Diversitate tematica, stilistica si de viziune in opera marilor clasici

Diversitate tematica, stilistica si de viziune in opera marilor clasici

In deceniile care urmeaza Unirii Principatelor (1859) , istoria tarii noastre cunoaste cateva evenimente importante. Am vazut ca scriitorii vremii au fost constienti ca " O era de renastere si civilizatie s-a deschis tarii noastre "(Al. Odobescu -"Revista romana") .

Una dintre cele mai stralucite epoci din cultura noastra - numita " Epoca marilor clasici " - este considerata cea din deceniile VII-IX ale secolului trecut, cand apar operele exceptionale ale lui Mihai Eminescu, I.L. Caragiale , I. Slavici , Al. Macedonski, critica literara a lui Titu Maiorescu, revistele "Convorbiri literare", "Contemporanul" si "Literatorul". De aceasta epoca se leaga cateva din cele mai mari realizari ale poeziei, prozei, teatrului, criticii si publicisticii nationale.

Junimea si " Convorbiri literare "

Junimea a fost considerata in epoca, cel mai de seama cenaclu si cea mai importanta societate culturala din istoria literaturii romane. In 1867, Junimea scoate o revista proprie. Revista se intituleaza " Convorbiri Literare " si primul numar apare la Iasi la 1 martie 1867. De aici inainte, activitatea societatii , se reflecta in revista. Aceasta are o viata lunga, in cadrul careia publica toti scriitorii de seama ai epocii : Mihai Eminescu (multe poezii), Ion Creanga (amintirile, povesti), Vasile Alecsandri (pastelurile), Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici si multi altii.

Mihai Eminescu

Cel mai mare poet roman si unul din marii lirici ai lumii, Mihai Eminescu, s-a nascut in 1850 la Botosani, si natura Bucovinei e de la inceput prezenta in opera lui.

Prima poezie, care l-a facut cunoscut unui public restrans, este o elegie fara titlu, semnata M. Eminovici si tiparita alaturi de alte sase poezii intr-o brosura. Adevaratul sau debut literar se face insa la revista "Familia" , in acelasi an (1866), cu poezia "De-as avea".

Ne vom da seama mai bine de idealurile si de limbajul liricii lui Eminescu in urmatoarele perioade.

Trei teme esentiale pot fi desprinse din poezia lui Eminescu, in jurul carora se grupeaza elementele universului sau : natura, dragostea si istoria.

Natura este una tipic romantica. Ea apare poetului sub doua infatisari principale. Intai, ca toti romanticii, poetul e atras de o natura de inceput de lume, de material care se naste din haos. El imagineaza in " Scrisoarea I " un astfel de inceput si o astfel de nastere a universului :

"La-nceput, pe cand fiinta nu eram, nici nefiinta,

Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,

Cand nu se-ascundea nimica, desi totul era ascuns .

Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.

Fu prapastie? Genune? Fu noiam intins de apa?

N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,

Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,

Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza."

Aceste imagini cosmogonice le gasim si in multe alte poezii, ca si in marele poem "Luceafarul", unde Hyperion face o calatorie spre originile universului, spre locul de unde totul se naste. De romantismul acesta al viziunii se leaga la Eminescu predilectia pentru universul noptii, al stelelor si al lunii, al visului, al imensitatilor, cum sunt cerul si marea.

In al doilea rand, natura eminesciana se infatiseaza, mai ales in poeziile de dragoste, ca o natura placuta, luminoasa, blanda si ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spatii cosmice, departate si reci ca acelea de unde vine Hyperion in "Luceafarul", sau misterioase, nepatrunse, ca acelea din "Scrisoarea I", ci si un iubitor de spatii familiare, apropiate. Un astfel de spatiu este evocat in poezia "La mijloc de codru . ":

"La mijloc de codru des

Toate pasarile ies,

Din huceag de alunis

La voiosul luminis,

Luminis de langa balta,

Care-n trestia inalta

Leganandu-se din unde . "

Aici observam cat de armonioasa este aceasta a doua natura eminseciana. Cerul si pamantul se patrund, soarele si luna se oglindesc in lac, alaturi de chipul iubitei. E o natura paradisiaca, in care isi fac aparitia vietati obisnuite. Ea protejeaza pe indragostiti.

Dragostea (ilustrata in poezii cunoscute, ca: "Pe langa plopii fara sot", "Sara pe deal", "Atat de frageda", etc.), a doua tema, isi are universal ei, direct legata de natura. In general, dintre cele doua naturi pe care le-am notat la Eminescu, a doua cea familiar-protectoare, formeaza cadrul obisnuit al dragostei. In "Lacul", "Dorinta" si in alte poezii, poetul isi cheama iubita "in codrul cu verdeata" sau pe malul lacului "incarcat cu flori de nufar"; femeia, la randul ei, vrea sa-l smulga din "nouri si ceruri nalte", adica din visari filozofice, si sa-l aduca pe pamant, alaturi de ea. Majoritatea poemelor erotice ale lui Eminescu incep cu o chemare in aceasta natura obisnuita ("vino-n codru la isvorul . ") si se incheie cu o stare de visare, de placuta cufundare a gandurilor si a simtirilor in fosnetul frunzelor, in murmurul apelor, in dulcea batere de vant. De fapt, acest lucru arata ca iubirea este legata de natura la Eminescu intr-un chip mai profund decat s-ar lega sentimentele perechii de indragostiti de cadrul in care ei se gasesc. Iubirea e o forma de a participa la viata lumii, a universului. Indragostitii ce se lasa in voia dragostei lor ajung sa se contopeasca cu ritmul neobosit al naturii insasi. Nu-si pun intrebari, ci viseaza cu ochii deschisi patrunsi de armonia codrului si de muzica astrelor. Starea aceasta seamana cu somnul, cu visul, si este esential romantica. Pentru romantici, natura este eterna, spre deosebire de om, care e muritor. De aceea omul - prin iubire, prin contemplatie visatoare, prin somn - aspira sa se contopeasca cu natura: el vrea sa-si uite contitia trecatoare, sa se bucure de eternitatea lumii insasi in care se afla. Iubirea e o cale de acces spre eternitatea naturii.

A treia tema esentiala a liricii lui Eminescu o constituie istoria. Ca si natura, istoria, ca tema a operei literare, reprezinta tot o descoperire a romanticilor. In comparatie cu natura, care la Eminescu este eterna, istoria e locul schimbarilor si de aceea ea se infatiseaza poetului ca o expresie a stradaniei omului de a schimba destinul rau. Aceasta stadanie este insotita de satisfactie,dar si de nemultumiri profunde, ce genereaza uneori sentimentul zadarniciei. Memento mori, subintitulat de poet "Panorama deseratciunilor", este poemul succesiunii civilizatiilor spre un scop adesea necunoscut.

Pe vasta panza a timpului se perinda "Codri de secoli", "Oceane de popoare", de la primitivii care "In pustiu alearga vecinic, fara casa, fara vatra", trecand prin Babilon, Egipt, Palestina, Grecia, Roma, pana la Dacia mareata si legendara. Dacia este evocata adesea de Eminescu,in opozitie cu lumea decazuta in care credea a trai el insusi. Tema poemului trebuie legata de prezenta "cugetatorului", care "gramadeste lumea intr-un singur semn"; cu alte cuvinte, cauta sa afle intelesuri, sensul istoriei.

Trecutul acesta glorios se opune prezentului si in "Scrisoarea III", care se incheie cu un veritabil pamflet politic.Eminescu nu e numai poetul evocarii unei istorii indepartate, ci si martorul uneia contemporane.Rezumand aceasta a treia tema esentiala a licricii eminesciene, putem spune ca istoria apare la Eminescu indisolubil legata de ideea de patrie. El nu scrie despre tara doar cu ocaza sarbatorilor nationale; lirica lui e permanent strabatuta de sentimentul iubirii de tara.

CONCEPTIA DESPRE POEZIE SI MISIUNEA POETULUI

Aparuta in "Convorbiri literare" in 15 august 1870, "Epigonii" a facut mare impresie asupra junimistilor "din cauza frumusetii versurilor", cum isi va aminti Iacob Negruzzi, si totodata datorita "originalitatii cugetarii" cu care "negresit ca, in fond, nu era cu putinta sa ne unim".Din acest lung poem aflam prima oara ce credea Eminescu despre poezie si poeti. Autorul evoca cu emotie "zilele de-aur a scripturelor romane", adica ceea ce el considera a fi fost epoca de glorie a literaturii noastre, aceea cuprinsa intre sfarsitul secolului al XVIII-lea si jumatatea secolului al XIX-lea. Eminescu stie prea bine ca majoritatea poetilor acelui timp erau importanti nu atat pentru valoarea in sine, estetica, a poeziei, cat si pentru sinceritatea idealurilor lor patriotice. Lui Eminescu I se pare ca urmasii acestora sunt niste simple "epigonii" care au pierdut orice sinceritate a simtirii. Partea a doua a poemului este o satira la adresa epigoniilor, "simtirii reci, harfe zdrobite", "mici de zile, mari de patimi, inimi batrane, urate".

Sigur ca aceste idei trebuie interpretate ca expresie a unui sentiment foarte subiectiv de nemultumire al poetului.In cea mai stralucita epoca din literatura noastra, el vedea imitatia si lipsa idealurilor. Junimistii nu erau de acord nici cu critica aceasta exagerata a prezentului, in literatura careia ei credeau, nici cu supraestimarea literaturii trecutului, pe care ei o credeau slaba. Conceptia lui Eminescu difera de a lui Maiorescu in aceasta privinta. Dreptatea era de partea criticului. Observam indiferent de justetea unor consideratii, ca poetul pune un mare accent pe traditia nationala, fiind un mare iubitor al istoriei tarii sale, ale carei figuri le-a evocat.

PROZA EMINESCIANA.INCERCARI DRAMATICE

Desi poezia este partea cea mai cunoscuta a operei lui Eminescu, ea nu e singura. Stim deja ca poetul a fost si unul din marii gazetari ai secolului al XIX-lea, publicand mai ales in ziarul "Timpul" articole politice sau pe diferite alte teme, care au avut un mare ecou in epoca. Dar Eminescu a scris si proza literara. Prozele antume cele mai cunoscute sunt nuvele "Sarmanul Dionis" si "Cezara". Dintre postume, vom aminti un roman netereminat din tinerete,"Geniu pustiu", la care se adauga numeroase alte povestiri, de obicei numai schitate de Eminescu.

Incercarile dramatice ale lui Eminescu se compun dintr-un numar destul de mare de piese de teatru incepute si neterminate de autor, nueori doar din simlpe planuri si ciorne. Mai ales in tinerete, poetul a fost urmarit de ideea de a scrie teatru. Nici unul din aceste fragmente nu a fost tiparit de poet. Ca si o parte din proza si poezie, teatrul a fost descoperit dupa moartea lui Eminescu, in manuscrisele pastrate de Titu Maiorescu.

Toate aceste incercari sunt imporatnte pentru a vedea cat de vaste erau preocuparile poetului si ce pondere acorda el istoriei nationale ca sursa de inspiratie pentru scriitori.

In concluzie se poate spune ca Eminescu poate fi luat in cosiderare ca un poet national dar si ca poet universal pentru ca, prin valoarea operei, isi deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate si gandire capabil sa reflecte deopotriva ceea ce este specific fiecarui popor in parte si ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment dat. Eminescu reprezinta sinteza traditiei si a noutatii, a elementelor artistice romanesti si a celor universale; prin el, literatura noastra atinge o culme si isi face totodata iesirea necontestabila in lume.

APRECIERI CRITICE:

Mihai Eminescu este poetul national al Romaniei, ce a fost o personalitate coplesitoare. Ca poet, s-a remarcat prin forta de sinteza a izvoarelor autohtone si universale, prin imaginatie bogata si fantezie creatoare, prin inaltarea filosofica si printr-o viziune cosmica si mitologica asupra omului. Pe langa poezie, Eminescu a mai experimentat si in drama, dar toate piesele sale de teatru sunt doar proiecte. De asemenea, el a scris si proza, in special fantastica, dar acestea au stat mult timp in umbra poeziilor sale, doar in ultima vreme recastigandu-si adevarata lor recunoastere.

'Eminescu este unul din exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea ca daca mai traia, sanatos, inca douazeci de ani, el ar fi fost considerat, fara putinta de contestare, ca unul din cei mai mari creatori de poezie din intreaga literatura a lumii. [] Dar Eminescu nu este numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintai care a dat un stil sufletului romanesc si cel dintai roman in care s-a facut fuziunea cea mai serioasa a sufletului daco-roman cu cultura occidentala' (G. IBRAILEANU)

'Mintea lui Eminescu lucreaza cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creatiei, adica cu cele mai inalte concepte faurite de ratiunea omului. Printre acestea, ideea eternitatii stapaneste mintea sa intr-asemenea masura, incat una din atitudinile cele mai obisnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor in perspectiva eternitatii. Este, in toata poezia lui Eminescu, o considerare a lucrurilor foarte de sus si foarte de departe, dintr-un punct de vedere care rusineaza orice ingustime a mintii, orice egoism limitat. Marea superioritate intelectuala a poetului este una din formale cele mai izbitoare ale manifestarii lui si aceea care explica prestigiul atat de covarsitor al operei sale.'( TUDOR VIANU)

'Cu Eminescu apare in literatura europeana ultimul mare poet romantic, pastrand in existenta si opera sa conturul caracteristic al dramei artistilor romantici. Nazuind necontenit spre un plan de viata superior etic si artistic, cautand cu patos adevarul si refuzand consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat in permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina noncomformismului, a sinceritatii in faptele de viata, si a inaltimii de gandire, dublata de o sete de cunoastere absoluta."

(ZOE DUMITRESCU-BUSULEAGA)

'Numai poetul

Ca pasari ce zboara

Deasupra valurilor

Trece peste nemarginirea timpului.'

Mihai Eminescu - Numai poetul

Ion Creanga

Ion Creanga este, ca scriitor, dupa marturisirile unora, o "descoperire" a lui Eminescu.

Acesta l-ar fi indemnat sa scrie iar in toamna anului 1875 erau vazuti impreuna la sedintele societatii Junimea.

Ion Creanga este scriitorul roman cel mai apropiat de spiritul creatiei folclorice. Socotit la inceput autor "poporal", el s-a dovedit, in realitate, un artist profund original, care a creat, pornind de la folclor, o opera de neta individualitate, cu elemente caracteristice, de neconfundat, rezultat al unei inteligente artistice superioare si al unei inzestrari lingvistice remarcabile.

Dupa aparitia povestilor, Creanga a publicat in "Convorbiri literare" in 1881-1882 trei parti din Amintiri din copilarie. Partea a patra a vazut lumina tiparului postum in 1892. Amintirile cuprind povestea copilariei sau, mai degraba, spectacolul varstei fericite. Prin amanunte, copilaria reconstituita a apartinut biografic lui Creanga, prin semnificatie este universala, apartine tuturor.

Copilaria apare ca o epoca de aur, ca un taram al bucuriei si al inocentei, fara griji si suspine, in care fantezia completeaza realitatea, iar jocul este suprema preocupare.

S-ar putea spune, deci, ca in Amintiri, Creanga zugraveste copilaria "vesela si nevinovata" si ca Nica este "copilul universal" de pretutindeni si de oricand, in care toti ne regasim cu nostalgie. Acestei copilarii ideale i se ofera un mediu real de existenta, un cadru uman si geografic, care este cel al tinutului natal. Satul Humulesti este taramul de basm al candorii infantile si chiar daca in realitate - cum dovedesc documentele - era un sat mic cu oameni nevoiasi, pentru Creanga era un sat mare, razasesc.

Din paginile Amintirilor iese cu pregnanta la iveala satul romanesc traditional. Creanga cunoste psihologia oamenilor, raporturile lor in viata sociala, superstitiile lor.

Aceasta opera cuprinde un numar relativ mare de personaje, unele memorabile, fara insa ca scriitorul sa le acorde un relief deosebit. Ele sunt conturate sumar, prin caracterizare directa, prin actiune si prin vorbire.

Universul Amintirilor este atat de puternic dominat de personalitatea lui Nica, incat intamplarile se structureaza in jurul aceleeasi idei - a frumusetii copilariei - fara sa intereseze prea mult ordinea desfasurarii lor.

Astfel realizata, "Amintiri din copilarie" ramane o opera unica in literatura romana prin forta cu care a reusit sa comunice miracolul copilariei, prin farmecul neegalat al limbajului si prin umor. Pentru constiinta romaneasca, ea este amintirea copilariei fiecaruia din voi.

Respectand schema traditionala, Creanga devine original prin abundenta detaliilor specifice, prin insistenta asupra aspectului particular, prin nuantarea miscarilor, a gesturilor, a vietii sufletesti. Creanga improvizeaza pe marginea schemei universale a basmului o imagine a vietii taranesti de altadata, cu tipurile ei morale, cu traditiile si obiceiurile ei, cu deprinderile de comportament si cu limbajul ei specific.

Unitatea operei poate fi constatata si la nivelul stilului. Desi scrise, frazele lui Creanga urmaresc sa creeeze impresia de spunere, ca si cum ar fi adresate ascultatarilor, nu cititorilor. "Cu ochii pe carte, ascultam o voce apropiata care, printre intamplarile communicate,are variatii de ton, este serioasa si glumeata in sunetul ei, intervine ca a doua expresie pe langa expresia literara" (Vladimir Streinu). De aceea, principala trasatura a stilului lui Creanga este oralitatea, care rezulta dintr-o combinatie inimitabila de procedee ale limbii vorbite. Semnul distinct al oralitatii este, mai intai, abundenta expresiilor onomatopeice, a interjectiilor si a verbelor imitative . Senzatia de oralitate e provocata si de multimea expresiilor specifice limbii vorbite ( "vorba ceea","hat bine","si pace buna"), a zicerilor tipice, a intebarilor si exclamatiilor ("ori mai stii pacatul!","grozav s-a speriet!" ),etc. Orala e si sintaxa frazei. Autorul lasa cuvintele sa se insire dupa o ordine a vorbirii, si nu a scrisului, unde topica e mai controlata.

Toate aceste trasaturi pot crea impresia ca limba lui Creanga reproduce exact vorbirea moldoveneasca de la mijlocul secolului trecut. Dar, de fapt ne aflam in prezenta unui limbaj artistic, a unui stil foarte original.

Umorul lui Creanga se vadeste, inainte de toate, in exprimarea posnasa, in sucirea mucalita a frazelor, intr-o siretenie sintactica in care cazi ca intr-o capcana. Alteori, cuvintele capata forme neasteptate sau sunt asezate in combinatii surprinzatoare. Astfel, mos Chiorpec, ciubotarul il intampina pe Nica strigand: "He,he! Bine ai venit, nepurcele!". Voia buna e intretinuta si de placerea scriitorului de a-si presara naratiunea cu zicale, cu expresii populare si vorbe de duh, prin care se caracterizeaza o situatie, se ingroasa o trasatura, se face o aluzie sau, pur si simplu, se provoaca rasul.

Umorul e starnit prin alte procedee: prin caracterizare ironica, prin nume sau porecle comice ("Trasnea", "Gatlan", "Duhu", "Bodranga"), prin autopersiflare, prin prezentarea unor oameni si scene care starnesc hazul.

Ca tabloul procedeelor sa fie cimplet, sa le amintim si pe cele din povesti: integrarea personajelor negative traditionale - prostul,lenesul,zmeul,dracul,moartea,etc - intr-un univers comic.

Dupa cum se vede, umorul este la Creanga tresatura specifica,semn de vitalitate, de veselie contagioasa, atitudine pe care o propune cititorilor ca solutie de viata. Ca scriitor, Creanga este o fiinta joviala si sociabila, care rade din inima, rade spre a starni hazul. Rasul lui nu este un ras de distantare, care pedepseste, care batjocoreste. Creanga nu este un satiric, rasul lui e mai degraba un semn al dragostei de oameni, e un ras optimist, care elibereaza, care creeaza buna dispozitie.

Desi simtul umorului este la Creanga o problema de temperament, in opera el se realizeaza intr-o viziune si cu mijloace populare, ceea ce este inca o dovada a faptului ca fondul sau spiritual primar este echivalent cu fondul spiritual al folclorului romanesc. El se ridica la nivelul cel mai inalt a artei literare culte, realizand o literatura cu specific national, care a ajuns sa se inscrie I universal, prin faptul de a fi fost mai intai romanesc.

APRECIERI CRITICE:

Ion Creanga este cel mai mare povestitor roman. Particularitatile sale cele mai importante sunt jovialitatea, vitalitatea si dragostea de oameni. De aceea, majoritatea operei sale consta in povesti, o opera originala bazata pe folclorul autohton.

'In Creanga traiesc credintele, datinile, obiceiurile, limba, poezia, filosofia poporului. Povestea valoreaza cat valoreaza talentul celui care povesteste. Si Creanga a avut asa de mare talent, incat in toate povestile sale oamenii traiesc cu o individualitate si cu o putere de viata extraordinare.'(G. Ibraileanu)

'Realismul rezultat din cultivarea detaliului si punerea in evidenta a unei individualitati stilistice apartine artei de scriitor a lui Creanga. Intai Creanga fixeaza o data pentru totdeauna textul, facand imposibila o alta editie. Secretul la Creanga sta in studiul efectelor, in cuvantul rar, in fixitate.' (G. Calinescu)

Ion Luca Caragiale

Este unul dintre cei mai mari scriitori romani : "Arta dramatica si nuvelistica a lui Caragiale poate servi de model pentru toate timpurile; si cine-si da seama de bogatia de forme, cele mai multe din ele desavarsite, ale povestirilor sale . nu poate sovai un moment sa vada intr-insul pe unul dintre cei mai mari artisti literari ai tuturor vremurilor" (M. Dragomirescu).

In totalitatea ei, opera lui Caragiale contureaza doua universuri distincte: unul comic si altul tragic, cel din urma fiind ilustrat prin "Napasta" si cateva nuvele, ca "O faclie de Paste" si "In vreme de razboi".

Celelalte piese de teatru si schitele alcatuiesc un univers comic atat de original si de romanesc, incat a patruns in stratul cel mai profund al constiintei noastre artistice. Replici intregi sau situatii "caragialiene" apar spontan in mintea tuturor, fenomenul curent al citarii dovedind extraordinara rezistenta a spiritului caragialian.

Prin schite se largeste considerabil orizontul uman si social caracteristic operei comice a lui Caragiale. Scrise intre 1878 si 1909, dar mai ales in jurul anului 1900 cand a avut un contract cu ziarul "Universul", adunate apoi in volumul "Momente" (1901), aceste miniaturi literare au, fiecare in parte, un farmec deosebit, iar in totalitatea lor contureaza o lume extrem de pitoreasca in infatisarile ei publice si particulare.

Comediile sunt inspirate din viata burgheziei romane din a doua jumatate a secolului trecut si surprind puternicul contrast dintre fondul si forma, dintre pretentiile si realitatea unei clase care trece printr-un moment favorabil afirmarii ei. Caragiale prezinta evolutia burgheziei, formele prevenirii ei, trasaturile afisate si cele reale, ambitia si orgoliul acestei lumi in transformare.

In comedii, Caragiale creeaza situatii si tipuri specifice de o mare forta de sugestie. Personajele, memorabile, sunt realizate intr-o viziune clasica, in sensul ca se incadreaza intr-o tipologie cosmica, avand o dominanta a caracterului.

Una dintre cele mai apreciate comedii este "O scrisoare pierduta". In Cadrul acesteia, orizontul social si tipologic se largeste prin cuprinderea marii burghezii romane, ajunsa la putere si roasa de ambitii. Eroii piesei se caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor de parvenire. Interesele lor, contrare la un moment dat, se armonizeaza in final, pentru ca toti sunt niste vanatori de profituri intr-un regin "curat constitutional".

In cuprinsul scrisorii pierdute se intalnesc procedee , motive si modalitati care actioneaza simultan, dramaturgul speculand aspectele comice ale evenimentelor, ale comportarii oamenilor, ale circulatiei ideilor si cuvintelor.

Exista, in primul rand, un comic al situatiilor, rezultat din fapte neprevazute si din grupuri insolite (triunghiuri Trahanache - Tipatescu - Zoe, cuplul Farfuridi - Branzovenescu, combinatiile diverse de adversari etc.). Caragiale foloseste o serie de scheme tipice cunoscute in literatura comica universala: incurcatura, coincidenta, echivocul, revelatiile succesive etc. Fiecare scena in parte si piesa in totalitatea ei se dezvolta pe astfel de scheme, incat se poate afirma ca la Caragiale predominanta este o situatie comica, in care evolueaza personaje cu trasaturi comince, avand idei si un limbaj comic.

In al doilea rand, exista un comic al intentiilor, care reiese din atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei este supusa unor modalitati de tratare diferite: ironica, umoristica, sarcastica, groteasca etc. Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a creea viata, dar nu e un scriitor indiferent. El pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor fata de ele, dar nu iarta trasaturile prin care oamenii devin ridicoli si le evidentiaza in mod subtil, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-i in situatii absurde sau grotesti, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i uneori la conditia simplificata a marionetei.

Exista, in al treilea rand, un comic al caracterelor. In comedia clasica, principalele caractere comice sunt avarul, ipocritul, mincinosul, gelosul, ingamfatul, risipitorul, laudarosul etc. Personajul purtator al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de abstractizare si tipizare, pentru ca esenta lui e ascunsa uneori sub aparente inselatoare. Caragiale creeaza si el, ca rezultat al unui asemenea proces, o tipizare comica, asa cum s-a aratat mai inainte.

In al patrulea rand, putem vorbi de un comic de limbaj cu totul remarcabil la un scriitor care are capacitatea iesita din comun de a retine cele mai fine nuante ale limbii vorbite. Procedeele comice cele mai frecvente aplicate la acest nivel sunt repetitia aproape obsendanta a unei specificitati de limbaj, care deplaseaza atentia de la fondul comunicarii la forma ei, si interferenta de registre ale limbajului, adica interferenta stilurilor.

Ion Luca Caragiale nu este un scriitor numai al romanilor. Pornind de la realitati romanesti, creand scene si tipuri originale, el s-a ridicat la o valoare artistica universala prin puterea de generalizare si sinteza operei lui, prin increderea in posibilitatile omului de a se perfectiona. Mesajul lui Caragiale este mesajul etern al artei, ceea ce explica interesul constant fata de dramaturgia lui nu numai al spectatorului roman, ci si al celui de pretutindeni, el fiind unul dintre marii clasici.

Topul replicelor celebre din comediile lui Caragiale

" industria romana este admirabila, sublima putem zice, dar lipseste cu desavarsire. "

" dupa lupte seculare ce au durat aproape 30 de ani . "

" un potop care nu merge inainte, sta pe loc. "

" rezon "

" curat murdar ! "

" . pe onoarea mea de familist . "

" eu cu cine votez ? "

" 12 trecute fix   "

" nu m-mpinge c-ametesc!

" ai putintica rabdare "

Aceste replici dau comical de limbaj, care este remarcabil, autorul reusind sa retina cele mai fine nuante de personalitatii eroilor din modul in care acetia vorbesc.

Dintre greselile grave savarsite la nivel stilistic si expresiv, observam repetitia obsedanta aunor expresii, interfata registrelor stilistice. La nivel syntactic, se observa cu usurinta incalcarea regulilor logice si limbajul dezarticulat, rezultat din contradictii in termeni, nonsensuri, truisme, expresii tautologice, asociatii incompatibile.

APRECIERI CRITICE:

" . fondul comediilor lui Caragiale este rece si cinic . Realitatea ce el ne zugraveste nu ne poate incalzi , necum sa ne entuziasmeze ; ea e repulsiva si va deveni , din ce in ce mai repulsiva cu cat omenirea va inainta pe calea progresului moral . In nici o opera clasica nu vei gasi situatiuni de valoare ca cele pe care dramaturgul nostru le primeste in actiunea dramatica - le primeste si le mentine cu seninatatea cea mai desavarsita - chiar la sfarsitul si dupa sfarsitul ei ."( Mihail Dragomirescu)

"Caragiale n-a gasit , nu l-a lasat inima sa vada ridicolul in viata taranimii - cum n-a gasit , n-a vazut , nu l-a lasat inima sa vada ceva omenesc in viata claselor noua." (G.Ibraileanu)

"Geniul lui era unul din punctele nediscutate ale crezului national . Si tot dispretul pe care-l arunca el admiratorilor si invitatilor sai n-ajungea ca sa-i stirbeasca - lucru rar pe lume - dreptul de a zice si de a face oricui orice , de a jigni sentimentul public in orice forma , de a sta impotriva vremii sale , si cand gresea ea , si cand era el gresitul . " (Nicolae Iorga)

"Noi care am avut norocul sa-l vedem si sa-l auzim vom ramane toata viata stapaniti de senzatia ca prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prapastie , s-a facut un gol in natura , ca o perturbatie cosmica . Cu cat va trece vremea va creste tot mai mult silueta si vom ramane vrajiti de farmecul celui mai luminat creier romanesc . ( . ) Se vor crea legende si personalitatea lui va lua proportii mitice . Generatiile viitoare nici nu vor putea intelege daca din stralucirea unei minti s-au intruchipat vreodata astfel de raze orbitoare ." (Octavian Goga)

"Interpretarea lui d-lui Zarifopol urmareste numai efectele artistice ale operei lui Caragiale , stilist lucid , si observator original ( . ) Caragiale , prin materialul artistic , este , impreuna cu Ion Creanga , cel mai specific scriitor roman." (Pompiliu Constantinescu)

" Spiritul lui Caragiale a exercitat in societatea noastra o actiune socratica si in aceasta consta importanta incomparabila , fundamentala a acestui asa-zis  « negativist » . Prin reducere la absurd ; prin maieutica si dialectica el tindea sa aduca societatea la cunoasterea de sine si la o constiinta morala . Dialogurile lui din comedii si din momente au ceva din arta dialogului socratic . Insasi sociabilitatea acestui om , prezenta sa ironica , interpelativa ,in forul public , e de aceeasi natura cu a lui Socrate . De asemenea si solitudinea lui si distantarea lui scrutatoare . Ca Socrate avea sentimentul ca e inspirat si cenzurat interior de un demon : ochiul eternitatii ce-i supraveghea din spate scrisul . Tot ca Socrate a fost acuzat de contemporani ca destituie zeii cetatii si perverteste spiritele si , de fapt , a trebuit sa bea si el destula cucuta . " (  Al.Paleologul)

"Caragiale e omul care impinsese pana la extrem arta de a concentra si de a margini in linii elementare si expresive ( . ) Batranul mester inpinsese dragostea verbala pana la masuri neobisnuite ; slefuind vorbele , le redusese la rolul lor necesar in economia frazei ."( E.Lovinescu)

"O opera cum este cea a lui Caragiale reprezinta o mare tentatie pentru comentatorul dornic sa-i puna in valoare bogatia si diversitatea ; dar totodata el trebuie sa respecte adevarul textului si sa opteze (optiune poate provizorie) doar pentru cateva din directiile posibile ale lecturii . Actul critic trebuie sa realizeze echilibrul dintre libertatea interpretarii si constrangerea pe care o exercita textul ; astfel criticul va fi asemenea contelui din anecdota povestita de Caragiale insusi." (Al.Calinescu)

Ioan Slavici

Ioan Slavici a fost una din personalitatile proeminente ale scrisului romanesc. Format de Scoala Transilvaneana in spiritul dorintei de neam si al pretuirii creatiei populare, Slavici isi desavarseste invatatura - dupa obiceiul vremii - la Pesta si apoi la Viena, unde, in anii studentiei, se imprieteneste pentru toata viata cu Eminescu.

Intors in tara, Slavici continua sa manifeste acelasi spirit activ. Eminescu il introduce la "Junimea", unde il cunoaste si se imprieteneste cu Ion Creanga, avand preocupari si idei literare asemanatoare.

Concomitent cu alte activitati, Slavici a desfasurat o prestigioasa activitate didactica, predicand literatura, istoria si filozofia. A scris si manuale scolare.

De-a lungul intregii vieti, Slavici a desfasurat o ampla activitate de presa. Il aflam mai intai redactor la "Curierul de Iasi", apoi timp de cativa ani lucrand, alaturi de Eminescu si Caragiale, in redactia ziarului bucurestean "Timpul". Mai tarziu conduce cotidianul sibian "Tribuna", unde indrumeaza primii pasi in literatura si inlesneste debutul poetului George Cosbuc. Impreuna cu acesta si cu Caragiale fondeaza apoi revista "Vatra".

Slavici a inceput sa scrie la indemnul lui M. Eminescu, care multa vreme i-a facut cu discretie indreptari pe manuscrise. A debutat in 1871, la "Convorbiri literare", cu comedia "Fata de birau".

Dar ceea ce l-a impus in cultura romaneasca este, mai presus de orice, vigurosul sau talent de prozator. Cele mai valoroase roade pe care le-a dat acest talent al lui Slavici sunt insa cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, aparute in sase volume, au contribuit la progresul literaturii romane in directia oglindirii realiste a vietii sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale si de pauperizare a populatiei satesti, prin crearea de personaje reprezentative, care intruchipeaza conflictele si trasaturile esentiale ale acestei lumi. In nuvelele lui Slavici gasim, de asemenea, o reflectare ampla a vechilor randuieli rurale, a obiceiurilor si datinilor, a credintelor si superstitiilor, a moralelor si a prejudecatilor oamenilor simplii.

Eroii lui Slavici, adesea conventionali, sunt construiti pentru a ilustra anumite principii etnice, pe care omul trebuie sa le respecte in viata, daca tine la linistea lui sufleteasca. Unul dintre pacatele pe care Slavici le-a sanctionat necrutator a fost si ispita banului. In abordarea acestei teme, el recepteaza modalitatile variate in care relatiile capitaliste, ce incepusera sa patrunda in viata satului transilvanean isi pun pecetea pe constiinta oamenilor. Aceasta tema a fost reluata si in romanul "Mara". Dar in niciuna dintre opere, Slavici nu a atins un nivel atat de inalt al artei sale de prozator realist modern ca in nuvela "Moara cu noroc".

Tema acestei nuvele o constituie urmarile negative, consecintele nefaste pe care setea de imbogatire le are asupra vietii sufletesti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se afla convingerea autorului ca goana dupa avere, in special dupa bani, zbuciuma tihna si amaraste viata omului, genereaza numeroase rele, iar in cele din urma duce la pierzanie. Aceasta convingere este ilustrata cel mai bine in nuvela prin destinul cizmarului Ghita.

Devenit carciumar la moara cu noroc, el este un personaj puternic individualizat, mai ales printr-o mare varietate de trasaturi sufletesti contradictorii, izvorate din incompatibilitatea dintre atractia irezistibila spre imbogatire si simtul innascut al demnitatii, dorinta lui de a ramane om cinstit. Prin Ghita, Slavici exemplifica o drama a omului.

Slavici nu infrumuseteaza cu nimic viata personajelor sale. Procentul de duritate si afectiune, de bunatate si rautate, de hotarare si slabiciune pe care il aflam in fiecare din ele face din Slavici un observator fara partinire, cu spirit realist desavarsit.

Dar in conceptia lui Slavici viata fiecarui personaj este vazuta ca un destin propriu care oricum se va implini. De aceea el nu se simte in niciun fel obligat sa explice nimic ci numai sa descrie cat mai fidel intamplarile ce il imping pe fiecare personaj pe drumul destinului. Astfel, observand dezumanizarea lui Ghita, Slavici noteaza : "Atat se simtea de ticalosit si de slab in el insusi, incat nu ai putea sa-si dea seama ce poate si ce nu poate sa faca si asa incetul cu incetul se lasa in voia intamplarii". Personajele insesi sunt convinse ca au o soarta dinainte stabilita careia nu i se pot opune.

Arta personajului epic atinge in "Moara cu noroc" un nivel de maiestrie ridicat si in ceea ce priveste portretistica literara. Portretul fizic este concis, redus la esential, realizat aproape cu aceleasi mijloace ca la predecesorii sai. Procedeul folosit de Slavici se observa cel mai bine urmarind de-a lungul nuvelei modul in care se incheaga portretul moral al lui Ghita.

Slavici da o mare atentie felului in care se exprima personajele, stiind ca astfel poate patrunde intr-o sfera originala, unde receptarea lumii si a vietii este mai autentica. Remarcabile sunt, in stilul lui Slavici, expresiile, zicatorile si proverbele, anumite capitole ale nuvelei ilustrand parca adevarul invariabil al acestora.

Avand in vedere contributia remarcabila a celor patru mari scriitori in literatura romaneasca, scriitori ce apartin categoriei marilor clasici atat pe plan national, cat si pe plan universal,putem afirma ca operele lor si-au pus amprenta pe cultura poporului roman, au stabilizat si inradacinat originile nobile ale romanilor,reusind prin acestea sa ramana un adevarat model pentru urmatoarele generatii de scriitori.

APRECIERI CRITICE

"Slavici n-a uitat niciodata ca debutul sau literar a fost un act al vointei lui Eminescu, expresia unei intuitii straine de el insusi. Eminescu vedea in Slavici altceva - si mai mult - decat era ele insusi in stare sa vada. Cum se spune, i-a « fortat mana » ; nu pentru a-l abate de la rostul sau, ci pentru a-l reda acestui rost"( Lucian Raicu )

"Lumea satelor, la noi a gasit in Slavici unul dintre cei dintai cronicari fideli si realisti" ( Al. Philippide )

"Ion Slavici introduce oralitatea populara in scrierile sale inaintea lui Creanga. ( . ) Pentru desavarsita stapanire a acestei unelte stilistice, ii lipseste insa lui Slavici jovialitatea si verva lui Creanga."( Tudor Vianu )

« Ceea ce pare nou si fara asemanare in epoca inceputurilor lui este analiza psihologica pe care Slavici o practica intr-un limbaj abstract.( . ) povestitorul vede oamenii lui dinlauntru, in sentimentele sau in crizele lor morale. »( Tudor Vianu )

« Samadaul Lica este un hot si un ucigas, acoperit de persoane tari, interesate sa aiba un om cu experienta. Carciumarul Ghita se asaza in drumul pocarilor, unde se castiga bani multi si se pune la mijloc, intre ordinea juridica a satului si legislatia mutuala a hotilor. Drama lui complexa este analizata magistral. »( George Calinescu )

« E inainte de toate un autor pe deplin sanatos in conceptie ; problemele psihologice pe care le pune sunt desemnate cu toata finetea unui cunoscator al naturii omenesti ; fiecare din chipurile cari traiesc in novelele sale e nu numai copiat de pe ulitele impodobite cu arbori ale satului, nu seamana in exterior cu taranul roman, in port si in vorba, ci cu fondul sufletesc al poporului, gandesc si simt ca el. »( Mihai Eminescu )

« Ceea ce loveste pe oricine reciteste astazi pe Slavici este, in primul rand , o lipsa de preocupare a scrisului frumos.( . ) Ii lipsesc cadenta frazei, armonia perioadelor, rotunjimea vorbelor ; n-are nici imagini, nici culori ; nu stie sa descrie un peisaj, lipsit de orice pitoresc in zugravirea fizica a personajelor.( . ) Si care a fost cauza pentru care astazi, el este considerat, dupa Costache Negruzzi, drept unul din fondatorii nuvelei romanesti ?

In primul rand, puritatea vocabularului, Slavici, cu toate stangaciile lui si cu stilul lui neindemanatec, are o curata si aspra limba romaneasca »( Al.Philippide )

«  . Mara lui Slavici reprezinta un moment cu deosebire impotant in istoria romanului romanesc. Nimeni nu mai crease o opera epica asa de consistenta, asa de solid construita. De altminteri, nuvelele (unele, ca Moara cu noroc, adevarate mici romane) anuntasera cu mai bine de doua decenii in urma evolutia prozatorului spre specia epica cea mai moderna si mai cuprinzatoare »    ( Al. Sandulescu )

« Mara este cea mai izbutita opera a lui Ioan Slavici si unul dintre cele mai bune romane romanesti »( Al. Piru).