Dupa desfasurarea revolutiilor anticomuniste din partea captiva a Europei produse in cursul anului 1989, statele care pornisera din 1957 pe drumul unificarii europene s-au aratat in mare masura nepregatite sa-si asume din mers marile provocari politice si economice cu care s-au vazut brusc confruntate. In pofida deschiderii catre aderarea fostelor state satelite ale Moscovei, noua constructie a Uniunii Europene, fondata dupa 1992, a intrat intr-o profunda criza de identitate si de evolutie, diferita fata de perioadele de inertie organizationala sau de impas economic din trecut. Nici ratificarea Tratatului de la Amsterdam, in urma indelungatei Conferinte Interguvernamentale care urma sa genereze un profil radical primenit si consolidat al noii Europe, nu a fost de natura sa deblocheze -criza institutionala cu care cei 15 n-au incetat sa se confrunte. Totusi, au aparut semnele unei vointe politice a majoritatii actorilor importanti din cadrul UE, cu exceptia previzibila a Marii Britanii.
Extinderea Uniunii Europene la 27 de tari, prefigurata inca din anii 90, nu are precedent in privinta numarului de tari si nici a schimbarilor pe care le implica. Extinderea Uniunii Europene reprezinta deci o provocare atat pentru tarile membre UE, cat si pentru tarile candidate.
1. REPERE ISTORICE:
Primii pasi in constructia europeana au avut loc in urma cu aproape 50 de ani, o data cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) prin care s-a infiintat Comunitatea Europeana a Carbunelui si a Otelului prin vointa comuna a sase membri fondatori: Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma (1957), aceste sase tari au hotarat crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM). Au fost necesari 16 ani pentru a se realiza prima extindere a Comunitatii Economice Europene de la sase la noua membri (1973: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie), dupa care procesul de integrare s-a accelerat. Comunitatea Europeana a avut o evolutie dinamica, inregistrand unele schimbari si perfectionari la nivel organizatoric si institutional. Cele mai importante evenimente ale anilor 80 pentru integrarea vest-europeana le-au constituit extinderea de la 9 la 12 membrii si crearea Pietei Unice Europene.
Desi prevazuta chiar prin Tratatul de la Roma, Piata Unica a fost impulsionata in mod deosebit de Jacques Delors incepand din 1985, cand acesta a devenit presedintele Comisiei Europene. La Summit-ul de la Luxemburg ce a avut loc la numai sase luni dupa initiativa lui Delors, in decembrie 1985, s-a adoptat Actul Unic European, intrat in vigoare in iunie 1987.
Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht a fost semnat la 7 februarie 1992 de ministrii Afacerilor Externe si de Finante ai celor 12 tari membre.
Particularitatea acestei noi faze consta nu numai in modificarea conceptului de Comunitate Europeana in cel de Uniune Europeana, dar si in extinderea integrarii de la domeniul economic la cel monetar si politic.
Obiectivele Uniunii stipulate in Tratat sunt:
- promovarea progresului economic si social echilibrat si durabil, prin stabilirea unei uniuni economice si monetare, cu o moneda unica;
- punerea in practica a unei politici externe si de securitate comune, cu definirea in timp a unei politici de aparare comuna. Uniunea Europeana dispune de un cadru institutional unic, format din institutiile comunitare si Consiliul European;
- tratatul asupra Uniunii Europene abordeaza nu numai domeniile economic, monetar , politic, ci si cultura, invatamantul si socialul. Conceptul de dialog social, care fusese introdus de Actul Unic European, a fost definit de Art. 3 al Protocolului Social de la Maastricht. Se considera ca prin aceste texte s-a inregistrat un progres evident catre o politica sociala europeana, dar Europa se afla inca departe de uniunea sociala.
Obiectivele Uniunii sunt prevazute a fi atinse potrivit conditiilor si ritmurilor stipulate de Tratat, cu respectarea principiului subsidiaritatii, asa cum a fost el definit in Art. 3B al Tratatului instituind Comunitatea Europeana.
Institutiile Uniunii Europene desemnate sa realizeze obiectivele (Art. 7) in limita puterilor conferite prin Tratat sunt:
. Parlamentul European;
. Consiliul European;
. Comisia Europeana;
. Curtea de Justitie;
. Curtea de Conturi.
Consiliul si Comisia sunt asistate de Comitetul Economic si Social, precum si de Comitetul Regiunilor, ambele avand rol consultativ.
Dupa aproximativ cinci ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, au fost aduse amendamente la tratatele anterioare si s-a stabilit simplificarea tratatelor care infiintasera cele trei Comunitati Europene pentru a fi adaptate la realitatile prezentului prin semnarea unui nou tratat, cunoscut sub numele de Tratatul de la Amsterdam (octombrie 1997).
Tratatul de la Amsterdam introduce patru mari domenii:
a. libertate, securitate si justitie;
b. uniunea si cetatenii sai;
c. politica externa eficienta si coerenta;
d. problemele institutionale.
In ceea ce priveste formele institutionale lansate in vederea extinderii Uniunii Europene, Tratatul prevede intarirea rolului Parlamentului European, extinderea votului cu majoritate calificata in Consiliu, structura Comisiei Europene si modul ei de functionare, precum si consolidarea principiului subsidiaritatii.
In anii 90 constructia europeana a inregistrat o dinamica mai accelerata, cu noi si importante elemente, prin amplificarea domeniilor de integrare, prin aderarea la Uniune a inca trei tari - Austria, Finlanda, Suedia - si lansarea extinderii procesului de integrare spre Europa Centrala si de Est.
In anul 1995, Uniunea Europeana a trecut de la 12 la 15 membri, prin aderarea celor trei tari amintite mai sus. Procesul de integrare a celor trei state poate fi caracterizat ca fiind un proces rapid, ce a necesitat numai trei ani de negocieri (dificile), in conditiile in care, in momentul aderarii, fiecare dintre candidate era mai bogata decat media Uniunii. Ritmul rapid de integrare reiese din comparatia cu Spania si Portugalia, amandoua mai sarace decat media pe UE si ale caror negocieri au durat sapte ani inainte de a deveni membre depline in 1986.
Aderarea tarilor est-europene, care sunt chiar mai sarace decat Spania si Portugalia, avand sectoare agricole mari si aflandu-se intr-un proces dureros de tranzitie la economia de piata, se asteapta sa fie mai complicata.
UE are doua obiective strategice de baza in ceea ce priveste extinderea spre Est:
- Primul obiectiv este crearea unei Europe care sa garanteze pacea si stabilitatea prin garantarea democratiei, aplicarea legilor, respectarea drepturilor omului si protectia minoritatilor. "Impresia mea este ca cea mai buna cale de a face din Europa un loc mai stabil, unde suferintele trecutului sa dispara cu adevarat, este sa mergem inainte cu deplina integrare a continentului european", declara Günter Verheugen, Comisarul european pentru extinderea UE, intr-un interviu acordat redactorului-sef al revistei Europe la Washington.
- Al doilea obiectiv il reprezinta crearea unei piete deschise si competitive. Acest obiectiv da posibilitatea tarilor din Europa Centrala si de Est, care inca sufera de pe urma mostenirii comuniste, sa gaseasca si sa ofere popoarelor lor cel putin oportunitati pentru un trai decent.
2. REFORMA INSTITUTIILOR COMUNITARE
Viitorul Uniunii Europene este conditionat de succesul procesului de reforma cu care se confrunta institutiile Uniunii. Ultimul moment decisiv al dezbaterii si stabilirii mizelor acestui proces il constituie Consiliul European
de la Nisa, din decembrie 2000.
Sintetizand modificarile introduse de noul tratat la nivelul reformarii institutiilor Uniunii, voi puncta, in cele ce urmeaza, cele mai importante aspecte:
Comisia Europeana - In ceea ce priveste componenta acesteia, incepand cu anul 2005, Comisia va avea in structura ei cate un reprezentant al fiecarui stat membru, urmand ca, o data cu aderarea actualelor state candidate, numarul membrilor comisiei sa fie inferior numarului statelor membre. Membrii Comisiei vor fi alesi prin rotatie. De asemenea, a fost modificata procedura de numire a membrilor Comisiei. Fiecare stat membru trebuie sa-si propuna reprezentantul in Comisie, dupa care Consiliul de Ministri este insarcinat sa desemneze Presedintele si membrii Comisiei cu o majoritate calificata de voturi si nu cu unanimitate ca pana acum. Aprobarea finala este data de Parlament.
Rolul Presedintelui Comisiei Europene a fost intarit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul organizarii interne a Comisiei, conferindu-i-se atributia de a delega responsabilitati membrilor acesteia, ca si aceea de a remania Comisia pe parcursul mandatului sau. De asemenea, Presedintele poate numi, cu aprobarea celorlalti membri ai Comisiei, vice-presedintii acesteia.
Parlamentul European - Noua repartizare a locurilor in Parlament a fost regandita in perspectiva unei Uniuni extinse la 27 de state membre. Aceasta va fi aplicata incepand cu anul 2004, anul viitoarelor alegeri la nivel european. Daca Tratatul de la Amsterdam prevedea limitarea locurilor in Parlament la 700, Tratatul de la Nisa a decis un numar-plafon de 732 de locuri. Repartizarea exacta a locurilor nu este conforma unui sistem bine determinat, ci deriva din rezultatul obtinut de Consiliu in materie de ponderare a voturilor. Numarul locurilor atribuite actualelor state membre a fost diminuat cu 91, la cele 535 de locuri adaugandu-se 197 atribuite potentialelor state membre ale unei Uniuni Europene extinse la 27 de tari. Numai Germania, cu 99 de parlamentari, si Luxemburgul, cu 6 parlamentari, isi mentine numarul actual de locuri.
In ceea ce priveste partidele politice reprezentate in Parlamentul European, le-a fost recunoscut dreptul de a avea un statut si au fost instituite reguli privind propria lor finantare. Parlamentul va putea formula pe viitor recurs in anulare in raport cu actele celorlalte institutii, fara sa fie conditionat de expunerea unui interes particular. Campul codeciziei a fost extins, iar avizul conform al Parlamentului este necesar pentru initierea unui raport de cooperare intarita intr-un domeniu in care deciziile se supun acestei proceduri. De asemenea, Parlamentul este acela care trebuie sa se pronunte in cazul in care Consiliul semnaleaza existenta unui risc clar de violare a drepturilor fundamentale.
