ETNOGRAFIE - Ocupatii traditionale si preocupari mestesugaresti (Bihor - Țara Beiușului)

UNIVERSITATEA DE ARTE ,,VATRA"   BAIA MARE

FACULTATEA DE COREGRAFIE

ETNOGRAFIE

Ocupatii traditionale si preocupari mestesugaresti (Bihor - ara Beiușului

Printe calitațile romanilor dintotdeauna au fost și stradaniile de a-și pastra tradițiile,obiceiurile,meșteșugurile.

In mirifica Țara a Beiușului acestea sunt pastrate cu sfințenie și transmise din generație in generație prin eforturile unor "OAMENI",care iși doresc mai mult decat orice ,sa nu se ajunga sa se vorbeasca despre ele cu "a fost odata"

Așezat aproape intr-o poiana " Leheceniul " este un sat aparținator comunei Criștior.Pamantul galben,lutos,a fost un indemn catre cei cu aplecare spre "un fel de foc".Un joc care-l transforma in oale,cratițe,ulcele,strachini,ghivece de flori,ulcioace și alte cele de trebuința in casa omului.Roata olarului se invartea in multe vetre țaranești,multe dintre obiectele ce ieșau din mainile iscusite ale meșterilor formand un prea-plin pentru ei insiși.Au luat așadar drumul piețelor unde se schimbau pe diferite produse sau pur și simplu se vindea și din vorba in vorba,și din sat in sat ,din ce in ce mai indepartat s-a dus vestea ceramicii de Leheceni.Multa vreme familii intregi au trait doar din veniturile aduse de lut și din bunici la nepoți s-a transmis și roata și meșteșugul.

Generațiile s-au perindat,noul s-a impus și in cazul veselei trebuincioase și oalele de lut au fost inlocuite cu metale,sticla,porțelanuri.Dar meșteșugul,seși viețuiește greu nu s-a stins.Unul dintre cei care il ridica mai presus de multe ,este și profesorul Raul Bocșe.Este absolvent al Facultații de Arte și toata ziua printre"oalele lui". Director al Clubului Copiilor și Elevilor din Ștei ,modeleaza viitorul meșteșugului cu drag.Multe ar fi de povestit despre Raul , dar mandria de a-și prezenta mnca au cunoscut-o și strainiii din Ungaria,Franța,chiar și din Canada.Alaturi de el,cei mai vrednici ucenici iși expun rodul muncii pretutindeni și in casele lor "infloresc" ulcele și canițe sau vaze de flori.

Nume de legenda și poveste "Pacalești" este micuțui satuc (abia șaizeci de numere) pe care il strabați in mai puțin de un sfert de ceas.Dar povestea au trait-o și au țesut-o sau cusut-o pe panza mai toate femeile catunului."Mobila" data fetelor de zestre era prețiosul razboi de Țesut.Cu el , mainile dibace imbracau și oameni incepand de la portul simplu ,de zi cu zi ,pana la straiele de sarbatoare,frumoase "ca icoanele" și case.Scutecul copilului abia noscut ,hainele de cununie și giulgiul de pe fața celor trecuți pe alt taram erau țesute tot in razboi.Cei mai mici invațau a merge sprijinindu-se de fuste și se chinuiau sa ajunga copacel-copacel,la spetereze și barle,iar femeile invarsta ce nu mai aveau puterea vazului de a alege "pe degete" sau "cu spata" adunau firul de canepa de pe vartelnița și umpleau sucala de fuse.Fetele deprindeau meșteșugul inainte de a ajunge cu piciorul la "lipidaua" (un fel de pedale de accelerație și frana) pentru a schimba "rostul",adica firele trecute prin spata jos , se mutau sus și invers.Ițele urcau și coborau și ele ținand ritmul precum picioarele danțaușilor veniți in șezatoare cu hidedi și doba.

Se nasc și azi pe costumele populare florile pamantului,bujori și mușcate,zorele sau spicul graului;in toate culorile curcubeului și pamantului , acolo in mandrul satuc prin grija unui suflet atat de mare cat soarele

Doamna educatoare Minerva Boc , maiastra dascalița presara cu migala "cruci " și "prescuri", "grebla" sau "plugul" , "pene" sau "vița de vie" , tanara pensionara (de la 1 septembrie 2010) tuturor elevilor pe care pana de curand ii indruma la Școala de Arte Francisc Hubic din Oradea, secția externa țesut- cusut Beiuș. Recunoașterea naționla și internaționala a meritelor doamnei noastre, cum o numesc toți cei care o cunosc și se mandresc cu dansa a dus la inființarea unei secții externe a Școli de Arte din Oradea, secție pe care a condus-o special pentru a nu lasa de izbeliște acest meșteșug pe care cei care abia l-a cunoscut , marturisesc ca il au cu drag ca lumina ochilor. Secția a ținut șase ani,acum la restructurare s-a desființat, dar aici la Pacalești nu se ține seama de asta. Și acum in chișlegi" se aduna cu mic cu mare la șezatoare, la lucru și joc, baba Veta toarce din caierul sur, nana Florica impletește ochiurile ciorapului de lana sa-l aiba Mariuca atunci cand "mere cu programul" pe scena Caminului Cultural (sa-I fie cald in opincuțe), bace Ioane sfarma porumb și face fantanuța din cioci (coceni) nepoților.

Și trec zilele și anii și sului de pe razboiul de țesut se transforma in "masarița, feleguțe sau costume populare" pe care acum le poarta mai mult artiștii.

Se umple inima de bucurie cand vede undeva lucrul mainilor ei, la televizor, in ziar sau in casele oamenilor și spune ca o sa țina suveica in mana pana cand "oi inchide ochii", dar și atunci catre Ana și Raluca , nepoatele domniei sale care stiu bine sa o manuiasca .

Tivit pe poala frumoasei stațiuni Stana de Vale, Budureasa, sat din comuna cu acelși nume, pastreaza și prin case tradiționale cu grinda și podeaua ,, muruita'' (podea de lut) parfumul arhaic și parca și blajinatatea chipurilor de odinioara. ''Straiele'' muntelui, padurile, le-au oferit satenilor și posibilitatea unui caștig prin vanzarea lemnului, dar și prin transformarea acestuia in piese de mobilier sau trocuțe (un fel de castroane) sau linguri..

Niciuna dintre fetele așezarii oricat de sarmana ar fi fost familia, nu se putea marita fara lada de zestre. Acest obiect avea loc de cinste in casa și era decorat cu motive specifice fiecarei zone. In Budureasa , inainte era o adevarata competiție intre meșterii locali, care treptat-treptat , au inceput sa se rareasca. Cel care asemeni vașnicului oștean de straja la metereze , a ramas pe umerii garboviți (are 84 de ani) cu povara temerii ca meșteșugul se va stinge odata cu el, este baciul Vasile Oancea. Avand inca puterea de a-și urni picioarele (pentru a participa la targuri și expoziții) sau de a-și stapani tremurul mainilor, pentru a mai fauri inca o laduța, este trist pentru ca nici fiilor, nici nepoților nu li se pare ca pot sa-și intrețina familia cu aceste lucruri. Batranului i se umezesc ochii și inima i se frange ca nici copiilor de la școala din sat nu ,,li se face'' sa invețe sa țina dalta in mana sau sa afume lemnul , deși s-a oferit gratuit sa-i invețe. A luat drumul orașului cel mai apropriat, Beiuș sau Binș cum spun localnicii, și aici de priceperea lui s-au bucurat copii de la cercul de etnografie de la Casa de Cultura ,,Ioan Ciordaș''. Privirea i s-a inseninat alecata asupra micilor sau mai marișorilor invațacei și șoptește cand crede ca nu-l aude nimeni : '' Bine ca nu-i truda degeaba

Iata ca ''Țara Beiușului '', vatra milenara de tradiții, strange și ține cu dinții de tot ce prețuiește cu sfințenie - tradiții, meșteșuguri - pentru ca aici traiesc OAMENI care iși doresc cu patima sa nu se vorbeasca despre lucrul mainilor lor - olarit, țesut sau ladarit - cu . ,,a fost odata