Dezvoltarea armelor nucleare modifica brusc raporturile intre cele doua mari puteri. Capacitatea distructiva a bombelor atomica (A) si cu hidrogen (H) este atat de mare (ex: Hiroshima si Nagasaki 1945) incat nici o putere nu e capabila sa le reziste chiar daca dispune de un important armament clasic. Un razboi nuclear ar dura zile, daca nu ore, asadar abordarea statistica a premiselor (efectivele militare, calitatea armamentului, puterea industriala etc.) nu mai este relevanta si geopolitica interbelica isi pierde sensul. Strategia militara devine pur tehnica: conditiile de atac si durata zborului intre locurile unde sunt socate capacitatile nucleare si obiective sunt esentiale.
Arma nucleara: scurt istoric
1933 Leo Szilard concepe utilizarea militara a energiei nucleare
1938-1939 Evidentierea fisiunii nucleare
Aug. 1939 Einstein ii sugereaza lui Roosevelt lansarea cercetarilor asupra bombei atomice
Dec. 1941 SUA incep fabricatia bombei
Iunie 1942 SUA si Marea Britanie se asociaza la acest proiect
16 iul.1945 Prima explozie experimentala a bombei de tip A in SUA
6, 9 aug. 1945 Bombardarea oraselor Hiroshima si Nagasaki
1949 Bomba de tip A sovietica
1951 Bomba de tip H americana
1952 Bomba de tip A britanica
1954 Bomba de tip H sovietica
1957 Bomba de tip H britanica
1960 Bomba de tip A franceza
1964 Bomba de tip A chineza
1967 Bomba de tip H chineza
1968 Bomba de tip H franceza
1974 Bomba de tip A indiana
Intre 1946-1949 doar americanii detineau arma nucleara si in caz de conflict ar fi fost siguri de victorie daca puteau lovi centrele vitale ale adversarilor. Viteza vectorilor nu este foarte importanta, ci doar raza de actiune.
Aparitia primei bombe atomice sovietice modifica situatia: tara care va castiga va fi aceea care isi va putea distruge adversarul inainte ca acesta sa poata riposta. Deci avantajata este tara ce are baze nucleare mai apropiate de centrele vitale ale celeilalte.
Bazele americane din Europa, Orientul Mijlociu si Extremul Orient ofera capacitatea de a interveni in timpul cel mai scurt, dar centrele strategice ale URSS erau raspandite pe o arie extinsa din zona Uralilor pana in Siberia.
Centrele vitale ale SUA sunt concentrate in nord-est (Industrial Belt) pe aproximativ un milion de km2, dar avioanele rusesti nu dispun de baze apropiate. Pot lovi rapid toate obiectivele din Europa de Vest dar au nevoie de aprox. 10 ore pentru a ajunge deasupra centrelor vitale americane (pe deasupra Antarcticii). Deci SUA trebuie sa poata detecta orice avion venind din nord si prin colaborare cu Canada creaza linia DEW (Detection Early Warning) aprox. de-a lungul paralelei 70 grade nord dispunind astfel de un ragaz de 3 ore pentru inteceptarea bombardierelor sovietice. Echilibrul descurajarii reciproce nu este perfect pt. ca SUA au o pozitie mai buna decat URSS.
Intre 1957-1958 rusii perfectioneaza rachetele balistice care ajung la o viteza de 6000 km/ora si o raza de actiune de 10.000 km iar in conditiile epocii nu este posibila interceptarea unei rachete lansate. Cursa inarmarii continua. Americanii recupereaza intarzierea intre 1958-1960 cu ICBM (Inter Continental Balistic Missiles) si IRBM (Intermediate Range Balistic Missiles).
Pentru credibilitate, forta nucleara trebuie sa poata atinge dintr-o singura lovitura toate centrele vitale ale adversarului. Submarinele echipate cu focoase nucleare impiedica distrugerea dintr-o lovitura a tuturor rampelor de lansare ale adversarului fiindca sunt greu de detectat.
Paradoxal, evolutia tehnicii incita la prudenta: fiecare se teme ca adversarul isi poate lansa propriile rachete inainte de a fi distrus si asa incepe cu adevarat era descurajarii nucleare reciproce.
Malenkov, la putere intre 1953-1955 intelege ca un razboi nuclear ar avea asemenea consecinte incat victoria si-ar pierde sensul si ideea descurajarii castiga teren in est.
Criza rachetelor din Cuba din1962 arata cat de fragil este echilibrul.
Doctrina ripostei graduale (McNamara 1962) precizeaza pozitia SUA fata de un conflict nuclear: in blocul lor SUA decid singure utilizarea armei nucleare.
Dupa 1962 este atins un nou echilibru dar se reveleaza consecintele dramatice pe care folosirea masiva a bombelor atomice le-ar avea asupra mediului inconjurator: iarna nucleara, o racire cu 40 grade a mediului si efectul descurajarii este intarit. Opinia publica incepe sa se simta amenintata.
Devine evident ca arsenalele nucleare necesare a face credibile loviturile nu vor fi folosite dar pentru a aborda o negociere a dezarmarii in bune conditii trebuie sa dispui de cat mai multe bombe si vectori posibili. Cursa inarmarilor se accelereeaza chiar cand americanii si sovieticii sunt convinsi ca intr-o zi tot vor trebui sa le distruga. Negocierile privind dezarmarea incep sa aiba loc pe la sfarsitul anilor '60.
