literara sunt doua momente din acelasi proces. Nu poti fi critic fara perspectiva istorica, nu poti face istorie literara fara criterii estetice, deci fara a fi critic".

Ca disciplina de studiu universitar, Istoria literaturii a aparut in Romania la inceputul secolului al XX-lea, dupa infiintarea primelor catedre de specialitate la Bucuresti si la Iasi . Dupa cateva crestomatii inaugurate in anul 1858 de Timotei Cipariu, la Blaj, si dupa prelegerile lui V. A. Urechia din anii 1860-1864, meritul de a fi publicat prima sinteza de Istoria limbii si literaturii romane[6] i-a revenit lui Aron Densusianu. Autorul primei sinteze de istorie literara medievala este Nicolae Iorga, iar Sextil Puscariu inaugureaza primul ciclu de cursuri populare pe teme de istorie literara.

Efortul de recuperare si de analiza a corpusului de texte literare din cele mai vechi timpuri, pus in opera inca din epoca regulamentara, a fost accelerat de pasoptisti, pentru ca incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea aceasta misiune sa revina Academiei Romane, comisiilor si institutiilor ei specializate. Daca in perioada interbelica a secolului al XX-lea, istoricii literari au identificat operele si autorii apartinand tuturor Tarilor Romane incepand cu secolele al XII-lea si al XIII-lea, au validat folclorul literar, circulatia cartilor religioase si a celor populare pe teritoriul romanesc, in epoca postbelica ei au recunoscut existenta culturii preistorice din Dacia, de dinaintea colonizarii romane[8]. Tot acum s-a intensificat efortul de recuperare si publicare a dovezilor scrise ale culturii noastre din timpurile stravechi, medievala si moderna. Infiintarea a numeroase centre de cercetare umanista in toate regiunile istorice a permis editarea ori reeditarea a numeroase lucrari, comunicarea cu institutiile similare din tarile lagarului sovietic si luminarea, cu prioritate, a aspectelor culturii scrise medievale, de expresie slavona. In aceeasi perioada, Biserica Ortodoxa a adunat informatii scrise referitoare la epocile precrestina, ale crestinismul timpuriu si bizantin, a identificat focarele romanesti din Peninsula Balcanica si a reevaluat raporturile sale cu centrele ortodoxiei rasaritene din Constantinopole, Muntele Athos, Kiev si Moscova. In prezent, dispunem de un inventar divers si bogat de instrumente de cercetare, precum: istorii literare, editii integrale si critice, crestomatii, bibliografii de specialitate si dictionare de autori, de opere, de motive, de teme ori de personaje literare, reviste, emisiuni de radio si de televiziune de profil.

Literatura romana medievala

Ortodoxia si slavismul nostru au format, intr-o vreme in care credinta religioasa era o puternica realitate sufleteasca, cimentul care a tinut strans legate sufleteste ramurile neamului razletite si incapute sub stapaniri straine diferite. N. Cartojan)

Identitatea lingvistica si conceptuala a termenului roman

Cea mai veche atestare in epoca medievala a numelui populatiei romanesti de la sud de Dunare este din anul 976: in Cronica lui Skylitzes este utilizat termenul grecesc vlahi. Istoriografii bizantini aveau constiinta apartenentei acestei populatii latinofone la familia popoarelor romanice acreditandu-i continuitatea si unitatea pe cele doua maluri ale Dunarii. Numele etnic de vlah imprumutat din bulgara si atribuit latinofonilor oculta esenta romana a populatiei numeroase aflate in interiorul Imperiului Bizantin cat si in afara acestuia, in teritoriile de la nordul Dunarii, unde s-au constituit incepand cu secolele X-XI primele formatiuni statale romanesti. Vlah si Valah au desemnat, mai intai la germani si mai apoi la bulgari, pe latinofonii din Imperiul Roman, diferentiindu-i de greci.

Abia in secolul al XIX-lea grecii recunosc si folosesc termenul de roman pentru populatia din tarile de la nordul Dunarii si pastreaza pe cel de vlah pentru aromanii aflati in Tesalia, cu dorinta expresa de a le demonstra diferentele de etnie. Toate celelalte state balcanice profita de siretenia grecilor pentru a schimba identitatea comunitatilor romanesti aflate in propriile teritorii: bulgarii ii considerau pe vlahi niste pastori, sarbii atribuiau acestui cuvant semnificatii socio-profesionale distincte. Daca prejudecatile bizantine au deformat imaginea romanilor, mania arhaicizarii a incifrat-o si a transformat-o intr-o enigma pentru profani. Romanii au fost cunoscuti mai ales sub etnonime preluate de la greci si bizantini: daci, geti, misieni. Istoricii care consemnau cucerirea capitales bizantine ii numeau pe romanii din Valahia geti sau daci, pe cei din Moldova daci, pe cei din Transilvania daci din Peonodacia (denumire pentru Dacia aservita de peoni[9]).

Opiniile istoriografiei bizantine despre daci, romani si aromani sunt ostile, considerandu-i neloiali si inculti. Vlahul era calificat drept vicios, betiv, hot, criminal si rebel, sustragandu-se de la taxele datorate fiscului imperial. Din secolul al XIV-lea, cand voievozii romani devin aparatori ai ortodoxiei si ai Muntelui Athos, imaginea vlahilor se innobileaza si este asociata cu cea a voievodului smerit si credincios, protector al bisericii, gazda a refugiatilor din manastirile grecesti (spre exemplu Neagoe Basarab si sotia sa)

Istoria limbii romane considera ca prima atestare a etnonimului roman se afla in Palia de la Orastie, 1582, cand se face distinctia intre etnonimul roman si semnificatia sociala a cuvantului ruman (rob, iobag). Etnonimul de roman isi consacra valabilitatea din momentul utilizarii lui de catre cercurile catolice transilvane adepte ale Reformei, el desemnand si pe latinofonii din provinciile extracarpatice. In Transilvania se redacteaza prima culegere de cantece bisericesti in alfabet latin si in versiune romaneasca (1570), iar prima Cazanie tiparita de Coresi urmeaza modelul unei versiuni calvine.

G. Calinescu, filozof al culturii, istoric literar si estetician, ajungea la concluzia ca suntem "geti si ca am primit ca succesiune spiritul roman. Specificul national este un dat congenital"[11] si numai factorul etnic confera originalitate unei culturi. In opinia sa romanii sunt discreti, fiind inzestrati cu o sociabilitate proverbiala. Teama de oras i-a facut sa conserve sacralitatea satului. Ei manifesta spirit critic, sunt constructivi si staruitori. Imprumuta de la altii ceea ce le este util. Recesiunea spre arhaic a romanilor (exemplificata stralucit de operele lui Eminescu, Hogas, Sadoveanu) este o trasatura a popoarelor vechi, tipul taranesc prezent in literatura noastra fiind un indiciu al tineretii fondul nostru stravechi, daco-get, care ne face sa avem afinitati cu grupurile meridionale, neotracice sau insulare, si cu populatiile Occidentului extrem, irlandezii si finlandezii, spre exemplu. Romanii comunica sapiental cu lumea inconjuratoare, auzul lor retinand mai degraba vorbele cu talc, memorabile, in timp ce sufletul lejer, ii face sa uite cu usurinta evenimentele cele mai cumplite. Lipsa de memorie a faptelor este inlocuita cu memoria vorbelor, de aici poate si aplecarea spre discursivitate si expunere excesiva.

Intr-o clasificare personala si cautat metaforica, G. Calinescu distingea urmatoarele ipostaze ale romanului creator: "romanii de centru" asemenea unor Eminescu, Maiorescu, Creanga, Sadoveanu, "romanii meridionali" precum Alecsandri si Odobescu, "balcanicii" (traci) exemplificati de Caragiale, "romanii de la Dunare" oglinditi de Bolintineanu si Macedonski. "Nodul vital al spiritualitatii romanesti" l-ar reprezenta Ion Creanga. "Taranul de la Dunare"[12] este idilic, epicurean, gratios asemenea operei Elenei Vacarescu. Pentru sociologul Mircea Vulcanescu neamul este o realitate care sta la incheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soarta, de destin in timp, unitate pentru care pamant, sange, trecut, lege, limba, datini, obicei, cuget, credinta sunt peceti, semne de recunoastere". El se regaseste in unitatea de teritoriu, de limba, de port, de obiceiuri care ingaduie locuitorilor sa se inteleaga si sa traiasca laolalta. Exista in sufletul acestui neam o ispita a Romei", una a fondului nelatin", una greco-bizantina", doua ispite slave: una slavo-balcanica" si o alta a Rusiei lui Dostoievski". O ispita polono-ungara", de trufie, exista mai ales in Ardeal. Ispita Romei" a legitimat pe cronicari, unirea religioasa pe scoala latinista, sirul de canonici de la Blaj. "Ispita greco-bizantina" intampina pe bucurestean de cum iese la Mogosoaia. Ispita "slavo-bizantina" ne-a dat manastirile. "Ispita fondului trac" a nascut teoriile culturale ale autohtonistilor Nae Ionescu, Lucian Blaga, Vasile Parvan. A fi roman inseamna a fi intr-un anumit fel, romanitatea fiind inalterabila in firea ei. Nationalitatea este imuabila, este o calitate ireductibila, spirituala. S-a observat ca romanii au fost mai omogeni prin categoriile de viata constitutive, economice si culturale decat prin cele regulative, juridice si politice. Romanul are sentimentul ca ia atitudine in vesnicie si integrarea omului in nefiinta nu o da fapta eficienta, ci purtarea simbolica sau ritualica . Firea ii face pe romani sa admire si sa critice pe altii, conservand o opinie foarte buna despre ei insisi. Printre straini, romanul se acomodeaza, cauta sa uimeasca prin sclipire, nu se tine de cuvant, lasandu-le acestora o impresie deconcertanta, de secatura seducatoare.

Trasaturile literaturii romane medievale

Literatura romana in epoca veche este rezultatul activitatii creatoare a elitelor religioase, militare si politice. Textele scrise, de care dispunem in prezent, dateaza de la inceputul secolului al XVI-lea. Fenomen unitar si de evidenta continuitate, literatura nationala s-a manifestat in forme particulare specifice Evului Mediu european, ca spre exemplu: aloglosia ce a permis comunicarea religioasa si politica a elitelor autohtone in extrateritorialitate, dualitatea (religios/ laic, cult/ popular, scris/ oral) ce exprima starea de fapt a constiintelor din aceasta perioada, cand averea si numele de familie asigurau accesul la cultura scrisa de provenienta religioasa si continuitatea in toate provinciile locuite de romani.

Caracterul unitar al literaturii romane

In toate provinciile istorice de la nordul Dunarii s-a manifestat acelasi proces de formare a limbii si a literaturii romane, cu mentiunea ca fiecare dintre ele, in diferite perioade istorice, au reprezentat pentru surorile lor centre de iradiere culturala. Transilvania si Dobrogea au fost primele porti prin care latinitatea precrestina si crestina s-a infiltrat in teritoriile dacice. Mai apoi Muntenia si Basarabia, ale caror legaturi cu lumea medio-bulgara, sarba si ucraineana au fost mai stranse, au reprezentat puntile prin care bizantinismul si cultura sud-slava ori slav-rasariteana au patruns in inima Transilvaniei si in Nordul Moldovei. In sfarsit, Moldova lui Stefan cel Mare a realizat prima sinteza culturala renascentista, reflectata ulterior, in forme locale, si in celelalte Tari Romanesti.

Forme de manifestare

Conform uzantei vremii, limba de cult si din cancelaria domneasca era diferita de cea a oamenilor simpli, fara stiinta de carte. Limbile oficiale, adoptate in diverse perioade, corespundeau vasalitatii politice a Tarilor Romane si nevoii lor de comunicare in extrateritorialitate. Elita religioasa si politica, poliglota si savanta, impresiona solii principilor occidentali ori misionarii catolici prin conversatia eleganta in latina, slavona, greaca, polona, italiana, neogreaca, rusa. Elitismul lingvistic al conducatorilor religiosi si politico-militari a facut ca primele scrieri de pe teritoriul romanesc sa fie redactate in alte limbi. Cele mai cunoscute exemple sunt: Pripealele lui Filotei (medio-bulgara), Hungaria si poeziile lui Nicolaus Olahus (latina), Imnul lui Petru Cercel (italiana). De asemenea, multi dintre carturarii Evului Mediu tarziu au creat unele dintre operele lor in alte limbi, din dorinta de a populariza istoria autohtona, de a corecta teoriile eronate sau rau intentionate privind etnogeneza si continuitatea romanilor pe meleagurile stravechi. Printre cele mai cunoscute exemple se numara: scrierile lui Udriste Nasturel (slavona), Miron Costin (polona), Dimitrie Cantemir si Spatarul Nicolae Milescu (greaca, latina, rusa, turca). Din secolul al XVI-lea, limba romana era oficial introdusa in cancelariile domnesti, accelerandu-se ritmul si diversificandu-se continutul scrierilor in limba materna.

Limba romana literara se regaseste mai intai in textele religioase, iar consolidarea ei in aspectele muntenesti incepe prin activitatea celui dintai tipograf nascut intre romani, Coresi: "Graiul coagulat al limbii literare romane este acela muntenesc. Munteanul central si subcarpatic nu are accent, si daca in mahalalele Bucurestiului si in satele imprejmuitoare se vorbeste o varietate destul de triviala, munteanul cult ajunge cu usurinta la un limbaj canonic, protocolar. Muntenia este totalitara si asimilista"

Literatura elitelor si folclorul literar

Folclorul nostru literar este o marturie a sensibilitatii artistice a rapsodului autohton, anonim, care si-a alinat suferintele si si-a exprimat bucuriile in forme artistice, unice. Conform miturilor Greciei antice, din meleagurile tracice ar fi rasarit Orfeu, si tot de aici ar fi venit mama lui Alexandru cel Mare, personalitati care marturisesc despre aptitudinile intelectuale si sufletesti ale vechilor locuitori asezati aici.

Dualitatea literatura elitelor-folclorul literar este ilustrata de circulatia in simultaneitate a textelor Scripturii, a celor de inspiratie religioasa si a celor de cult. Primele noastre scrieri literare se aflau sub cupola Bisericii, singura institutie ce la jumatatea Evului Mediu dispunea de instrumentele materiale si de motivatia spirituala pentru a crea opera scrisa. De altfel, in intreaga Europa, catolica si ortodoxa, clerul inalt este cel care, prin elitele sale creatoare, a constientizat necesitatea textului scris, mai intai dupa modelul Scripturii, ulterior si dupa cel al Antichitatii greco-latine. Intr-o perioada a istoriei Europei Rasaritene cand ecclezia si credintainspirau operele tuturor carturarilor, si in Tarile Romane primele preocupari de literatura scrisa au apartinut Bisericii si au constat in traduceri si adaptari ale cartilor sfinte, in prelucrari ale celor de cult si in traduceri ale cartilor populare.

In afara acestora, in Tarile Romane au circulat, s-au tradus si creat texte pentru mireni.

Texte nereligioase, cu valoare documentar-literara

Memorii si corespondenta diplomatica adresate de voievozi unor personalitati europene, precum: "Scrisoarea lui Stefan cel Mare dupa batalia de la Podul Inalt", "Memoriile in italiana ale lui Mihai Viteazul".

Scrisori cu caracter privat, testamente, pisanii spre exemplu: "Scrisoarea lui Neacsu", "Suplica egumenului Moldovitei", "Testamentul lui Negre", "Scrisoarea lui Cocrisel" etc.

Cronologiile de domnii. In timpul domniei lui Stefan cel Mare acest gen se dezvolta. El ilustreaza aspecte de viata medievala. Cronicile lui Mihai Viteazul datorate, in mare masura, unor straini, prieteni admiratori ori dusmani impatimiti, consacra istoriografia romana ca gen artistic si o sincronizeaza cu cea occidentala.

O situatie aparte o reprezinta anecdotele despre Vlad Tepes. Elaborate pe teritoriul transilvanean, la sugestia negustorilor sasi, ele au o valoare strict literara, inscriindu-se in directia macabra a fantasticului de inspiratie baroc-occidentala.

Scrisoarea lui Stefan cel Mare catre principii crestini

Constient ca apara crestinatatea de o cumplita invazie si ferm incredintat ca apartine unui popor desemnat a implini misiunea de strajer la poarta crestinatatii, vocea lui Stefan strabate, prin intermediul acestui memoriu, negura veacurilor pana la noi. Este semnificativa utilizarea termenului de Romania, cu sensul de teritoriu al vechiului Imperiu Roman de Rasarit a carui unitate era de natura spirituala, crestina. Cronica domniei lui Stefan cel Mare, redactata la curtea acestuia, sub stricta supraveghere a voievodului, a circulat in traduceri germane si slavone. Se cunosc azi cinci variante, fara a fi fost depistat originalul. Ea a fost inclusa de Grigore Ureche in Letopisetul sau.

O istorie a lui Mihai Viteazul de el insusi

Mihai Viteazul a fost una dintre cele mai mediatizate personalitati ale istoriei noastre medievale. Boierii Buzesti, la solicitarea carora s-a scris prima cronica in limba romana, l-au sustinut in toate intreprinderile politice. Istoria a pastrat numeroase informatii scrise despre domnia lui, redactate de prieteni, admiratori si de dusmani: relatarile lui Walters Balthasar, cronica lui Stavrinos, memoriile generalului Basta consemnate de secretarul sau, Cyrus Spontini.

Memoriile lui Mihai Viteazul insusi, redactate in latina si italiana, trimise pentru a oferi informatii cu privire la actiunile sale, s-au pastrat in diverse arhive occidentale. Fragmentul citat in anexa[17] apartine domnitorului si a fost scris in italiana, in primavara anului 1601. Traducerea in romana releva trasaturile principale de caracter ale voievodului: credinta, hotararea, spiritul de jertfa, onestitatea. Din randurile memoriului trimis ducelui de Toscana razbate constiinta sincera ca apartine unui loc si unui popor ignorat de restul lumii, ale carui virtuti nu sunt mai prejos de ale celorlalte popoare ale Europei.

Hungaria de Nicolaus Olahus

In Transilvania istoriografia urmeaza modelele Renasterii europene: carturarii prelati transmit colegilor din universitatile italiene sau din Europa centrala informatii despre Orientul continentului. In marile cetati transilvane, pe langa catedralele construite de catolici si reformati functionau tipografii si scoli, inca din secolul al XVI-lea. Brasovul, spre exemplu, a fost un centru tipografic important unde s-a stabilit si si-a desfasurat activitatea unul dintre corifeii Reformei, Jan Honterus.[18] In completarea cosmografiilor occidentale, umanistii ardeleni, precum Giorgio Reychersdorff si Nicolaus Olahus au redactat cronici ale Ungariei, in care au inserat si date despre romani si tarile lor.

Nicolaus Olahus (1493-1568) descrie in lucrarea din 1536, cunoscuta sub numele abreviat de Hungaria, provinciile vechii Dacii, pe parcursul a sase capitole: de la cel de-al XII-lea pana la cel de-al XVII-lea. Transilvania este prezentata ca un tinut bogat in resurse, un Eldorado al Europei orientale, cu o organizare administrativa care instaurase armonia si pacea intre numeroasele populatii conlocuitoare[19].

Anecdotele despre Vlad Tepes

Epoca lui Vlad Tepes s-a remarcat prin violentele excesive ale unor personalitati politice si religioase, ca spre exemplu: Ludovic al XI-lea, supranumit Regele Paianjen (1423-1483), Sigismund Malatesta (1417-1468), Ludovic Sforza Maurul (1452-1508), Papa Alexandru VI Borgia (1431-1503), Cesare Borgia (1476-1507). Colportorii legendelor horror despre Vlad Tepes au fost carturarii sasi din Transilvania, nemultumiti de ordinea fiscala si comerciala a voievodului muntean, care le prejudicia interesele. Scrieri comandate in scopul de a compromite pe voievodul incoruptibil, anecdotele au fost preluate ulterior de copistii rusi care le-au propagat in lumea slava. Legendele despre voievodul roman erau tesute pe canavaua unor intamplari apartinand istoriei familiei Draculesti, aflata de mai multe generatii in competitie cu Danestii, pentru ocuparea tronului Tarii Romanesti. Legaturile stranse ale lui Vlad Tepes cu Stefan Bathory s-au asociat cu traditia sangeroasa a acestei familii, transferata de memoria colectiva in sarcina domnitorului roman[20]. Unul dintre cele mai intunecate episoade din istoria acestei familii s-a petrecut in timpul Elisabetei Bathory (1560/1614), personaj sinistru, care a comandat moartea a sute de copile, pentru a se imbaia in sangele acestora, convinsa ca isi asigura astfel tineretea.

In fragmentul citat in anexa, naratiunea are loc si timp real si prezinta evenimentele militare din anul 1456, petrecute in Transilvania si Tara Romaneasca. In opinia autorilor acestor istorii fanteziste, actele sangeroase ale lui Vlad s-ar fi datorat trecerii sale la crestinism (ortodoxism). Urcarea lui pe tronul Munteniei este de traditie livresc-shakespeariana. Un sir lung de crime precedase ascensiunea la tron a domnitorului: tatal ii fusese omorat din ordinul guvernatorului Transilvaniei, iar Vlad ucisese la randul sau pe fostul domn Vladislav. Intr-un asemenea decor innegurat, gesturile lui ar fi fost consecintele magiei negre, careia ii era aservit. Mii de oameni de diferite varste, religii, conditii materiale si sociale ar fi fost victimele domnului Tarii Romanesti. Decorul macabru al domniei lui Vlad este saturat de pedepse diavolesti: arderea, jupuirea, ingroparea de vii a oamenilor, fierberea in cazane, ascutirea trupurilor pe toaca s. a. Manat de forte demonice, Vlad Tepes si-ar fi transformat tara intr-un taram al intunericului, al fumului si al focului satanic.

Vasile Parvan corecta, peste veacuri, nedreapta imagine literara atribuita domnitorului roman, motivandu-i pedepsele si denuntand neadevarurile transmise posteritatii de catre autorii acestor anecdote. "Gasind tara inauntru in cea mai deplina anarhie: boierii formand nenumarate partide si persecutandu-se intre dansii, hotii pradand pe toate drumurile, taranii saraciti de atatea navaliri straine, pretutindeni vagabonzi si cersetori iar fata de unguri si de turci cea mai mare injosire din partea acestora, cea mai nerusinata exploatare si pradare a tarii, Vlad recurse la mijlocul disperat al cruzimii pana la salbaticie spre a orandui iar in chip normal viata interna a Principatului. Executii nenumarate, cea mai mare parte prin tragerea in teapa, de unde si porecla lui de Tepes, readuse ordinea in tara si expeditii pradalnice peste Dunare si in Ardeal bagara spaima in asupritorii de mai inainte"

Influente straine

Influenta bizantina manifestata prin filiera slava, a condus la scrierea de cronografe, letopisete (insiruiri de date ale domnitorilor), cronici scurte. Istoriografia romana cuprinde toate speciile bizantine traditionale: notite istorice lapidare, cronici de mari dimensiuni, unele cu titlu de istorii , cronografe, biografii.  

Influenta slavona Slavona, ca limba de cult religios, isi continua existenta pana in prima jumatate a secolului al XVIII-lea, desi ea fusese inlocuita oficial cu limba romana in anul 1680, in Moldova, si in 1699, in Muntenia. Introducerea limbii romane in biserica se datoreaza mai multor cauze, printre care: ideile Reformei si ale Contrareformei cunoscute si adoptate de intelectualitatea autohtona din Transilvania, competitia dintre Biserica Greceasca, moderata si doritoare a realiza unirea cu Roma, cu cea sarba ori rusa, partizane ale izolarii de restul lumii crestine.

Primele creatii literare atestate in Tarile Romane sunt in limba slavona si au fost redactate dupa aparitia statelor feudale in secolul al XIV-lea. Ele au devenit o practica voievodala in timpul domniei lui Stefan cel Mare (1457-1504). Invataturile lui Neagoe Basarab inaugureaza seria scrierilor sapientiale, urmate de Divanul lui Dimitrie Cantemir, predosloviile cronicarilor, antologiile de pilde filozofice, invataturi morale si hristoitii . Din carti de luminare teologica, ele au devenit dupa modelul Umanismului si al Reformei occidental-europene, carti de comportament princiar, oglinzi morale ale domnitorului. Sapientialul cult romanesc, religios si de curte, a fost concurat in Evul Mediu de cel al cartilor populare (Fiziologul, Floarea darurilor).

Istoriografia romaneasca a debutat cu scurte insemnari istorice, dezvoltate ulterior in istorii locale ample si cronografe universale. In afara cronicilor lui Stefan cel Mare sau ale celor despre domnia lui Mihai Viteazul, scrise sub supravegherea directa a domnitorilor, numerosi carturari-prelati, cu o intelegere strict religioasa asupra lumii si vietii, fara experienta politica, militara si diplomatica, au redactat istorii ale Tarilor Romane la comanda unor voievozi ori a unor inalti dregatori. De exemplu, Macarie, egumen la manastirea Neamt si episcop de Roman, a relatat domnia lui Petru Rares, Eftimie, egumen la manastirea Capriana, a fost cronicarul lui Alexandru Lapusneanu, iar Azarie al lui Petru Schiopul. Adesea, ei se limitau la copierea unor pasaje din istoriografia bizantina, intervenind rareori cu vreo observatie personala. Iata una dintre notatiile originale apartinand calugarului Macarie: "Cele de pana aici au fost povestite cu mestesug si bine alcatuite de scriitorii dinaintea noastra, care ni le-au lasat cu multa cinste noua, copiilor lor, spre scumpa mostenire; iar cine anume s-a trudit cu ele ne este cu totul necunoscut, se vede insa iubitori de Dumnezeu. Sa ne straduim dar si noi cat ne sta in putere, intrucat ne-am apucat de aceasta, si sa ducem firul povestirii pana la domnia din vremile noastre, nu falindu-ne cu inflorituri ritoricesti, ci implinind porunca domneasca, adica a slavitului si pentru dusmani infricosatului Petru, feciorul lui Stefan-Voda cel Viteaz, si a marelui sau logofat Kir Teodor. Caci au poruncit nemerniciei mele, celui mai de pre urma dintre ieromonahi, smeritul Macarie, a nu lasa faptele intamplate in vremurile si domniile trecute sa ramana invaluite in mormantul uitarii ci sa le trec in  letopiset" .

Istoriografia in limba romana

Rivalitatea intre cultura neogreaca, revigorata in secolul al XVII-lea, si slavonismul, conservat in tiparele scrisului ortodox rasaritean, a permis spiritului autohton sa se manifeste cu mai multa libertate. Cronicile noastre, desi au ca model literar istoriile bizantine, folosesc termenul letopiset, ca urmare a filierei slavone prin care au patruns si au circulat la noi acest gen de scrieri.

Prima cronica originala scrisa in Tara Romaneasca a apartinut fratilor Buzesti si a fost redactata in timpul domniei lui Mihai Viteazul, 1593-1601. Textul s-a pastrat printr-o compilatie inclusa in Letopisetul Cantacuzinesc. In Muntenia, autorii de cronici istorisesc de obicei drama unor familii invrajbite, ca spre exemplu: Cronicile Brancovenesti, Cronica Balenilor, Letopisetul Cantacuzinesc. Dupa model bizantin sunt si Cronograful lui Mihail Moxa (calugar la manastirea Bistrita din Oltenia) si Cronica paralela a lui Axinte Uricariul

In secolul al XVII-lea, istoriografia in limba romana din Moldova se dezvolta gratie contributiei celor trei cronicari: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce. Simpatizanti ai puterilor militare si culturale rasaritene, polone sau rusesti, cronicarii moldoveni de dupa G. Ureche au ajuns sa infiereze pe grecii perfizi, stabiliti in tarile lor, si mai putin pe asupritorii turci, dusmanii lor directi.

Istoriografia medievala romaneasca a adoptat asadar modelul bizantin incepand cu secolul al XII-lea, atunci cand acesta nu mai era activ, in forme mediate de filiera slavona. Letopisetele si cronicile ajung sa fie scrise in romana abia in secolul al XVII-lea. Victoria limbii romane in scrierile religioase si literare a grabit adeziunea carturarilor nostri la valorile occidental-europene.

Bibliografie

Texte literare

1. Crestomatie de literatura romana veche, volumul I, cuvant inainte de Zoe Dumitrescu Busulenga, coordonatori I.C. Chitimia si Stela Toma, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1984.
2. Literatura Romana Veche, volumele I-II, 1402-1647, editie ingrijita de G. Mihaila si Dan Zamfirescu, Editura Tineretului, Bucuresti, 1969.
3. Axinte Uricariul, Cronica paralela a Tarii Romanesti si a Moldovei, editie critica ti studiu introductiv de G. Strempel, Editura Minerva, Bucuresti 1993

Istorii literare

4. N. Cartojan, Istoria Literaturii Romane Vechi, postfata si bibliografii de Dan Simonescu, prefata de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1980, p.3-151.
5. G. Calinescu, Istoria Literaturii Romane de la origini pana in present, editia a doua revazuta si adaugita, editie si prefata de Al. Piru, Editura Minerva, Bucuresti, 1992.
6. Nicolae Iorga, Istoria bisericii romanesti si a vietii religioase a romanilor, editia a doua, Valenii de Munte, 1929.
7. G. Ivascu, Istoria literaturii romane, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1969.

D. H. Mazilu, Recitind Literatura Romana Veche, volumele I-II, Editura Universitatii Bucuresti, 1994-1998; vol. I, p. 5-21; vol. II, p. 228-298.

Al. Piru, Istoria literaturii romane, I, Perioada veche, editia a treia revazuta, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970.

Dan Simonescu, Gheorghe Buluta, Scurta istorie a cartii romanesti, Editura Demiurg, 1994.

XXX, Istoria literaturii romane, volumul I, editia a II-a, revazuta, Editura Academiei R.S.R., Bucuresti, 1970.

Alte studii

12. Radu Florescu, Search of Dracula, New York, 1972, tradusa in 1973 in franceza si in 1992 in romana sub titlul In cautarea lui Dracula, Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti.
13. H. I. Marrou, Saint Augustin et la fin de la culture antique, Paris, 1936.
14. M. Pacurariu, Sfinti daco-romani si romani, Iasi, 1994.
15. Tudor Teutoi, Préliminaires à l étude de la tradition byzantine chez les chroniqueurs du Moyen Age Roumain, rev Etudes sud-est éuropeennes, XXXIV, 3-4, p. 229-238, Bucarest, 1996.
16. Radu Stefan Vergatti, Vlad Tepes-Dracula, Viata si faptele domnului roman si ecoul lor in timp, Biblioteca Pentru Toti, Editura Minerva, Bucuresti, 1996;
17. Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice in literatura romana. Sec IV-XVI, Craiova, 1992.
18. J. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les Provinces Danubiennes de l'Empire Romain, Paris, 1918.
19. Nelu Zugravu, Locuri sfinte si de pelerinaj la Dunarea mijlocie si inferioara in secolele IV-VII, Europa XXI, volumul VII-VIII, 1998-1999, p. 15-27.

Rezumat

INTRODUCERE

Istoria literaturii este o disciplina umanista ce are ca obiect de studiu opera literara, inteleasa ca rezultat al relatiilor dintre realitatea nemijlocita si fictiunea artistica, reprezentate printr-un ansamblu de obiecte lingvistice. Istoria literaturii romane, ca disciplina universitara, a aparut la inceputul secolului al XX-lea, in Iasi, Bucuresti si Cluj, generalizandu-se dupa 1950 in toate centrele universitare unde fiinteaza sectii de Litere. Originile literaturii romane au suscitat si suscita controverse, deoarece arhetipul autohton a cunoscut de-a lungul celor peste 2000 de ani de atestare a prezentei locuitorilor in tinuturile Danubiano-Carpato-Pontice diverse denumiri: sciti, daci, vlahi, romani. Primele documente de limba romaneasca se regasesc in spatiul literaturii religioase, elita carturareasca apartinand intr-o majoritate coplesitoare Bisericii Ortodoxe. Abia in secolul al XVI-lea autorii de texte romanesti nu mai apartin in exclusivitate spatiului religios, unii dintre acestia daruindu-se misiunii scrisului din pasiune si dragoste de carte.

LITERATURA ROMANA MEDIEVALA

Stadiile culturii autohtone in epoca veche coincid cu procesul crestinarii populatiei, locuitoare in vetrele Daciei dinaintea si dupa cucerirea romana. Influenta latina s-a manifestat in secolele I-IV, si ea a facilitat ulterior comunicarea cu Imperiul Bizantin. Influenta slavona a fost decisiva in perioada institutionalizarii Bisericii, prima uniune a romanilor realizandu-se sub cupola ortodoxismului. Prezenta la conducerea Tarilor Romane a unor voievozi aflati in raporturi de rudenie cu familiile dinastice din Bulgaria, Macedonia, Serbia a determinat intensificarea comunicarii cu ortodoxia de traditie isihasta, practicata in manastirile de pe Muntele Athos. Influenta greceasca, imanenta in epocile anterioare, devine dominanta in secolele al XVI-lea - al XVIII-lea, cand turcii acorda o serie de privilegii grecilor si le permit sa domine din punct de vedere cultural celelalte natiuni din Peninsula Balcanica. Influentele manifestate in limba literara religioasa in diverse perioade nu au impiedicat procesul de unificare a literaturii romane. Eruditia marilor nostri creatori medievali, care au redactat texte in limbi de circulatie europana, au iilustrat un etnotip autohton. Ei contracarau astfel, in lucrarile lor, tezele gresite ori rau intentionate ale unor autori straini cu privire la etnogeneza si continuitatea romanilor in aceleasi spatii geografice.

Textele literare din aceasta perioada pot fi clasificate astfel:

dupa limba de redactare: texte in limbi oficiale si de cult (latina, greaca, slavona) si texte in limba romana,

dupa mijloacele de editare: manuscrise (realizate de calugari, maestri in artele miniaturii si caligrafiei) si tiparite,

dupa continut: religioase (traduceri ale Scripturii, carti de cult, apocrife, hagiografii etc.), istorice, carti populare (sapientiale, romane etc.), disertatii etice, poezii ocazionale si de inspiratie filozofico-istorica,

dupa influentele literare: bizantine, slavone, romanesti.

Texte de studiat

1. Anecdotele despre Vlad Tepes.
2. Scrisoarea lui Stefan cel Mare catre principii crestini
3. Hungaria de Nicolaus Olahus.
4. O istorie a lui Mihai Viteazul de el insusi

Intrebari

1. Formulati un eseu de doua pagini in care sa prezentati ipoteze istorice si filologice privind etnotipul autohton.
2. Argumentati interferentele literaturii romane scrise medievale cu latina, slavona si greaca.
3. Precizati valoarea documentara si de imagine a anecdotelor despre Vlad Tepes.
4. Cum se prezenta Stefan cel Mare strainatatii?
5. Prezentati intr-un eseu de o pagina imaginea Ardealului ilustrata de Nicolaus Olahus in Hungaria.
6. Comentati scrisoarea lui Mihai Viteazul adresata principilor crestinatatii.

Anexa

1. Scrisoarea lui Stefan cel Mare catre principii crestini
(fragmente)

Catre coroana ungureasca si catre toate tarile in care va ajunge aceasta scrisoare, sanatate!

Noi, Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Tarii Moldovei, ne inchinam cu prietenie voua tuturor carora le scriem si va dorim tot binele si va spunem domniilor voastre ca necredinciosul imparat al turcilor a fost de multa vreme si este inca pierzatorul intregii crestinatati, si in fiece zi se gandeste cum ar putea sa supuna si sa nimiceasca toata crestinatatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre ca, in zilele Bobotezei care a trecut, mai sus numitul turc a trimis in tara noastra si impotriva noastra o mare ostire, in numar de 120000 de oameni, al carei capitan de frunte era Soliman Pasa beglerbegul; impreuna cu acesta se aflau toti curtenii sus-numitului turc si toate popoarele din Romania si domnul Tarii Muntenesti, cu toata puterea lui si Assan Beg si Ali beg si Schender Beg si Grana Beg, si Osu Beg . .Acestia mai sus numiti erau capitanii cei mari, cu ostile lor.

Auzind si vazand noi acestea, am luat sabia in mana si cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru atotputernic am mers impotriva dusmanilor crestinatatii, i-am biruit si i-am calcat in picioare si pe toti i-am trecut sub ascutisul sabiei noastre; pentru care lucru laudat sa fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre aceasta, paganul imparat al turcilor si-a pus in gand sa-si razbune si sa vina, in luna mai, cu capul sau si cu toata puterea sa impotriva noastra si sa supuna tara noastra, care e poarta crestinatatii si pe care Dumnezeu a ferit-o pana acum. Dar daca aceasta poarta care e tara noastra va fi pierduta atunci toata crestinatatea va fi in primejdie . Iar noi, din partea noastra fagaduim pe credinta noastra crestineasca si cu juramantul domniei noastre ca vom sta in picioare si ne vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca, noi cu capul nostru. Asa trebuie sa faceti si voi, pe mare si pe uscat, dupa ce de data aceasta cu ajutorul lui Dumnezeu celui atotputernic noi i-am taiat mana cea dreapta. Deci fiti gata fara intarziere.

Data in Suceava, in ziua de sfantul Pavel, anul Domnului 1475.

Stefan Voievod, domnul Tarii Moldovei

2. O istorie a lui Mihai Viteazul de el insusi

(fragmente)

Preavestite si preacinstite Doamne si Stapan al meu binevoitor.

Avand eu dorinta fierbinte sa aduc la cunostinta voastra intr-un fel oarecare muncile si ostenelile indurate de mine cat am fost in Tara Romaneasca si aiurea, fiind indemnat de o ravna launtrica sa fac fapte care sa se inalte intru lauda lui Dumnezeu, in slujba crestinatatii, iar la urma sa puna cu cinste un capat ostenelelor mele si sa ne aduca un nume vesnic dupa moarte; deci, increzandu-ma in binevoitoarea mila a voastra, mi s-a parut ca nu va va fi cu greutate placerea si prilejul de-a le vedea pe toate, care sunt acestea: In vremea cand Imparatul turcilor m-a milostivit cu Tara Romaneasca o data cu toate poruncile ce se obisnuiesc a se da, si impreuna cu toate libertatile acelei tari, la bunul meu plac si judecata, trebuind sa-i dau Imparatului turcilor haraciul obisnuit in fiecare an; dupa ce am primit ingaduinta de la el sa plec si sa ma duc in Tara Romaneasca, atunci sultanul trimise cu mine pe un emir de-al lor, caruia i s-ar putea zice vladica, care era socotit de ei om sfant, . sa vina sa ma intovaraseasca pana in Tara Romaneasca multi spahii si ieniceri si alti turci foarte insemnati. Cu acestia sosii in Tara Romaneasca si luai domnia. Ci bagand eu de seama ca poarta gand rau spre paguba si nimicirea crestinilor, ma gandii atunci sa rup cu orice pret invoiala si sa ma alatur la crestinatate in pofida lor. Pentru asta ma rugai la bunul Dumnezeu sa-mi dea o buna inspiratie, ceea ce se si intampla . Acum oricine va putea cunoaste cata paguba am facut dusmanului si cata slujba crestinatatii, infrangand atata tara, incepand de la hotarele Ardealului pana unde se varsa Dunarea in Marea cea Mare, ostenindu-ma zi si noapte fara sa fi avut pace sau odihna, nici in vreme de vara, nici de iarna, necrutand nici cheltuiala, nici altele, nici primejdie de orice fel . Acum, in mod limpede, oricine poate vedea cata munca si osteneala am indurat sapte ani de-a randul si cata slujba am facut crestinatatii, caci am dobandit de la turci 100 de tunuri, si ca pana la urma din cele trei tari, adica din Tara Romaneasca, Ardeal si Moldova, am scos si am facut gata de slujba Mariei Sale Imparatului 200 de mii de oameni de lupta, pedestri sau calari, cu care eram totdeauna gata sa slujesc Mariei Sale. Iar acum am ajuns la acest capat, pierzand toate lucrurile pe care le castigasem din tineretea mea pana la batranete, si tari, si bogatii si sotie si copii; si daca as fi pierdut tot din pricina vrajmasilor, sau daca mi-ar fi fost luate de vrajmas, nu m-ar durea atata, cat ma doare, fiindca au fost faptuite de aceia de la care nadajduiam si asteptam ajutor si razim; Dumnezeu le vede. In vremea aceasta se poate vedea ca n-am crutat nici cheltuieli, nici osteneala, nici sange, nici insasi viata mea, ci am purtat razboiul asa de multa vreme singur, cu sabia in mana, fara sa am nici fortarete, nici castele, nici orase, nici cel putin o casa de piatra unde sa ma pot retrage, ci abia una singura pentru locuinta. Si fiind din tari asa de indepartate si necunoscute, nu am pregetat sa ma alatur cu puterile mele si cu cheltuieli uriase la crestinatate, nefiind cunoscut de nimeni, si nici nu le-am facut silit de cineva, ci ca sa am si eu un loc si un nume in crestinatate am parasit toate celelalte prietenii ce le aveam[28].

3. Hungaria de Nicolaus Olahus

(fragmente)

Capitolul XIV despre Transilvania[29]

Transilvania e incinsa peste tot de munti inalti, mai ales din acea lature unde se desparte de munteni: printr-o singura parte, care se afla spre nord si spre moldoveni are acces mai usor . Neamul acest de oameni robusti, razboinici, inarmati, sunt inzestrati cu cai buni, zdraveni. Intreaga regiune e alcatuita alternativ din sesuri si paduri intretaiata de ape cotite si bifurcate . plina de pamant roditor. Bogata in vin, precum si in aur, argint, fier si alte metale si in plus plina de sare; cat se poate de imbelsugata in boi, fiare, ursi si pesti, asa ca nu poti invinui firea ca n-ar fi ingramadit in acest tinut toate bunatatile traiului

4. Anecdotele despre Vlad Tepes

(fragmente)

Dupa nasterea domnului nostru Cristos, anul 1456, Dracula voda a facut multe lucruri groaznice si infioratoare, dupa cum scrie mai jos:

Mai intai guvernatorul Transilvaniei a pus sa fie omorat Dracula cel batran. Iar Dracula fiul impreuna cu fratii sai si-au lasat credinta lor, au trecut la crestinism si au jurat sa apere credinta crestina. Acest Dracula-Voda (cel mai mare dintre frati) a fost inscaunat in acelasi an ca domn in Valahia. Intai a dat ordin sa fie omorat Vladislav-Voda care fusese aici domn. Scurt dupa aceasta a pus sa fie arsi in Tara Barsei, in satul cu nume Becheni, impreuna cu multi barbati si femei, tinerii si batranii. Pe unii i-a dus acasa in Valahia legati cu lanturi de fier si aici i-a tras in teapa. Item pe toti baietii din tara sa pentru a iscodi i-a incuiat intr-o camera si i-a ars, au fost vreo 400. Item a facut pace insa a tras in teapa o multime de negustori si carausi din Tara Barsei. A nimicit un neam intreg, i-a tras in teapa de la cel mai mic pana la cel mai mare, tineri si batrani. Pe multi tarani i-a ingropat goi pana la brau, pe unii i-a fript si jupuit. Item s-au trimis emisari din regatul Ungariei de la sasi si din Ardeal, in numar de 60, in Valahia; pe acestia Dracula i-a facut sa astepte cinci saptamani, a ordonat sa li se trimeata multe tepe la han, asa ca erau foarte ingrijorati. Asta a facut-o fiindca se temea de tradare. A trecut in Tara Barsei, a imprastiat graul si a ars toate granarele. A facut prizonieri si i-a dus afara din Brasov; acolo Dracula a incendiat capela Sf. Iacob si a ars suburbia

Test de evaluare 1