LEGENDA - prezentare generala

LEGENDA - prezentare generala

Legenda ca tip de naratiune orala, legenda ca fapt etnologic, ca act de comunicare si ca discurs.

Legenda privita din perspectiva ansamblului mai larg al naratiunilor orale in proza, alaturi de basm, povestire si snoava (marcarea genului proxim prin recunoasterea unor caracteristici comune tuturor speciilor amintite si, prin opozitie, trasarea diferentelor specifice, delimitarea marcilor particularizatoare)

Unde/Cine/Cand/De ce se performeaza (se povesteste) o legenda?

Complexitatea fenomenului povestitului la nivelul modelarii textului de tip legenda presupune urmarirea a doua coordonate:

- naratiunea - naratiunea ca produs (text);

- narativitatea - narativitatea ca procesualitate (procesul performarii legendei).

Aceasta inseamna plasarea discursului narativ in perspectiva comunicationala, perspectiva care implica relatia fundamentala narator (emitator) - auditoriu (receptor), sesizarea relatiei dintre "bunurile folclorice" (produsele folclorice) si actele folclorice (procesele folclorice), faptele de folclor vazute in calitatea lor de acte de comunicare.

Performarea legendei nu este dependenta de situatii de povestit sau ocazii de povestit tipologizabile.

Evenimentul narativ este influentat de o serie de factori constitutivi ai procesului de comunicare: participantii, cadrul referential, durata, ambianta, fluxul comunicativ. Relatiile dintre acesti factori contureaza o situatie de povestit.

Legenda nu este relatata in cursul unei ceremonii (cum se intampla, de exemplu, in cazul oratiilor, al descantecelor, al incantatiilor):

naratiunea in sine nu urmareste un efect magic asupra celui ce o asculta (asemenea descantecelor, colindelor sau versurilor de plugusor);

- nu presupune o investitura magica a povestitorului;

- nu este legata de forme de spatiu sau timp ritual;

- nu dezvolta, intr-un plan complementar, inventarele de obiecte si gesturi rituale (pe care le solicita descantecul - de exemplu);

- nu urmareste o eficacitate practica, deoarece nu are calitatea de a pecetlui, prin conversiune simbolica, un eveniment social;

- nu se raporteaza in exclusivitate la ocupatiile traditionale, la varietatea manifestarilor economice din lumea rurala si din afara acesteia;

- poate fi performata si in situatii de povestit irelevante (acele situatii care apar, de regula, in procesul comunicarii verbale, cand evenimentul narativ se produce spontan).

Povestitul/Nararea legendei ca proces complex de comunicare se manifesta in interiorul mediilor de povestit. Mediul de povestit asigura conditiile necesare ca transmitere si receptare a mesajelor narative, prin instituirea unor comportamente de rol adecvate fiecarei situatii de povestit. Mediul de povestit se constituie mai frecvent in cadrul unei microunitati sociale stabile, de un anumit grad de coeziune si durabilitate (familia, vecinatatea), grupuri sociale cu structura proprie si cu existenta relativ permanenta.

Legenda poate fi performata intr-o diversitate de medii de povestit fara diferentieri de varsta si gen.

Construirea unui enunt oral sau scris care isi asuma relatarea unui eveniment sau a unei serii de evenimente printr-un proces complex de ordonare a datelor realului se dezvolta in stransa legatura cu intentionalitatea performerului si a grupului din care acesta face parte. Elaborarea unei structuri narative de un anumit tip implica reprezentarea unei functii sau a unui pachet de functii care coordoneaza si modeleaza aspectul formal, succesiunea si structura unitatilor constitutive, ritmul inlantuirilor narative, strategia argumentativa. Performerul adreseaza mesajul sau narativ cuiva cu o anumita functie care difera adesea de la o situatie de povestit la alta. Exista o interdependenta intre functie, situatia de povestit si mediul de povestit.

Functiile legendei:

1. Functia cognitiva (de a transmite o serie de cunostinte si informatii)

Legenda explica un fapt real sau considerat a fi real printr-un simbol narativ care include, de obicei, si motive fabuloase sau supranaturale.

Functia formativa si integrativa

Formativa - din perspectiva actiunii modelatoare a performarii legendelor asupra personalitatii individului.

Integrativa - prin mediul de povestit la care participa, individul ia contact direct cu universul mental al grupului social, el ajunge sa cunoasca mentalitatea si filosofia de viata a acestuia, sa-si insuseasca normele traditionale de comportament, sa se familiarizeze cu sistemul de valori estetice, etice, traditionale al comunitatii din care face parte.

3. Functia educativa si de initiere

Prin  forta exemplificatoare a mesajului legendei, individul deprinde o serie de precepte, de norme comportamentale referitoare la ceea ce este bine si ceea este rau conform sistemului de valori al comunitatii din care acesta face parte.

Strategiile argumentative specifice legendei dezvolta un tip de naratiune de dimensiuni mai reduse decat ale basmului. Dimensiunea este unul dintre criteriile diferentiatoare, dar nu unul decisiv. O alta marca diferentiatoare este claritatea. Spre deosebire de basm (in cazul caruia poate fi semnalata existenta unui lexic poetic bogat), in legenda limbajul este apropiat de cel cotidian.

Naratiunea de tip legenda nu este niciodata ritmata prin duplicarea sau triplicarea unor situatii epice, asa cum se intampla in basm. Ritmului lent al povestirii de tip basm ii corespunde in legenda un rimt mai rapid al apropierii de deznodamant.

Desi intr-o masura mai mica decat basmul, legenda pune in evidenta un anumit grad de formalizare ce marcheaza conventia estetica. In debutul textelor de legenda apare mai frecvent expresia verbala impersonala "se zice ca", sub toate ipostazele sale: "se spune", "se povesteste ca", "cica". Ca si formulele basmului, in afara de functia de izolare a comunicarii artistice in fluxul comunicarii de ordin practic, aceste expresii au si rolul unor marci stilistice, avertizand asupra genului de naratiune ce ii este oferita ascultatorului: o naratiune de tip "legenda". Pe de alta parte, formulele retrag orice responsabilitate povestitorului, ii declina autoritatea, il distanteaza fata de propria naratiune. Sub acest aspect, formulele initiale ale legendei intra in corelatie logica cu formulele finale care apar mai rar insa, reductibile la forma: "cum am auzit-o, am povestit-o", "ce-am auzit, spun". Atat formulele initiale, cat si cele finale ii specifica performerului rolul de simplu mediator, transmitator. Daca prin conventia sa poetica basmul propune evaziuni din realul vietii imediate, a carei dimensiune lipsita de spectaculos este negata si compensata de idealitatea lumii imaginate, legenda se situeaza mai aproape de sfera realului vietii inconjuratoare, careia ii cauta o explicatie sau, mai precis, o semnificatie. Consecinta acestui fapt este o deformare a realului, proces specific oricarei constructii epice integrabile in categoria legendei.

Tipologie:

Categoria legendei pune in evidenta mai multe tipuri. Cercetatoarea Tony Brill a stabilit (in studiul introductiv al colectiei Legendele romanilor, Editura "Grai si Suflet - Cultura Nationala", Bucuresti, 1994) urmatoarea tipologie:

a. Legendele etiologice cuprind acele texte care se ocupa de crearea si organizarea lumii. In ansamblul lor, nu se dezvaluie numai originea a tot ce exista pe pamant, fiinte si lucruri, ci si cauzele initiale ale particularitatilor organice ale acestora, ale trasaturilor ce nu tin de structura lor si ale denumirii a tot ce exista in lumea inconjuratoare.

b. Legendele mitologice cuprind aparitiile, existentele si lucrurile suparnaturale, infatisand o lume de fantasme.

c. Legendele religioase infatiseaza figurile biblice, sfintii si sarbatorirea lor, obiceiuri si sarbatori legate de alte zile precise ca si sarbatorirea unora dintre zilele saptamanii.

d. Legendele istorice sunt o oglindire a trecutului, uneori povestiri despre lucruri petrecute, asa cum au fost preluate de la inaintasi, bazate pe amintiri sau pe inchipuirea faptelor descrise. De cele mai multe ori aceste intamplari au si un nucleu veridic, desi nu se indentifica cu istoria. Vorbesc despre figurile istorice - in mica masura despre personaje istorice straine, despre figurile istorice nationale, haiduci si capetenii de rascoale, domnitori, figuri feminine ce au ramas in istorie, personaje locale si diferite alte intamplari care zugravesc trecutul.

SNOAVA - prezentare generala

Snoava este o naratiune scurta, uniepisodica (alcatuita, de obicei dintr-un singur episod), cu functie satirizatoare (evidentiaza intentii satirizante) despre fapte din realitatea de toate zilele, dimensiunile realiste fiind exagerate in limitele verosimilului. Majoritatea snoavelor prezinta aspecte ale vietii cotidiene, defecte si vicii comune, precum si modalitati de rezolvare a conflictelor conform normelor, preceptelor etice traditionale. Acest tip de naratiune scurta, amuzanta, antrenanta, cu functie critica corespunde si asteptarilor publicului contemporan. Intr-o serie de snoave epicul este chiar absent, actiunea fiind inlocuita printr-un dialog intre un personaj care are functie interogatorie si protagonistul caricaturizat, ca in snoava despre tiganul lenes:

" - Mai tigane, mancare-ai cas?

Cat de vrasmas.

Dar urda?

Cat de multa.

Dar la oi, duce-te-ai?

Apai, amu mai zica si altu ca eu am grait destul."

Functia dominanta a textului de tip snoava este declansarea rasului, starnirea ilaritatii. Satira din snoava nu este insa vehementa, nu provoaca indignarea ascultatorului, fiind puternic marcata de o anumita bonomie care arata ca viciile semnalate sunt profund omenesti. Oricarui defect semnalat in snoava ii corespunde in mod firesc o anumita forma punitiva prin intermediul careia este restabilit echilibrul moral al colectivitatii. Se intalnesc o serie de snoave in care pedeapsa este fictiva (nu este resimtita in mod direct de catre personajul negativ) deoarece ea consta doar in rasetele auditoriului. In aceasta categorie se inscriu de obicei snoavele care nu au decat personajul negativ, dar acest tip de ridiculizare poate sa fie prezenta si in snoavele in care personajul pozitiv participa la actiune contrabalansand efectele actiunilor personajului negativ. In snoavele care exploateaza comicul macabru, personajul satirizat nu este absolvit numai cu rasetele pe care le provoaca, el suportand si o pedeapsa corporala aplicata de actantul pozitiv (de exemplu, tipul de pedeapsa pe care il aplica Pacala).

Registrul tematic al snoavei acopera toate aspectele existentei, cu toate resorturile ei sociale si psihologice: conflictele sociale, relatiile de familie si carentele de comportament din familie (nevasta necredincioasa, femeia indaratnica, femeia batrana, dornica de aventuri erotice etc.), defectele caracterologice (rautatea, ipocrizia, minciuna, cupiditatea, lenea, betia, naivitatea, prostia etc.), imperfectiunile fizice, defectele (surzenia, calvitia etc.), o serie de profesiuni si ocupatii (preotul, dascalul, calugarul, militarul etc.).

Procedee de realizare a comicului in snoava populara romaneasca

Ca in orice act de comunicare, crearea si receptarea unei situatii comice presupune un emitator, un mesaj si un receptor.

In comicul de esenta populara, sunt mai frecvent intalnite comicul de situatie si cel de limbaj. Procedee artistice de realizare a comicului precum repetitia, cuplul comic, inversiunea, travestiul comic se regasesc in literatura orala si, implicit, in snoava sub forma spontana.

1. Repetitia comica se incadreaza in categoria comicului de situatie. Repetitia verbala si gestuala este catalizatorul unei acumulari comice care vizeaza automatismul vietii.

2. Acumularea comica consta dintr-o insiruire de situatii, evenimente sau fapte, strans legate intre ele, care prin repetitie realizeaza o schema comica.

3. Cuplul comic

Motivul cuplului comic se integreaza in sfera larga a comicului de caracter. Comicul reiese din situatii si contexte in care sunt angrenate doua personaje (de exemplul cuplul Pacala si Tandala). In acest angrenaj - care in unele variante poate deveni competitie -cele doua personaje se conving, in cele din urma, ca nici unul dintre ei nu este superior in arta inselatoriei.

4. Inversiunea comica inglobeaza si motivul narativ comic al pacalitorului pacalit, al inselatorului inselat. Motivul are o functie justitiara pregnanta prin rasturnarea unei situatii date: pacalitorul va fi in cele din urma pacalit, restabilindu-se un principiu de dreptate populara. Rasturnarea situatiei initiale devine comica prin inversarea rolurilor: pacalitorul devine pacalit, conform moralei populare care pedepseste cu asprime orice prejudicii. Una dintre variantele de valorificare a motivului pacalitorului pacalit o constituie snoavele cu dracul pacalit /zmeul pacalit.

5. Travestiul (instrainarea temporara de propria persoana prin preluarea unei alte identitati, realizata prin schimbarea obiectelor vestimentare) comic este o forma clasica de exploatare a comicului de situatie. Pacala foloseste si o alta forma de parasire a propriei identitati, fara travesti, prin dedublare. El disimuleaza si simuleaza continuu, prefacandu-se neghiob si mimand prostia, pentru a-si deruta adversarii. Pierderea voita a personalitatii constituie una dintre modalitatile de punere in scena a farselor sale, provocand o serie de situatii comice.

Culegerile folclorice au pus in evidenta un corpus remarcabil de snoave. Catalogul tipologic romanesc, intocmit de Sabina Cornelia Stroescu (La Typologie bibliographique des facéties roumaines, vol. I-II, Editura Academiei, Bucuresti, 1969) inventariaza aproape 4ooo de tipuri narative distincte.

BASMUL - prezentare generala

Basmul propriu-zis este specia cea mai complexa a naratiunilor prin intinderea si prin planurile diferite in care se desfasoara actiunea. Basmul poate fi definit ca "o naratiune pluriepisodica, al carei proragonist este omul [] ajutat de animale sau obiecte cu insusiri miraculoase, care izbuteste in cele din urma sa fie rasplatit in chip maxim, actiunea fiind verosimila pentru o mentalitate de tip arhaic." (Ovidiu Birlea, Folclorul romanesc, vol. I, Editura Minerva, Bucuresti, 1981, p. 149)

Unul dintre elementele esentiale in definirea basmului este contrastul. La un prim nivel, acesta se manifesta prin asocierea (plasarea in complementaritate) fantasticului cu verosimilul. Elementele fantastice nu apar niciodata izolat, ci se raporteaza intotdeuna la eroi ce fac parte din lumea real posibila, actiunea basmelor se declanseaza intr-un cadru real, in imprejurari verosimile, intamplarile si personajele fabuloase nu apar de la inceputul naratiunii, ci pe parcursul ei, de regula o data cu declansarea conflictului.

Cuplurile opozitionale precum aparenta/esenta, bunatate/rautate, frumusete/uratenie dinamism/pasivitate confera vivacitate, mentinand suspansul.

Un alt element definitoriu al basmului este happy end-ul (binele invinge intotdeuna raul). De obicei, adversarii sunt invinsi si echilibrul social este restabilit.

Structura basmului este complicata, episoadele succedandu-se cu repeziciune intr-un sistem tripartit: de obicei apar in scena trei protagonisti eroul trebuie sa treaca trei probe initiatice, etc.

Tipologie

Exista mai multe incercari de clasificare a basmului romanesc in functie de marcile diferentiatoare la nivelul speciei. In cadrul basmului propriu-ziu pot fi decelate doua subcategorii: basmul fantastic si cel nuvelistic. O categorie aparte, evidentiata in clasificarile operationale, o reprezinta basmul despre animale.

Functii

1. functia estetica - basmul satisface, prin continut, prin coerenta alcatuirii narative, nevoia de frumos a mediilor folclorice;

2. functia psihologica - textul de basm proiecteaza dorinta omului de a triumfa mereu asupra raului, de a-si regasi echilibrul, armonia existentiala, prin rezolvarea unor situatii de destructurare determinate de interventii malefice;

3. functia formativa - basmul contribuie la procesul de educare a copiilor, atat in medii urbane, cat mai ales in medii rurale;

4. functia de divertisment sau distractiva, legata de placerea povestitului in mediile folclorice traditionale, in perioade mai vechi, in contextul sociocultural al sezatorilor, clacilor etc.

5. la inceputuri, pentru omul cu credinta in reprezentarile fantastice de basm (considerate adevarate) si in diversitatea fenomenelor magice, povestirea basmelor si textul insusi au indeplinit si o functie magico-rituala - nararea basmului fantastic avea ca scop apararea omului impotriva fortelor negative care-i amenintau intermitent echilibrul existentei.

In evolutia categoriei folclorice se produc schimbari la nivelul sincretismului functional. De exemplu, functia magica-rituala a nararii si a naratiunii de tip basm dispare cu timpul, pe masura ce au loc transformari de mentalitate. Functia apotropaica se diminueaza treptat, pana la anulare, o data cu slabirea mentalitatii magice, a credintei in puterea magica a cuvantului rostit, a nararii si naratiunii.

Caracterul formular

Aspectul formal este unul dintre elementele care tin de caracterul stereotipic al basmului, in sensul ca exista anumite formule consacrate care se gasesc atat la inceputul si la sfarsitul basmului, cat si pe parcursul desfasurarii actiunii. Prezenta acestor formule constituie una dintre marcile definitorii ale speciei. Dupa locul pe care il ocupa in economia basmului formulele traditionale sunt impartite in 3 mari grupe:

a. formule initiale

- cea mai simpla formula initiala intalnita in basmele romanesti este "A fost odata", prin care se constata existenta unor personaje;

- formulele de acest tip contin o afirmatie, timpul nu este precizat, dar nu exista nici o indoiala in privinta "veridicitatii"celor povestite;

- prin adaugarea unui nou element - "ca niciodata"- este subliniat caracterul exceptional, unic al faptelor relatate;

- mai rar intalnite in basmul romanesc sunt formulele topografice de tipul: "A fost odata intr-o pustietate mare un pusnic", "Departe, departe, intr-o tara dinspre rasarit era o femeie".

b. formule mediane (procedee de tehnica compozitionala) prin care:

- se urmareste trezirea curiozitatii ascultatorilor, solicitandu-se astfel atentia acestora ("Si se duse, si se duse Fat-Frumos cale lunga indepartata care de aici inainte se gateste, basmul frumos graieste");

se face trecerea la un alt segment narativ ("Amu sa ne intoarcem iar la palatul imparatesc");

c. formule finale 

- este pusa in evidenta fie tendinta povestitorului de a sublinia - direct sau indirect - verosimilitatea intamplarilor relatate, prin folosirea unor formule afirmative, fie tendinta acestuia de a clasifica basmul drept o fictiune, apeland la formule negative.

- de obicei, aceste formule contin patru elemente (prezenta povestitorului la ospatul imparatesc, actiunile povestitorului, deplasarea povestitorului de la locul actiunii pana in locul in care se afla ascultatorii, scopul deplasarii - comunicarea basmului) fiecare indeplinind o anumita functie: "Dara eu care am fost martor la toate acesteaam rupt-o la fuga de mi-am rupt calcaiele de la ciubote si ajungand aici am intrat pe usi colea de v-am spus povestea asa".

CARACTERE SPECIFICE ALE CULTURII POPULARE IN GENERAL, ALE FOLCLORULUI SI LITERATURII POPULARE IN SPECIAL

1. Caracterul traditional. Raportul dintre traditie si inovatie

Raportul dintre traditie si inovatie reprezinta una dintre relatiile care definesc cultura populara in general, procesele si faptele de folclor in special.

Cultura orala este caracterizata de relatia dintre doua forte interne care ii asigura dinamica: forta de conservare (traditia) si forta de inovare. Acest raport de forte se manifesta pe mai multe planuri, cu variatii de la un caz la altul:

a). La nivelul indivizilor (legat de marcarea rolului indivizilor in grup)

Tendinta de a pastra traditia se manifesta diferit, de la o categorie folclorica la alta, de la o zona folclorica la alta, de la o localitate la alta (exista categorii mai novatoare si mai putin novatoare, zone mai novatoare sau mai conservatoare, in interiorul unei zone exista parti mai putin modernizate sau, invers, mai novatoare).

Inovatiile reflecta diferentieri atat in planul mentalitatii individuale, cat si in planul mentalitatii de grup. Intr-un grup, atitudinea fata de traditie si nou se diferentiaza in raport cu variatiile de varsta si gen. De exemplu: persoanele inaintate in varsta sunt mai legate de traditie, in timp ce tinerii sunt mai receptivi la innoiri, spre deosebire de barbati, femeile sunt, de obicei, mai traditionaliste. Diferentieri atitudinale fata de traditie si inovatie se manifesta si pe planul unor colectivitati mai largi: sunt sate si zone intregi in care traditia este mai puternica, altele in care, dimpotriva, procesele inovatoare se impun mai puternic. Datorita acestui fapt, in circuitul folcloric viu coexista tipuri distincte de variante care apartin unor zone diferite de circulatie, relevand insa si structuri diacronice deosebite.

Atitudinea diferentiata fata de traditie se manifesta si la nivelul constiintei individuale (de exemplu, tinerii sunt mai receptivi la nou pana se casatoresc).

b). La nivelul procesualitatii, al proceselor de creatie si circulatie orala, in sensul ca exista produse folclorice care atesta inovatii pregnante in procesul de creatie (de exemplu, cantecul liric unde exista libertate novatoare mai mare) sau care atesta un conservatorism mai pronuntat (de exemplu creatiile rituale).

c). La nivelul structurii

In general, mutatiile functionale conduc la schimbari de structura si, ca o consecinta, la adoptarea unor noi forme de realizare.

Structura este in general mai stabila, de multe ori formele vechi adaptandu-se la continutul nou. Uneori se intampla ca formele de realizare sa ramana relativ aceleasi, schimbandu-se numai functia si pe mesajul pe care il transmit.

Diferentierile de stabilitate se evidentiaza in functie de categorii. De exemplu: cantecul epic este mai stabil in ansamblu, basmul este mai stabil in schema dar foarte variabil in realizarea concreta, descantecele au de obicei o mare fixitate, bocetele, prin excelenta, au un caracter improvizator care face posibila adaptarea lor la situatiile concrete. Aceasta mobilitate este implicata si de schimbarea raportului dintre categorii in diverse etape ale dezvoltarii folclorice (unor anumite etape de dezvoltare social-culturala le corespund anumite categorii).

Datorita atitudinii diferentiate fata de traditie si inovatie, in procesul de innoire a creatiei folclorice vechiul si noul coexista:

- in planul general al vietii folclorice a colectivitatii, implicand obiceiuri noi alaturi de cele vechi (de exemplu, nuntile moderne alaturi de cele traditionale, impodobirea pomului de Craciun alaturi de Plugusor sau colinde);

- in planul repertoriului folcloric al colectivitatii care cuprinde creatii noi alaturi de creatii vechi (de exemplu, snoava alaturi de anecdota, povestirea alaturi de basm);

- in planul aceleiasi creatii folclorice prin variantele mai fidele traditiei si variante mai noi de continut si de structura;

- la nivelul aceleiasi variante, vechiul si noul coexista uneori contradictoriu.

Caracterul colectiv. Raportul dintre individ si colectivitate

Principala deosebire intre creatia culta si cea populara este caracterul colectiv al celei de a doua, care afecteaza nu numai procesul de elaborare, interpretare si circulatie, cat si structura interna a fiecarei creatii si a variantelor ei. O creatie populara exprima o mentalitate colectiva, in timp ce o creatie culta este expresia individualitatii creatorului ei.

Creatorul popular, ca individ, apartine unei comunitati folclorice, avand mai multe roluri:

- exponent;

- cunoscator;

- transmitator.

Unii dintre membrii gupului/comunitatii se marginesc la rolul de simpli spectatori (purtatori pasivi ai repertoriului folcloric), altii sunt purtatori activi care memoreaza si reproduc, adesea cu interventii personale, dupa talent si dispozitia improvizatorica.

La transmiterea unei creatii populare vor contribui in timp diferite generatii de creatori: produsele/bunurile folclorice, fara sa fie creatii colective simultane, sunt creatii colective in timp.

Caracterul oral

Oralitatea poate fi considerata o trasatura distinctiva a culturii populare, a folclorului in particular, numai la nivelul literaturii si al sistemului de credinte, superstitii si prescriptii transmise prin viu grai. In acest sens, esentiala nu este opozitia oral-scris, cat opozitia audiere-lectura, care caracterizeaza modul de executie si de receptare.

Literatura populara este destinata integral executiei si receptarii orale (oralitatea este un mod propriu de existenta si manifestare). Totusi, in societatea moderna, oralitatea nu exclude utilizarea scrisului in circuitul folcloric (de exemplu colectiile de colportaj, caietele de amintiri si cantece etc.). Fenomenul scrisului apare, de obicei, in procesul de conservare si circulatie a bunului folcloric dar creatia si interpretarea raman exclusiv orale.

Comportamentul folcloric implica trei componente procesuale de baza: creatie, conservare, circulatie (interpretare/executie).

Ca orice act de comunicare, procesul de generare a textelor folclorice implica prezenta a doua instante comunicative: emitatorul (performerul) si receptorul (un individ sau un grup) care primeste, decodeaza si inregistreaza mesajul in memorie sau il poate reinterpreta, retransmite, construind o alta varianta. Crearea textului prin flux de variante implica serii de emitatori si receptori.

Discursul folcloric are:

- o forma virtuala, abstracta, conservata in memoria colectiva - modelul, invariantul;

- o forma concreta care reprezinta actualizarea modelului in actul performarii - variantele.

Caracterul anonim

Caracterul anonim este o manifestare a caracterului colectiv. Deoarece creatorul popular exprima ideile, sentimentele, modul de gandire al unei comunitati, numele sau nu are importanta. Un produs folcloric nu are un singur autor, ci un lant de autori care ii aduc modificari pe parcursul procesului de reelaborare a variantelor orale. O anumita creatie si chiar o anumita varianta insumeaza o pluralitate de eforturi creatoare individuale.

5. Caracterul sincretic

Sincretismul se refera la cooperarea limbajelor artistice de comunicare. In folclor, muzica si textul (liric, epic, dramatic), jocul, limbajul gestual conlucreaza la realizarea produsului folcloric. De exemplu, obiceiul colindatului presupune: text (textul colindei), muzica si dans (limbaj coreic). Sincretismul basmului implica conlucrarea textului, limbajului gestual si uneori a celui melodic.