Functiile diplomatiei

Functiile diplomatiei

Functiile de baza ale diplomatiei in raport cu relatiile internationale sunt:

Reprezentarea, cand intra in legaturi reciproce statele, trebuie sa asigure mentinerea acestor legaturi si sa consacre in mod solemn ca ele sunt in relatii normale, in relatii de colaborare.

Dreptul de reprezentare este inerent suveranitatii.

Asadar, numai statele suverane pot trimite agenti diplomatici care sa le reprezinte in raport cu alte state sau cu alte institutii cu personalitate juridica internationala. Pierderea suveranitatii duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. Hugo Grotius afirma inca din secolul XVI-lea ca numai statele suverane pot trimite soli, adica sa se faca reprezentati si ca "regii care au fost insa biruiti intr-un razboi solemn si li s-a rapit domnia, au pierdut impreuna cu celelalte prerogative si dreptul de a trimite soli"[1].

Conventia de la Viena din 1961 privind relatiile diplomatice plaseaza pe primul loc intre functiile unei misiuni diplomatice pe aceea de a " a reprezenta statul acreditant in statul acreditar" ( articolul 3, alineatul a)[2].

Reprezentare impune respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoazie si politete menite sa asigure un cadru propice dialogului reprezentantilor statului ca si respectarea egalitatii in drepturi dintre state.

Protocolul contactelor diplomatice se desfasoara dupa o tehnica ce a cunoscut foarte putine schimbari in cursul anilor. Elementele de ceremonial si protocol diplomatic precum eticheta si ceremonialul prezentarii scrisorilor de acreditare, sosirea si plecarea ambasadorilor , dar si protocolul contactelor diplomatice in general, sunt destinate sa oglindeasca principiile care stau la baza relatiilor dintre state.

O functie fundamentala a diplomatiei este aceea de a fi un instrument de aplicare si de infaptuire a politicii externe a statului. Dupa cum nu se confunda cu relatiile internationale si cu substanta raporturilor dintre sate, diplomatia nu este sinonima nici cu politica externa. Politica externa a unui stat reprezinta totalitatea obiectivelor si metodelor, scopurilor si mijloacelor pe care guvernele si forurile politice de conducere ale statului le elaboreaza in relatiile cu alte state si in definirea atitudinii fata de relatiile internationale.

Diplomatia nu se identifica cu sistemul de scopuri, mijloace si pozitii care constituie politica externa a unui stat. Ea este chemata sa le serveasca[3].

Diplomatia nu elaboreaza politica. Ea este o tehnica in slujba unei anumite politici. Aparatul diplomatic nu fixeaza scopurile politicii externe ale unui stat. Acesta reprezinta pentru el un dat, un punct de plecare. El este chemat ca prin toate mijloacele, prin activitatea lui, si folosind specificul domeniului diplomatic, sa puna in valoare si sa realizeze in cele mai bune conditii politica statului[4].

A treia functie  este aceea a apararii dreptului si a promovarii intereselor statului. "Diplomatia trezeste ideea gestiunii afacerilor internationale, a manuirii raporturilor exterioare a administrarii intereselor nationale ale popoarelor si guvernelor in contactele lor mutuale, fie ca sunt pasnice sau ostile .

Conventia de la Viena stabileste ca o misiune diplomatica poate indeplini si functii consulare care includ eliberarea de pasapoarte, inregistrari de nasteri, casatorii si decese si alte functii notariale in limitele permise de legislatia si practica statului acreditar.

In ceea ce priveste protectia pe care diplomatia este chemata sa o asigure intereselor statului acreditant in statul acreditar, ea trebuie exercitata in termeni generali, urmarindu-se in principal aspecte privind: pastrarea bunului renume, al demnitatii si onoarei statului acreditant in statul acreditar; urmarirea indeplinirii intocmai cu buna credinta a intelegerilor incheiate intre statul acreditant si cel  acreditar.

In aceasta categorie de indatoriri intra spre exemplu, efectuarea de demersuri si proteste atunci cand se produc violari ale frontierei, spatiului aerian sau marii teritoriale din partea statului acreditar, pronuntarea de discursuri de catre oficiali ori publicarea de carti, emisiuni de radio sau televiziune sau articole de presa susceptibile a fi atribuite unor oficilitati si care prin tonul lor violent, agresiv sau tendentios pot aduce prejudicii statului acreditar[6].

In ceea ce priveste peroanele si bunurile lor, protectia diplomatica porneste de la temeiul ca cetatenia este legatura care uneste o persoana cu un stat anume, ceea ce genereaza obligatii si drepturi reciproce, intre care si acela de a pretinde protectia persoanei atunci cand acesta se afla pe teritoriul tarii sale.

Protectia diplomatica a cetatenilor statului acreditant in statul acreditar trebuie sa se execute in limitele admise de dreptul international.

Principalele conditii ca aceasta sa se execute sunt:

actul impotriva caruia cetateanul solicita protectie sa aiba un caracter international ilicit;

cetateanul sa nu aiba si cetatenia statului acreditar

cetateanul sa faca dovada ca a epuizat toate posibilitatile oferite de legislatia statului acreditar pentru a primi repararea daunelor impotriva caruia se plange[7]