Diplomatia Habsburgica

Diplomatia Habsburgica

Razboiul de treizeci de ani a lasat teritoriile germane devastate. Pacea de la Westfalia (1648) a acordat dreptul pricipilor germani sa poarte o politica independenta, drept care a capatat in timp un aspect aparte: posesuinile asa numitilor cavaleri ai Imperiului, mici seniori subordonati direct imparatului erau de fapt state independente, pentru ca puterea imparatului, inafara teritoriilor ereditare ale habsburgilor fusese redusa la zero. Existau tot atatea state cate zile sunt in calendar[1], in realitate fiind mai multe. Goana permanenta dupa bani a acestor principi cu existenta mizera a determinat dezvoltarea traficului cu soldati catre aliatii mai bogati precum Anglia si Franta. Comertul cu soldati era cu atat mai profitabil cu cat pricipii germani organizau adevarate razii impotriva supusilor, inroladu-i in armata, apoi vindeau armate intregi solicitantilor.

Din acest haos politic, se desprind doua state mari: Austria si Prusia.

Pacea de la Karlowitz (1699), marcheaza un nou punct de inaintare a Imperiului Habsburgic catre sud- est. Imparatul Carol, pentru a asigura succesiunea la tron a fiicei sale Maria-Tereza, neavand mostenitor masculin, impune Santiunea pragmatica de la 1713, dar aceasta nu este recunoscuta decat cu mare greutate de catre monarhii Europei, care doreau impartirea teritoriilor austriece dupa moartea lui Carol[2] . Prin impunerea tezei drepturilor suveranilor, Austria reuseste sa-si mentina integritatea in urmatoarele doua secole .

In teza drepturilor suveranilor se intalneste una dintre temele cele mai frecvente ale secolelor XVIII- XIX, oglindita in toate tratatele si actiunile diplomatice ale acestei perioade. Diplomatii austrieci au fost indarjiti aparatori ai drepturilor suveranilor.

Odata cu inceputul domniei Mariei Tereza (1717- 1780) , se face remarcat contele de Kaunitz, figura dominanta a diplomatiei secolului al XVIII-lea. Timp de aproape patruzeci de ani este minstru de externe si cancelar al Austriei. El a fost arhitectul coalitiei care a dus la razboiul de sapte ani. A trebuit sa faca fata incercarilor de diviziune a Austriei de catre Franta si Prusia, care nu recunosteau succesiunea la tron a Mariei Tereza.

Prin pacea de la Aix-la-Chapelle, Austria pierde Silezia, luata de Frederic cel Mare, regele Prusiei. Politica Mariei- Tereza din acest punct al domniei sale este de a recupera teritoriile pierdute.

Cancelarul Kaunitz dezvolta un plan diplomatic care includea pacea cu Franta, folosirea tuturor ocaziilor de consolidare a Imperiului Habsburgic in detrimentul Prusiei, ca de exemplu razboiul de succesiune a Bavariei. Calculele lui Kaunitz in acest sens se aseamana cu cele ale unui jucator de sah. El ar fi actionat impotriva Prusiei daca Franta i-ar fi promis neutralitate si bunavointa, ceea ce nu s-a intamplat[4]. Habsburgii participa apoi la impartirea Poloniei in schimbul acceptarii tacite a actiunilor Rusiei si Prusiei.

Folosindu-se de situatia creata in urma razboiului ruso- turc din 1768-1774, Imperiul Habsburgic incorporeaza Bucovina in 1775, ca urmare a sprijinului acordat Imperiului Otoman.

Aceasta strategie a Imperiului Habsburgic oglindeste principalele reguli ale diplomatiei secolului al XVIII-lea, aceea, de a nu intreprinde nici o actiune de extindere sau de expansiune atata timp cat nu sunt facute aliante durabile, pentru ca spatete sa fie sigur[5]. Este regula aliantelor, care infloreste in timpul lui Kaunitz, fiind continuata de diplomatia secolului urmator.

Momentul istoric cand ia nastere acest principiu este este cel in care Prusia de vine suficient de puternica incat Austria sa nu poata lua Bavaria, in ciuda tuturor luptelor diplomatice ale lui Kaunitz. Prusia formeaza prima confederatie a statelor germane, devenind protectoarea acestora impotriva ambitiilor habsburgilor.