O prietenie mare si frumoasa, dupa dumitru almas

O PRIETENIE MARE SI FRUMOASA ,dupa DUMITRU ALMAS

Dragii mei, poporul roman are multi scriitori si poeti.Ei au scris povestiri si

poezii deosebit de frumoase, citite de oameni mari si de copii, cu mare

placere si bucurie. ... Citindu-i o sa fiti mai invatati , mai destepti, mai

plini de simtire.

Dar dintre toti scriitorii care au trait pana acum mai bine de un veac, pe doi

trebuie sa-i cunoastetisi sa-i iubiti din toata inima.

Unul se numeste Ion Creanga, iar celalalt, Mihai Eminescu.. Si cred ca o sa-i tineti minte pentru ca Ion Creanga a scris o poveste minunata plina de haz, cu Harap- Alb, cu Gerila, cu Flamanzila, cu Pasari-Lati -Lungila; tot el a povestit multe intamplari pline de nazdravenii deosebit de vesele, ori duioase din vremea copilariei si a tineretii lui. Mihai Eminescu a scris si el o poveste incantatoare cu " Fat Frumos din Lacrima"; dar mai ales a alcatuit poezii neintrecut de frumoase. Acesti doi mari scriitori au fost foarte buni prieteni, Se sfatuiau impreuna, isi citeau unul altuia povestile ori poeziile. discutau despre cartile citite si despre cate se intampla in lume.  se iubeau si se respectau cum nu se mai afla. Ceasuri intregile petreceau impreuna, tot vorbind si sfatuind.

Ca asa-i prietenia: te simti foarte bine cand ai prietenul aproape si poti schimba cu el o vorba, despre un gand ori o simtire de-a ta, ii poti asculta bucuriile si durerile lui sau poti face impreuna cu el, planuri despre ziua de maine si-l poti ajuta cum te ajuta el pe tine, cand ai vreun necaz ori vreo amaraciune.

Intre dansii Eminescu si Creanga iti spuneau "badita", asa ca o dezmierdare : " Badita Ioane", " Badita Mihai".

Badita Ion era om voinic, corpolent cu ochi patrunzatori, deosebit de vioi, de ageri; purta barba, iar parul ii era des si cam aspru; vorba lui era toata plina de talc, de intelesuri adanci si adesea incarcate de haz, chiar atunci cand povestea lucruri nu prea vesele. Stia de minune sa faca haz de necaz. Era ceea ce se cheama un povestitor iscusit, fara pereche de iscusit. In preajma lui nu ti se ura niciodata. Sa tot stai si sa-l asculti cum depana firul fata capat al celor mai minunate si nastrusnice povesti si povestiri. Potrivea asa de bine vorbele, incat tot ce spunea despre imparati, despre Feti Frumosi, Ilene Cosanzene ori zmei paralei prea aievea. Ii si vedeai trecand prin fata ta.

Eminescu, Badita Mihai, avea o cu totul alta fire: era mai tacut, mai ganditor si, de multe ori, chiar trist. Frumos cum rar se afla: smead la fata, cu par negru, bogat, cu ochi mari, adanci, melancolici si cu zambet bun, cu glas placut , melodios, cald si bland, cumpanit, mangaios, cand vorbea despre lucruri frumoase si furtunos cand povestea fapte savarsite de oameni rai si netrebnici.

Amandoi acesti scriitori s-au nascut la tara. Creanga in satul Humulesti de langa Targu Neamt, Eminescu in Ipotesti langa Botosani.

Au umblat ei mult in plimbare prin sate, pe dealuri prin frig. Au urcat chiar la Cetatea Neamt, asa dupa cum s-au scaldat in Ozana raul cel limpede care trece prin satul Humulesti.

Seara, intorsi acasa s-au asezat pe prispa si au urmat neintreruptele lor povestiri. Sora lui Creanga le-a adus cate o strachina de lapte cu mamaliguta calda si i-a poftit sa ospateze, zicandu-le: " maine o sa va tai cate un pui si o sa vi-l frig la frigare cu mujdei de usturoi"  Cand au terminat ospatul amurgea, zarea dinspre asfintit lucea portocalie si rosie. Vaca rumega linistita in ocol. Gainile se culcasera sub patul. randunelele sopteau cate un ciripit catre puisorii din cuib. Pe drum trecea arareori cate un om intarziat in camp. Stelele incepeau sa licareasca pe bolta inalta a cerului, ca niste scateiute de aur.

Invaluite in frumusetea firii cuprins de duiosirea amintirilor, Creanga a indreptat povestirea spre intamplari din viata lui zicand: " nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma la locul nasterii mele, la casa parinteasca din Humulesti, la stalpul hornului unde lega mama o sfara cu motocei la capat, de craoau matele jucandu-se cu ei, iar prichiciul vetrei cel humuit de care ma tineam cand incepusem a merge copacel , la cuptiorul pe care ma ascundeam, cand ne jucam noi baietii de-a mijoarca si la alte jocuri si jucarii, pline de hazul si farmecul copilaresc , parca imi salta si acum inima de bucurie! Si , Doamne, frumos era pe atunci: caci si parintii si fratii si surorile imi erau sanatosi, si casa ni era indestulata, si copiii si copilele megiesilor erau de-a pururea in petrecere cu noi, si toate imi mergeau dupa plac, fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea.

Si eu eram vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in tulburarea sa.

Si mama, care era vestita pentru nazdravaniile sale, imi zicea cu zambet uneori, cand incepea a se ivi soarele dintre nori dupa o ploaie indelungata: <<iesi , copile cu parul balan afara si rade la soare, doar s-a indrepta vremea.>> Si vremea se indrepta dupa rasul meu."

Eminescu il asculta vrajit. Cand Creanga a terminat vorba el a zis cu hotarare:

"Badita Ioane, ma supar tare pe matale, daca nu scrii aceste amintiri. Ele ar putea alcatui cea mai atragatoare carte de povestiri in limba romana, s-o citeasca si cei mici si cei mari."

Ascultand sfatul prietenului sau drag si al altora, Ion Creanga  a scris minunatele sale "Amintiri din copilarie."

Nu peste multa vreme, Mihai Eminescu l-a invitat pe Ion Creanga la casa parinteasca din Ipotesti:

"Sa vezi, Badita Ioane, ca si la mine in sat sunt frumuseti  vrednice de admirat."

Si in adevar poetul a avut dreptate. povestitorul, badita Ion, a vazut multe pe dealurile Ipotestilor: satul cu case bine construite, livezi, iazuri bogate in peste si raci, rau cu multe izvoare, paduri de fag si plop, tei infloriti si stoluri de pasari cantatoare. Inserarea i-a prins intr-un palc de padure, stand jos pe iarba si povestind, ca de obicei. Mai ales guralivul badita Ion povestea. Eminescu il asculta zambind, uitandu-se, din cand in cand, dupa cate o pasare, dupa cate o floare picurata de roua, spre locul de unde murmura izvorul, ori spre cerul infloreau stelele si rasarea luna.

Cand Ion Creanga a terminat o povestire hazlie, cum numai el stia sa ticluiasca, Eminescu a ras cu mare pofta.

Apoi, intre dansii s- a lasat un moment de tacere. In toata imprejurimea se-nstapanea linistea si pacea.

Era randul baditei Mihai sa povesteasca, asa cum obisnuiau ori de cate ori se aflau impreuna.

Dupa  mai multe clipe de tacere, Eminescu a grait incet si rar, masurat, ca o marturisire de taina, dar descriind, poetic, ceea ce se petrecea in jurul lor, in acea fermecatoare inserare de vara:

"SOMNOROASE PASARELE

Somnoroase pasarele

Pe la cuiburi se aduna,

Se ascund in ramurele -

Noapte buna!

Doar izvoarele suspina,

Pe cand codrul negru tace;

Dorm si florile-n gradina -

Dormi in pace!

Trece lebada pe ape

Intre trestii sa se culce -

Fie-ti ingerii aproape,

Somnul dulce!

Peste-a noptii feerie

Se ridica mandra luna,

Totu-i vis si armonie-

Noapte buna!"

"Badita Mihai, te rog, mai spune odata poezia asta, s-o invat si eu", a zis Ion Creanga.

Dupa ce a ascultat si a soptit si el o data cu Eminescu, badita Ion s-a ridicat de jos si si-a imbratisat prietenul:

" Minunat! Esti un poet genial, badita Mihai!"

"Nu stiu cum sunt eu, dar stiu ca mata, badita Ioane, esti un povestitor fara pereche."

Noi romanii, care ne desfatam de mai bine de un veac, cu cele scrise de Ion Creanga si Mihai Eminescu, spunem ca amandoi au avut dreptate.