 |  |
|
LATINITATE SI DACISM
Introducere
Una dintre cele mai dezbatute probleme din istoriografia romaneasca, problema care de fapt indica insusi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor. Situatia ne apare fireasca pentru un popor cu o veche, dar, in acelasi timp, enigmatica atestare, cu o limba care se revendica de la Roma, dar cu relativ tarzii organizari statale.
Cronicarii moldoveni Grigore Ureche si Miron Costin vorbesc despre originile noastre romane, negand existenta elementului dac. De altfel, Miron Costin redacteaza prima istorie care arata originile pur romane ale poporului sau, "De neamul moldovenilor", linie continuata de Dimitrie Cantemir, apoi de Scoala Ardeleana, cel mai de seama reprezentant al ei in acest domeniu fiind Petru Maior. De altfel, o sumara ancheta asupra marturiilor europene din sec. XV-XVIII relative la originea romanilor, releva ideea descendentei romanilor din coloniile romane aduse de Traian in Dacia. Teoriile savantilor romani ai Scolii Ardelene (Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Sincai) care pledau pentru originea pur romana a romanilor, au fost preluate de partizanii teoriei imigrationiste (Fr. J. Sulzer, J. Chr. von Engel, R. Roessler), ce acceptau ad litteram marturiile lui Julian Apostatul (Caesares 327) si Eutropius (Breviarium, VIII, 6, 2) dupa care Traian ar fi nimicit poporul getilor, respectiv Dacia ar fi ramas lipsita de barbati ca urmare a indelungatelor razboaie contra lui Traian, apreciate ulterior ca fiind doar formule retorice, neconfirmate de inscriptiile care folosesc termeni normali pentru definirea unei victorii, respectiv infrangeri militare - vicit, triumphavit, superavit.
Odata cu evolutia societatii romanesti, in a doua jumatate a secolului XIX, ideea persistentei elementului dacic, ca o componenta fondatoare a poporului roman, capata o noua dimensiune. Tonul este dat chiar de un om politic, Ion C. Bratianu, si este continuat cu mare avant de catre Hasdeu, care devine sustinatorul cel mai fervent al continuitatii dace, cu argumente lingvistice, intr-un moment in care curentul latinist era primordial, si de Cezar Bolliac in sensul cautarii de vestigii materiale dacice. In intervalul 1870-1880, se produce o reevaluare a problemei originilor poporului roman, care din romane pure, ulterior romane amestecate, devin acum daco-romane. Daca Grigore Tocilescu si Dimitrie Onciul pledeaza pentru o pondere limitata a elementului dacic in aceasta sinteza, A. D. Xenopol aduce argumente de ordin toponimic si antroponimic in favoarea prezentei elementului autohton.
In concluzie: Suntem daci? Suntem romani? Vom afla acest lucru analizand argumentele lingvistice, etimologice s istorice, dar si literatura romana care contine diferite referiri la originea poporului.
Mituri fondatoare
Urme ale mostenirii dacice se pot banui si in diverse productii de literatura populara. De pilda in descantece, cimilituri sau unele colinde. Arhaicele rituri de constructie, documentate in neoliticul de pe teritoriul Romaniei, au trebuit sa strabata veacurile de cultura spirituala dacica pentru ca sa ajunga la noi sub forma legendei "Mesterului Manole", povestea zidarului de manastire care isi zideste sotia ca sa opreasca surparea cladirii, indicand conceptia noastra despre creatie, care e rod al suferintei, definita ca mitul estetic. Sunt patru mituri, nutrite din ce in ce mai mult de mediile literare, tinzand a deveni pilonii unei traditii autohtone. Unul din aceste mituri este si cel al "Mesterului Manole", de care am amintit mai sus.
Insa, intaiul mit, "Traian si Dochia", simbolizeaza constituirea insasi a poporului roman.
Mitul ancestral al intemeierii statului dac ne duce in perioada matriarhala si este legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit Dochia. Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umana in perioada matriarhatului. Etimologic, cuvantul baba este stravechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin si feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) si Baba Dochia. In Basarabia se intalneste "Baba Marta' in care s-a recunoscut numirea lunii martie. In Muntenia, Oltenia si Ardeal sunt 9 babe (1-9 martie), pe cind in Moldova si Basarabia sunt douasprezece babe. Zilele se numesc "zilele babelor'
G. Calinescu considera ca "intaiul mit', simbolizand "constituirea insasi a poporului roman' este mitul "Traian si Dochia" . Chiar daca o fiica a lui Decebal ar fi purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi si poate fi pus in legatura cu numele matriarhal al Dacilor. Dochia este o pronuntie traco-dacica a numelui Dacia, asa cum Troian este forma antroponimului Traian, in limba rustica. Ptolomeu, pe la mijlocul secolului II, d.H., in lucrarea sa "Indreptar geografic", inregistreaza intre orasele din Dacia, Dochidava, cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). In indice se specifica "Decidava, localitate in Dacia de miazanoapte".
In legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu a studiat prima legenda. Aceasta sustine ca Dochia, fiica regelui Decebal, a inaintat in fruntea unei ostiri spre Sarmisegetuza, in ajutorul tatalui ei asediat in cetate. Ea a fost "infrinta de armata lui Traian", a fugit cu resturile oastei in munti, spre rasarit. Acolo s-a rugat la Zamolxe "sa nu o lase sa fie pangarita de imparat". Si atunci Dochia a fost prefacuta intr-o batrana ciobanita, cu cateva oi langa ea". Traian, trecand pe langa ea a intrebat-o daca a vazut printesa daca, iar Dochia
i-a aratat spre miazazi. Imparatul a luat-o in goana intr-acolo si Baba Dochia a ramas stapana pe tinutul acela si de atunci poate mai traieste inca in munti".
DOCHIA SI TRAIAN
de Ghorghe Asachi
Sub muntele Pion, in Moldova
I
Intre Piatra Detunata
S-al Sahastrului Picior,
Vezi o stanca ce-au fost fata
De un mare domnitor.
Acolo de rea furtuna
E lacasul cel cumplit,
Unde vulturul rasuna
Al sau cantec amortit.
Acea doamna e Dochie,
Zece oi, a ei popor,
Ea domneaza-n vizunie
Preste turme si pastori.
II
La frumsete si la minte
Nici o giuna-i samana,
Vrednica de-a ei parinte,
De Deceval, ea era.
Dar cand Dacia-au impilat-o
Fiul Romei cel marit,
Pre cel care-ar fi scapat-o,
De-a iubi a giuruit.
Traian vede asta zana;
Desi e invingator,
Frumusetei ei se-nchina,
Se subgiuga de amor.
III
Imparatu-n van cata
Pe Dochia a-mblanzi;
Vazand patria ferecata,
Ea se-ndeamna a fugi.
Prin a codrului potica
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamna tinerica
Turma paste peste plai.
A ei haina aurita
O preface in saiag,
Tronu-i iarba inverzita,
Schiptru-i este un toiag.
IV
Traian vine-n asta tara,
Si de-a birui deprins
Spre Dochia cea fugara
Acum mana a intins.
Atunci ea, cu grai fierbinte,
'Zamolxis, o, zeu, striga,
Te giur pe al meu parinte,
Astazi rog nu ma lasa!'
Cand intinde a sa mana
Ca s-o stranga-n brat, Traian,
De-al ei zeu scutita zana
Se preface-n bolovan.
V
El pietroasa ei icoana
Nu-nceteaza a iubi;
Pre ea pune-a sa coroana,
Nici se poate desparti.
Acea piatra chiar vioaie
De-aburi copere-a ei sin,
Din a ei plans naste ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursita-o privegheaza,
Si Dochia deseori
Preste nouri lumineaza
Ca o stea pentru pastori.
Date istorice ~ romanizarea Daciei
Pentru romani, singurul popor neolatin din sud-estul Europei, romanizarea poporului si a populatiei daco-getice din antichitate prezita o importanta deosebita, pentru ca acest proces desfasurat in tinuturile carpato-danubiene-pontice, sta la baza constituirii si aparitiei poporului pe arena istoriei.
In conceptul de romanizare includem cele doua laturi fundamentale ale aceluiasi proces unitar si anume:
a) colonizarea teritoriului daco-getic cu populatie romanizata, latinofona, venita din toate partile Imperiului Roman, adica romanizarea prin colonizare;
b) asimilarea bastinasilor daco-geti, in masura in care acestia au adoptat limba latina, si-au insusit felul de viata roman provincial, au preluat obiceiurile si civilizatia romana, schimbandu-si astfel mentalitatea si insasi fiinta lor etnica.
Romanizarea reprezinta in ansamblu un proces istoric de mari proportii si cu uriase consecinte, o mutatie social-politica si organizatorica structurala, in care se remarca totodata si particularitatile sale, legate de locul, timpul si baza etnica pe carea ea s-a altoit.
Pentru Dacia, pornim de la premisa ca romanizarea sub ambele laturi mentionate mai sus a fost deplin posibila si a devenit o realitate ce se poate demonstra documentar.
Procesul de sinteza si conlocuire a fost atat de intens deoarece dacii insisi erau urmasi ai tracilor, precum foarte posibil erau si romanii. Astfel, este mai mult decat probabil ca geneza poporului roman are un caracter de altoire etnica a doua popoare congenere, rezultatul ei fiind cel mai latin dintre popoarele urmase ale latinilor si cea mai latina dintre limbile romanice. Insusi numele romanilor vine de la romani, cum poate foarte bine sa vina de la ROHMANI, poporul stravechi, ancestral din care insisi romanii sunt descendenti. Marele istoric roman Constantin C. Giurescu afirma: 'Suntem singurii dintre popoarele romanice - abstractie facand fragmentul etnic neinsemnat al romansilor - care pastram numele stapanitorilor'.
Este indeobste cunoscut ca cea mai mare parte a Daciei lui Decebal, cucerita cu mari eforturi militare si transformata lui domnia lui Traian in provincie romana (anul 106) a fost desprinsa din lumea popoarelor asa-zise "barbare" de la nordul Dunarii si incadrata in comunitatea Imperiului Roman.De aici inainte pana la Aurelian, cand aparatul de stat roman a fost retras la sud de Dunare, istoria Daciei ocupata de romani este istoria unei provincii a Imperiului.
Romanii au introdus in Dacia relatiile sociale, formele proprii de organizare politica, militara si administrativa, cultura si civilizatia lor, limba latina, intreg sistemul de organizare si felul de viata roman provincial. Dar in toate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizatia, moravurile si traditiile poporului autohton dacic. Deci, se intalneau doua sisteme sociale si economice diferite, doua civilizatii cu un nivel inegal de dezvoltare.
Dupa ce Traian a invins Dacia, aici a inceput o colonizare masiva. Bogatiile Daciei atrageau ca un miraj multimi de colonisti. Eutropius spunea ca: "Traian, dupa ce a cucerit Dacia, a adus aici din tot imperiul roman mari multimi de oameni, ca sa cultive ogoarele si sa populeze orasele".
Imediat dupa cucerire, la fel ca in alte provincii de frontiera, pe teritoriul nord-dunarean au stationat numeroase trupe romane: doua legiuni (Legiunea XII Gemina la Apulum, Legiunea V Macedonica la Potaissa) si trupe auxiliare. Pe langa acestia, in provincie au fost adusi functionari ai aparatului administrativ, comercianti, mestesugari, oameni de afaceri, slujitori ai religiei, sclavi. Acestia au determinat progresul vietii economice in Dacia. Totodata s-au dezvoltat si artele: arhitectura, sculptura, pictura. Au fost infiintate colegii, care erau in fapt asociatii de tipul breslelor sau asociatii etnice si religioase, in scopul de ajutor reciproc sau de practicare a cultului.
Organul superior era Legatus Augusti, dar local exista un Concilium Provinciarum Daciarum trium, un fel de mic parlament. Resedinta lui Legatus Augusti era in fosta capitala a Daciei, in Sarmizegetusa, iar dupa anul 118 d.C. s-a mutat la Apulum. Tot la Sarmizegetusa se afla si 'preotul incoronat al celor trei Dacii si care slujea la altarul imparatului Sacerdos arae Augusti Coronatus Daciarum III', dat fiind ca imparatul roman isi luase si titlul sacru, divin. Preotii care oficiau cultul imparatului aveau la Sarmizegetusa un templu, Aedes Augustalium, foarte impunator
Prezenta romanilor s-a facut simtita si prin modernizarea statului, constructia unei vaste retele de drumuri, infiintarea unor asezari civile, ridicarea unor asezari rurale la nivel de oras si chiar intemeierea unei capitale pe locul celei vechi, Sarmizegetusa devenind Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Numarul oraselor s-a ridicat la 11, unele luand fiinta inca din timpul lui Traian.
Apararea provinciei Dacia era asigurata prin fortificatii de tipul: valuri, castre si castele. Nenumarate descoperiri arheologice atesta prezenta acestui tip de fortificatii romane pe teritoriul Romaniei de azi (Dacia de atunci). S-au intarit si orasele, in jurul carora s-au construit ziduri de aparare. In Dacia romana au existat ca si in restul Imperiului Roman, asezari de trei tipuri: colonii, municipii si sate.
Coloniile erau urmatoarele asezari: Sarmizegetusa (sau Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa), Apulum (Alba-Iulia); Napoca (Cluj); Drobeta (Turnu-Severin); Dierna (langa Orsova); Potovisa sau Potaissa (Turda); Romula (Rosca); Aquae (Calan).
Municipiile cele mai cunoscute au fost: Porolissum (Moigrad), Tibiscum (Jipa, langa Caransebes) si Ampelum (Zlatna, in Mtii Apuseni). Dinu C. Giurescu afirma ca mai exista alte 91 de localitati, datand din epoca Daciei Traiane al caror statut administrativ este insuficient cunoscut astazi. Aceste localitati si-au reluat in prima jumatate a sec.XX si numele roman.
Municipiile erau orase cu mai putine drepturi decat coloniile, care erau alcatuite din cetateni romani cu drepturi depline, care puteau deci alege la Roma pe inaltii demnitari si puteau fi alesi la randul lor. Intre municipii, unele aveau mai multe drepturi iar altele mai putine, existand insa posibilitatea evolutiei, in sensul ca unele municipii puteau fi ridicate la rangul de colonii, iar unele sate (vici sau pagi) puteau fi facute municipii. Romanii pastrau astfel o puternica emulatie intre colectivitati. Coloniile si municipiile erau conduse de un consiliu, numit ardo decurionum, alcatuite din 20 de consilieri sau decurioni. Dintre acestia se alegeau fie doi (in colonii), fie patru (in municipii) cu atributii similare primarilor si ajutorilor de primari de astazi. Ei aveau si atributii judecatoresti, fiind numiti quattorviri jure dicundo, condusi de unul dintre ei, numit primus. Quattorvirii erau alesi pe o perioada de un an iar dumvirii pe o perioada de 5 ani. In afara de cei mentionati anterior, administratia oraselor - colonii sau municipii - mai cuprindeau si pe edili, care se ocupau de estetica urbana si pe questori, care corespundeau casierilor. Orasele mai aveau de asemenea cate o persoana importanta, care putea sa le sprijine sau sa le apere, dupa cum era cazul, la fixarea impozitelor sau a unor prestatii extraordinare. Aparatorii se numeau patroni sau defensori.
Drumurile au fost pentru romani unul dintre cele mai importante mijloace de mentinere a dominatiei asupra teritoriilor cucerite. Soselele romane erau lucrate dintr-un strat gros de bolovani si unul din prundis, legate intre ele cu un ciment a carui exceptionala formula s-a pierdut in negura timpului. (Sa ne reamintim ca si cimentul dacic, folosit la zidurile cetatii Sarmizegetusa, de exemplu, era extraordinar, nepermitand patrunderea nici macar a unei lame subtiri intre blocurile de piatra si a carui formula s-a pierdut de asemenea.) Pentru sosele, romanii puneau peste cele doua straturi placi de piatra foarte bine cimentate intre ele, astfel incat drumurile rezultate erau extraordinar de durabile. Este poate locul sa comentam aici un paradox lingvistic, deoarece in limba romana cuvantul pamant vine de la pavimentum, care era in latina 'strada pavata', in timp ce cuvantul latin 'terra' (care este cel din care deriva in celelalte limbi romanice 'pamant') a dat in limba romana cuvantul tara, cuvant care trimite la pamant, la posesiunea teritoriala, ceea ce este foarte elocvent pentru un popor care este poporul roman care a locuit pe aceleasi pamanturi, din preistorie si pana astazi. Drumurile romane cele mai importante erau numite imperiale si se ramificau in drumuri mai mici, colaterale, de mai mica importanta. Multe dintre soselele construite de romani urmau traseul vechi, dacic, al cailor de acces existente anterior cuceririi romane. Un 'miliarium', adica o piatra indicand distantele, asezata intre Potaissa si Napoca in anul 108, dovedeste ca drumul a existat inainte ca romanii insisi sa il paveze, la scurt timp dupa cucerirea Daciei.
Sinteza daco-romana a dus la aparitia antroponimelor romane in Dacia. Fara indoiala ca antroponimele de factura romana nu apartineau exclusiv romanilor sau italicilor, ele fiind purtate si de proviniali romanizati sau in curs de romanizare, care preferau sa-si schimbe numele vechi cu nume romane.
Trebuie neaparat sa amintim faptul ca "romanizarea efectiva a dacilor supusi se exercita asupra unei populatii la care civilizatia romana incepuse sa patrunda cu cel putin o suta de ani mai devreme" (C. Daicoviciu, Romanizarea, p. 263), adevar sustinut de numerosi invatati romani (V. Parvan, N. Iorga etc.).
Coexistenta daco-romana. Dacia a ramas sub stapanirea romana mai putin de 170 de ani (106-275 d.H.). Caracterul romanic al provinciei Dacia nu se explica prin durata, destul de scurta de altfel, ci mai ales prin conjugarea foarte eficienta a doua popoare ce aveau stramosi comuni si a doua limbi inrudite. Aceasta ar fi o explicatie ce ar tine cont de preistorie.
Dupa retragerea Aureliana procesul de romanizare nu s-a incheiat, acesta s-a continuat o vreme de cateva secole, timp in care populatia autohtona si-a creat o limba si o civilizatie proprie, cum afirma Maria Comsa.
Pe langa continuarea procesului de romanizare in cuprinsul Daciei Traiane, avea loc romanizarea Dacilor liberi, a carpilor si costobocilor.
In concluzie, Dacia a fost romanizata efectiv, creandu-se o populatie daco-romana, care a constituit nucleul singurului popor romanic in estul romanitatii.
Romanitatea romanilor
Cucerirea lui Traian impuse populatiei geto-dace o noua directie de dezvoltare, de la care simbioza geto-daco-romana nu va putea fi abatuta nici de evenimentele care pareau menite sa condamne la disparitie romanitatea nord-dunareana: retragerea armatei si administratiei ocrotitoare si odata cu ele a instrumentului de aparare a acestui crampei al Romaniei orientale de primejdia navalirii popoarelor migratoare.
In veacurile care s-au succedat dupa disparitia puterii Romei in partea de rasarit a imperiului, romanii s-au mentinut si afirmat acolo unde au rezistat elementului migrator, inainte de toate slavilor, si acolo unde Bizantul in ciuda unor eforturi aproape permanente n-a reusit sa obtina decat rezultate efemere apartiale, anume in spatiul nord-dunarean.
Scrisoarea imparatului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul este printre primele documnte care atesta nasterea poporului roman din anul 980 D.H. numele sub care intalnim poporul roman in hrisovul imperial este cel de vlahi.
La inceputul altor marturii ce afirma raspicat originea romana a poporului si limbii romane se afla un alt imparat bizantin, Constantin al VII-lea Porfirogenetul pe la mijlocul veacului al X-lea. Ii numeste romani pe acesti coloni de origine romana totodata afirmand ca ei ar fi urmasi ai unor locuitori colonizati de catre imparatii romani "ei se numesc romani si acest nume l-au pastrat pana astazi".Aflam deci ca acesti urmasi ai colonizarii romane isi zic romani si ca li se mai zicea romani in vremea lui Constantin al VII-lea; imparatul deci nu face altceva decat sa reproduca cele spuse de ei sau despre ei.
Prima afirmatie cu privire la sfarsitul procesului de formare etnica si lingvistica a poporului roman se bazeaza pe Strategikonul lui Maurikios care mentioneaza existenta elementului roman la nord de Dunare la inceputul veacului al VIII-lea si in Acta s. Demetri (despre controversata chestiune romana in scrieri istorice, continuitatea romanilor in Dacia) dovada persistentei elementului roman la nord si sud de Dunare la sfarsitul sec. al VIII-lea si in a doua jumatate a celui urmator.
Aparuta in sec al XVIII -lea, Scoala Ardeleana avea drept scop afirmarea drepturilor politice ale poporului roman din Transilvania. Patrunsi de ideile iluministe, reprezentanti acesteia, Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior si Budai - Deleanu, priveau instructia , prin scoala sau prin intermediul cartii, ca un mijloc de luminare si de progres, modul prin care se ajungea la constiinta de sine, la descoperirea valorilor umane, deci a drepturilor lor, in primul rand, ca oameni. Opera de cultura a reprezentantilor Scolii Ardelene prefigureaza, prin tematica ei, unitatea romaneasca si originea pur romana a poporului roman.
Samuil Micu este cel care, incercand sa dovedeasca provenienta latina a romanilor, conchide ca acest lucru reiese din patru elemente : "intaiu din scriitori, a doua din obiceiuri, a treia din limba, a patra din nume."
Asemenea lui, si Gheorghe Sincai, in opera "Hronica romanilor si a mai multor neamuri", incearca sa dovedeasca sorgintea romana a poporului roman : "Din partea coloniei, carea au remas in Dachia Veches-au prasit apoi toti romanii citi sint de-a stinga Dunarei, cum cura in Marea Neagra; iara din partea coloniei carea s-au trecut Dunarea si s-au asezat in Dachia cea Noao, asisderea si din romanii pre carii i-au adus Marele Constantin din Trachia, Machidonia si Thessalia, s-au prasit romanii cei ce sint de-a dreapta Dunarei, carii s-au numit dupa aceaia, amu vlahi, amu cotzo, sau cuzo-vlahi, iara mai pre urma tintari, tocma cum s-au numit si ceii ce au remas de-a stinga Dunarei, intiiu romani, apoi abotriti, dupa aceaia comani si patinachite, mai pre urma munteni, moldoveni, margineni, mocani, fratuti; ci ori cum s-au numit, sau se numesc si acum, tot de o vita si porodita sint, adeca romani de singe, precum firea si virtutea ii marturiseaste ()".
Dintre istoricii Scolii Ardelene, Petru Maior este teoreticianul intransigent al radacinii pur romane a poporului nostru. El este acela care acorda cel mai mult spatiu discutarii puritatii neamului nostru si face cea mai lunga demonstratie a acestei probleme in opera cu caracter polemic "Istoria pentru inceputul romanilor in Dachia".
Formarea limbii romane
Limba romana provine din latina populara vorbita sau latina vulgara (lat. vulagaris=popular).
Acest aspect al latinei sta si la baza celorlalte limbi romanice: italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau provensala, romansa sau retoromana si franceza. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar in secolul al XIX-lea ea a incetat sa mai fie folosita.
Procesul de formare al limbii romane se incheie in secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare: gotii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influentat limba, fara a modifica fondul principal de cuvinte si structura gramaticala de origine latina.
Istoria cuvintelor si a formelor se numeste etimologie, iar metoda cu ajutorul careia lucram se numeste metoda istorico-comparativa.
Folosind aceasta metoda s-au stabilit reguli fonetice, asemanari si deosebiri intre limba romana si latina sau intre romana si celelalte limbi romanice. Iata cateva din regulile de evolutie a limbii:
I) un " l " simplu, intre doua vocale, pronuntat aspru, devine " r "
ex: lat. filum > fir;
lat. gula > gura;
lat. palus > par.
Totusi " l " dublu, nepronuntat aspru, nu devine " r "
ex. lat. callis > cale;
lat. olla > oala
II) orice m, n, s si t din forma de baza dispar din rostire atunci cand se gasesc la sfarsitul unui cuvant, sau al uneia din formele lui gramaticale:
ex. lat. filum > film > fira > fir
III) " b " intre doua vocale cade:
ex. caballus > caballu > calu > cal
sebum > sebu > seu
tibi > tie
Morfologia limbii romane mosteneste, in buna masura, realitatea limbii latine populare. Majoritatea partilor de vorbire, flexibile si inflexibile, sunt mostenite din limba latina: substantivul, cu cele trei declinari; articolul; adjectivul cu gradele de comparatie; pronumele; numeralul; verbul cu cele patru conjugari.
Sintaxa limbii
romane simplifica timpurile si modurile verbale, modifica
topica, cu predicatul la sfarsitul propozitiei, prefera raportul
de coordonare fata de cel de subordonare, etc. dar are ca baza
aceeasi latina populara.
Fondul principal de cuvinte al limbii romane este in proportie de 60-66%
de origine latina, mostenit. Acestora li se adauga aproximativ
100 de cuvinte izolate (abur, brad,
barza, brusture, catun, galbeaza, gusa) si
2200 de nume proprii (Arges, Cris,
Dunare, Motru, Mures, Olt, Prut, Somes, Timis, Tisa) de
cuvinte mostenite de la daco-geti. Toate celelalte popoare ce au trecut
pe aici au lasat influente si in fondul principal de cuvinte.
Astfel, din slava avem: (aproximativ 20-22% din fondul principal de
cuvinte) cleste, boala,
mila, cocos, deal, a iubi, munca, noroc, vorba; din
maghiara: chip, fel, gand,
oras; din turca: alai,
cismea, ciulama, ciubuc; din neogreaca: caramida, a pedepsi, prosop; iar din franceza: bancnota, a defini, geniu, stil etc
(germana si latina - Scoala Ardeleana).
Primul document cunoscut scris in romaneste este o scurta scrisoare din anul 1521 'Scrisoarea lui Neacsu de la Campulung'. Dupa aceasta data, avem multe scrisori, acte de vanzare si cumparare, foi de zestre, insemnari, etc.; iar dupa 1540, si carti tiparite, cele mai multe la Brasov. Ele sunt traduceri religioase din slavona. Primele au fost traduse in Maramures, unde li s-au gasit manuscrisele. De aici au ajuns la diaconul Coresi, un vestit tipograf, care le-a tiparit in decurs de mai multi ani. La Orastie s-a tiparit in 1581-1582 prima parte din Vechiul Testament.
Carti religioase s-au publicat mereu dupa secolul al XVI-lea. Cu toate ca erau si carti de legende si chiar romane populare traduse, iar dupa 1600 se scriu direct in limba romana si cronici despre istoria romanilor, ele nu se tipareau, se copiau de mana si circulau in mai multe cópii.
Aspectul cel mai ingrijit, din punct de vedere fonetic, lexical, al structurii gramaticale, al limbii comune; cu ajutorul careia se exprima ideile culturii si ale stiintei, se numeste limba literara.
Limba literara se deosebeste de vorbire prin faptul ca nu ingaduie folosirea unor forme sau rostiri locale (pa in loc de pe, da in loc de de, ghine sau bini in loc de bine), intrebuintarea unor cuvinte cu raspandire regionala (oghial -plapuma, batar -maces) sau a unor expresii familiare sau de mahala (a festelit, iacana, gagiu, misto).
Pe langa forma literara si forma populara, regionala, limba romana mai este si limba a literaturii artistice. In literatura artistica, baza este limba literara, ca limba a culturii. Literatura artistica nu se inscrie in graiurile locale, unde exista literatura populara sau folclorica, dar care se transmite oral. Spre deosebire de limba literara, limba literaturii artistice poate sa intrebuinteze orice forme, cuvinte sau expresii, atat din limba populara, cat si din graiuri. Prin urmare, limba literaturii artistice utilizeaza toate posibilitatile limbii cu scopul de a ilustra intentia scriitorului.
Dialecte ale limbii romane sunt: dacoromana (vorbita la nordul Dunarii), aromana (vorbita in Macedonia), meglenoromana (vorbita in Meglenia), istroromana (vorbita in peninsula Istria, disparuta astazi).
In cadrul dacoromanei se pot identifica unele deosebiri, ceea ce face sa se vorbeasca de subdialecte, fara insa a modifica unitatea (gramaticala) a limbii: muntean, moldovean, maramuresean, crisan, banatean; dar se vorbeste si despre graiuri: vrancean, oltean, etc.
In secolul al XII-lea si al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav in cancelaria domneasca, limba romana fiind scrisa cu caractere chirilice. Insa in 1860 se instituie intrebuintarea alfabetului latin. Cativa din traducatorii acelei perioade sunt : Simion Stefan ( "Noul Testament de la Baldrad") , Varlaam ( "Cazania" ) , Dosoftei ("Psaltirea" - in versuri) , Antim Ivireanu ("Didahiile"). Secolul XVIII este marcat, de asemenea, de scrieri originale, Grigore Ureche fiind creatorul limbii literare a romanilor. In anul 1780, Samuil Micu si Gheorghe Sincai, alcatuiesc prima gramatica a limbii romane. In secolul XIX, Ion Heliade Radulescu pune ordine in alfabet, reducand numarul de litere chirilice de la 43 la 27, iar in anul 1860, prin decret, se face trecerea de la alfabetul chirilic la alfabetul latin. Tot in acest secol, presa, invatamantul si teatrul au o mare contributie in dezvoltarea limbii.
Primul care demonstreaza latinitatea limbii romane este Grigore Ureche, intr-un capitol din lucrarea sa "Letopisetul Tarii Moldovei", consacrat special acestei probleme, intitulat "Pentru limba noastra moldoveneasca", pentru care conchide cu mandrie ca " de la Rim (Roma) ne tragem; si cu ale lor cuvinte ni-i amestecat graiul".Pentru a-si convinge cititorii de acest adevar, el da o proba de etimologii latine : "de la rimleni, ce le zicem latini, paine, ei zic panis, gainaei zic galina, muiereamulier [] si altele multe din limba latina, ca de n-am socoti pre amanuntul, toate le-am intelege."
Lui Grigore Ureche ii urmeaza alti scriitori si lingvisti care sustin in lucrarile lor sorgintea latina a limbii romane. In " Istorie in versuri polone despre Moldova si Tara Romaneasca", cronicarul Miron Costin, realizeaza o sinteza a schemei structurii limbii romane : "Unde trebuia sa fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu in loc de meus, asa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo - omul; frons - frunte; angelus - indzierul. Unele cuvinte au ramas chiar intregi : barba - barba, asa si luna, iar altele foarte mici deosebiri. In plus s-au mai adaugat mai tarziu si putine cuvinte unguresti. In sfarsit, luandu-se cele sfinte de la sarbi, s-au adaugat si putine cuvinte slavonesti.". Iar in opera "De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor", asa cum indica si titlul, cronicarul isi propune sa scoata "lumii la vedere felul neamului, din ce izvor si seminte sintu lacuitorii tarei noastre, Moldovei si Tarii Muntenesti si romanii din tarile unguresti." El dovedeste ca precum si alte neamuri: " frantozii - galii, turcii - otomani, ungurii - huni, asa si romanii poarta numele romanilor."
Dezvoltarea
literaturii ca arta, dezvoltarea stiintelor prin ce au adus ele
mai bun in formularea ideilor si sentimentelor noastre o putem numi
cultivarea limbii nationale. La baza ei stau cercetarea si
valorificarea vocabularului, a fiecarui cuvant, a fiecarui termen
stiintific sau tehnic nou, stradania celui care scrie sau
exprima idei prin viu grai de a patrunde intelesul adanc al
cuvintelor.
Elogiu adus latinitatii in creatia lui Alecsandri
In ciclul "Margaritarele" a lui Vasile Alecsandri poeziile latinitatii nu sunt atat de importante pentru valoarea lor literara cat pentru cea ideologica. "Santinela romana" este o sinteza a genezei poporului roman in registru eroic si vitejesc, grefata pe rezistenta in fata popoarelor migratoare. Parcursul poetic rezumand luptele cu navalitorii contine fragmente exemplare de poezie imitativa, remarcabile prin dinamismul ritmului si energia enumerarilor verbale:
"Vin si hunii, vin si gotii
Vin potop, potop cu totii
Pe cai iuti ca randunele
Cai sirepi ce fug ca gandul
De cutremura pamantul
Vie! Ca o stanca-nalta
Ce din varf de munte
Tuna, se rostogoleste
Cade, rumpe si zdrobeste
Codrii vechi din a sa cale
Pana-n fund, in fund devale.
Astfel crunt ostasul meu
Isi zdrobeste calul sau
El ii spare si-i razbeste
Snopuri, snopuri ii coseste
Si-i infrange, si-i respinge
Si-I alunga, si-i invinge."
In Margaritarele , Alecsandri inaugureaza tendinta de consacrare literara a originilor si existentei unice ale neamului precum si intentia de a populariza in Europa latinitatea poporului roman. Legaturile sale europene, prietenia cu mari personalitati literare ale vremii si , in afara acestor fapte extra-literare, frecventa in opera propriu-zisa a trimiterilor la vechimea s nobletea originii romanilor marturisesc o intreaga strategie, desfasurata pe toata durata vietii, vizand afirmarea dreptului de natiune suverana a Romaniei.
Getta din "Fantana Blanduziei" de care se indragosteste marele Horatiu este de origine geto-daca, ceea ce dovedeste ca "Fantana Blanduziei" este o descriere metaforica a sincretismului dintre daci si romani.
Drama "Ovidiu", prin
insasi optiunea lui Alecsandri pentru acest subiect, era o
forma de a vorbii lumii despre romani printr-o asociere ilustra cu
biografia poetului roman exilat la Tomis. Ovidiu moar in piesa lui Alecsandri
cu viziunea profetica a unui popor ce se va naste prin sinteza
daco-romana si cu afirmarea oraculara a nemuririi
latinitatii, a continuitatii acesteia in spatiul
carpato-danubiano-pontic: "Dumnezeiri! Nu! Ginta
Alecsandri era preocupat de versificarea unor detalii revelatoare istorico-literare care sa popularizeze legaturile de traditie dintre romani si celelalte popoare din aria romanica, cel mai bun exemplu in acest sens fiind poemul epic "Banul Maracina" in care dezvolta o "raritate" istorico-literara ce se refera la descendenta valaha a celui mai important poet al Pleiadei, Pierre de Ronsard.
Versurile dedicate Italiei din Margaritarele ("Pe albumul domnisoarei Ida Vegezzi Ruscalla", "La Palestra", "La Magenta", "Pilotul", s.a.), fara a fi nemijlocit propagandistice, au in subtext idea refacerii unei solidaritati romanice in Europa. Desigur, in acest context ideologic, cea mai important poezie ramane "Cantecul gintei latine" care i-a adus lui Alecsandri trofeul feliorilor de la Montpellier, de care era atat de mandru si care era intaiul premiu international de poezie al romanilor.
Caracteristici ale dacilor
Cine sunt daco-getii ?
Pentru a afla cine sunt daco-getii trebuie sa mai asteptam cativa ani, pana ce vestitul Herodot isi va scrie Istorisirile sale . El va fi primul care , nazuind sa dea o veritabila istorie universala pentru vremea lui, va inchina si getilor mai mult de cateva cuvinte. Herodot spune ca getii sunt "cei mai viteji dintre si mai drepti dintre traci" rezolvand astfel pentru noi problema aparentei etnice a daco-getilor. " Parintele istoriei" ii cunoaste pe geti ca pe o ramura nordica a marelui neam tracic , ramura distincta , intrucat numele lor generic e diferit si obiceiurile se deosebesc in multe privinte.
Desi scrie in a doua jumatate a veacului al V-lea i.e.n, Herodot se refera la evenimente de la sfarsitul secolului precedent. Asadar, getii erau inca din secolul al IV-lea prezenti in tinuturile noastre; informatiile lui Herodot se potrivesc de minune cu cele ale lui Hecateu Milesianul . La randul lor, arheologii au izbutit sa demonstreze existenta , in veacul al VI-lea , a unei culturi materiale de tip hallastattian care se preyinta unitar pe tot cuprinsul tarii noastre isi are radacinile intr-un trecut indepartat ce merge pana la inceputurile epocii bronzlui. Concluzia pe care specialisti au tras-o a fost ca getii nu locuiau numai in Dobrogea , unde-i plaseaza Herodot, ci si in restul Romaniei de astazi si ca ei nu se gaseau aici numai din veacul al VI-lea, ci de mai multa vreme.
Cercetarile istorico-lingvistice au dovedit ca daco-getii sint unul si acelasi popor . Geograficul antic Strabo, care a trait la cumpana dintre era veche si era noasta , ne spune raspicat ca dacii si getii vorbeau aceasi limba, iar arheologia ii intareste in mod indirect spusele prin dovedirea unitati depline a culturii materiale create de dansii. Astfel vom urma exemplul lui Strabo si vom folosi fara discernamant denumirile de daci, geti, daco-geti si geto-daci ca insemnand unul si acelasi lucru.
Limba daco-getiilor
Pentru a cunoste stiintific o limba nu e destul s-o poti vorbi .
Stiinta limbii, chiar a unei limbi bine cunoscute , vii, vorbita in zilele noastre, e o stiinta grea. Reconstituirea unei limbi este dificila si migaloasa , acelasi lucru incercand sa faca si cercetatorii disparutei limbi a dacilor. Materialul de care dispun e atat de putin si atat de inegal incat, ei nici nu-si propun macar telul ambitios de a reconstitui , in sensul propriu al cuvantului , limba stramosilor nostri geto-daci.
Principala problema in care invatatii sunt divizati o constituie raporturile limbi vorbite de daco-geti cu limba vorbita de tracii de la sud de Balcani . E o singura limba cu doua dialecte? Sau sunt doua limbi inrudite de aproape , dar diferite totusi? Pentru prima solutie inclina cercetatorul roman I. I. Russu, intemeindu-se nu numai pe materialul lingvistic propriu zis cu care opereaza, ci si pe un pasaj strabonian care afirma ca dacii si tracii vorbesc aceeasi limba. Dupa parerea lingvistului bulgar Gheorghiev, recent exprimata si intr-o publicatie romana de studii clasice, traca si daco-geta sunt limbi diferite, aceasta opinie e sustinuta de deosebirile reale intre regiune tracica si cea daco-getica in cea ce priveste structura numelor de localitati ( multele din numele tracice de asezari se termina in -para , de exemplu : Bendipara, iar multe nume dacice in -dava , de exemplu : Sucidava) si de consideratii facute de invatatul bulgar asupra sistemului fonetic , dupa el diferit, al celor doua limbi.
Lingvsti sunt nevoiti sa opereze cu un material extrem de redus si unilateral . Lipsesc aproape cu desavarsire textele, ori cat de scurte si de modeste , in limba traco-dacica. La Gradistea Muncelului s-a gasit un vas de lut ars cu o inscripsie in limba dacica stampilata pe peretii lui , inscriptia consta insa numai din trei cuvinte dintre care doua sunt nume proprii. Din stravechea limba a tracilor si a dacilor s-au pastrat doar neinsemnate fragmente . La lexico-grafi si alti autori antici s-au pastrat catev a glose traco-dacice , cuvinte izolate carora li se da echivalentul grecesc. Ele constituie un material important, desi valoarea le este mult redusade faptul ca pentru multe dintre ele nu se pot da etimologii sigure, nu se poate sti exact din ce radacini sau cuvinte mai vechi indo-europene deriva.
Partea cea mai bogata a resturilor limbi traco-dacice o constituie numele propri de persoane , triburi, divinitpti, asezari omenesti , ape si munti , pastrate la autorii antici , in inscriptii grecesti si latine sau pe monede. S-a putut stabili ca numele tribului dacic al costobocilor inseamna stralucitii, ca elementul bostes din cuvantul tarabostes inseamana stralucit, luminos , ca elementul final dava are intelesul de asezare,targ,sat.
Cercetarile moderne , in special cele ale lui I. I. Russu, au demonstrat ca limba geto-dacilor nu a disparut fara a lasa urme in limbile vorbite azi. In romana exista cuvinte care nu pot fi explicate nici prin influenta straina, nici prin mostenirea latina si care repreyinta vestigii ale graiului traco-dacic : baci, balaur, barza, gard, grumaz, mistret, manz, prunc, strugure, strunga, urda, vatra, zgarda.
Putinele elmente de limba tracico-dacica au ingaduit, totusi , specialistilor sa-i detrmine caracterul si sa-i precizeze locul in marea familie a limbilor indo-europene. Aceste limbi se impart in doua grupuri numite conventional kentum si satem. Din grupul kentum faceu parte limbile ca: latina , greaca, celta, germana veche etc., iar din grupul satem , sanscrita, scita, persana, idiomurile balto-slave si altele. S-a putut stabili ca limba traco-dacica face parte din grupul de limbi satem , fiind inrudita cu sanscrita, limbile iranice simai ales cu illira vorbita in partea de apus a Peninsulei Balcanice si in tinuturile Calabriei si Apuliei din Italia sud-estica .
Infatisarea poporului geto-dac
Imbracamintea geto-dacilor, destul de simpla, cu greu poate fi surprinsa in toate detaliile si ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul de la Adamclisi si cateva piese de argintarie (Surcea, Herastrau) ne permit sa desprindem doar cateva aspecte din ceea ce se poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Barbatii purtau pantaloni lungi si largi, stransi pe glezna, doua tunici, una mai scurta cu maneca lunga, care, probabil, se baga in pantaloni, alta mai lunga, despicata in partile laterale si incheiata pe piept, incinsa pe talie cu o curea subtire si cu poalele cazand pana aproape de genunchi. Pe deasupra purtau o mantie inchisa cu o fibula pe umarul drept, care, dupa franjurii mari ce o marginesc, putea fi dintr-o tesatura mitoasa. In picioare purtau opinci.
Nobilii purtau pe cap o boneta moale, asemanatoare celei frigiene; oamenii de rand umblau descoperiti, dar se pare ca mantiile erau prevazute cu gluga. Femeile purtau o tunica lunga pana la pamant, incinsa pe talie si degajand gatul, peste care puneau alta tunica mai scurta, inchisa, se pare, la fel ca si cea barbateasca. Purtau si ele mantie, care insa se drapa liber. Parul il aveau lung, pieptanat cu carare, in onduleuri mari, pe langa obraji si adunat intr-un coc amplu pe ceafa. Nu purtau nimic pe cap.
Cu anumite ocazii sau la anumite tipuri de imbracaminte, cu siguranta insa la starile bogate, se purtau tot felul de podoabe (bratari spiralate, fibule, colier-lant, centura-lant, bijuterii din metale nobile). Dincolo de aceste aspecte generale, se poate deduce totusi caracterul sumar si saracacios al imbracamintei celor cu stare sociala scazuta, dificultatea producerii si asigurarii imbracamintei pentru toata familia in mod continuu. Multe din elementele de imbracaminte textile erau inlocuite sau suplimentate, pentru timpul rece, cu tot felul de blanuri si piei, mai mult sau mai putin prelucrate.
Infatisarea fizica si morala a dacilor ne este prezentata si de Vasile Parvan in "Tara de Apus" :
" Acolo sus, pe piatra, cresc brazii drepti si apoi si oameniiinatti si uscativi . Aerul tare e bun deopotriva pentru florile rare si femeile zvelte. Buruienilor de mlastina si oamenilor greoi nu le prieste in munte. Ca in pustiul uscat al Arabiei, miasmele si grasimile sunt arse si oamenii sunt uscati ca si sfintii de pe icoanele vechi, iar ierburile sunt pline de arome, ca cimbrul.
In muntii patriei mele creste un neam de oameni deosebit de toate celelalte care umplu sesurile din prejur: maghiari inspre apus, slavii de toate nttiile de celelalte trei patti. Si trupul si sufletul lui e altfel. Caci cumiii este trupul de vanjos si usor asa ii e si mintea, iute la inteles lucruri grele si gata la hotarari viteze. Stapan s-a desprins sa nu aiba. Caci fiecare e imparat in valceau lui dintre doua dealuri. Si chiar de-o fi piatra plesuva , locul unde s-a trezit pe lume, el nu-l da pe cel mai manos ogar de la ses. Acolo , in campia fara margini, el nu se coboara decat iarna, cand viscolul curata aerul si-l face aspru ca in munte. Se coboara cu oile, ori sa coboara cu ostile, ca sa faca nutret viitelor si prada pentru cei de acasa.
Asa au facut sute de ani dacii. Apoi i-au supus romanii si i-au silit sa locuiasca si campiile . Dar nu au rabdat mult. S-au intors iar sus, si-au facut tarile lor de sine statatoare si de acolo, de sus, au stapanit si campiile.''
Religia geto-dacilor
Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atat prin fascinatia subiectului in sine, cat mai ales prin aura creata in jurul lui de catre o literatura de tot felul. Desi istoriografia noastra, (dar nu numai) a reusit achizitii notabile, ea este totusi destul de departe de a avea si a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cat mai completa si general acceptata.Ca orice neam indo-european, si geto-dacii aveau o religie politeista. Zeul cel mai frecvent mentionat la autorii vechi este Zalmoxis, "zeul carpatic al nemuririi". Unii sustin ca este o divinitate chtoniana, altii ca este uraniana. Potrivit scrierii lui Herodot "acest Zalmoxis, fiind om ca toti oamenii, ar fi trait in robie la Samos ca sclav al lui Pytharoras.
Apoi, castigandu-si libertatea, ar fi dobandit avutie multa si, dobandind avere, s-a intors bogat printre ai lui. Cum tracii duceau o viata de saracie crunta si erau lipsiti de invatatura, Zalmoxis acesta care cunoscuse felul de viata ionian si moravuri mai alese decat cele din Tracia, ca unul ce traise printre eleni, si mai ales alaturi de omul cel mai intelept al Elladei, langa Pythagoras, a pus sa i se cladeasca o sala de primire, unde-i gazduia si-i ospata pe cetatenii de frunte; in timpul ospetelor, ii invata ca nici el, nici oaspetii lui, si nici urmasii lor in veac nu vor muri, ci se vor muta numai intr-un loc unde, traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile. In timpul cat isi ospata oaspetii si le cuvanta astfel, pusese sa i se faca o locuinta sub pamant. Cand locuinta ii fu gata, se facu nevazut din mijlocul tracilor, coborand in adancul incaperilor subterane, unde statu ascuns vreme de trei ani. Tracii fura cuprinsi de parere de rau dupa el si-l jelira ca pe un mort. In al patrulea an se ivi insa iarasi in fata tracilor, si asa ii facu Zamolxis sa creada in toate spusele lui."
Descoperirile arheologice si studiile recente au adus textului lui Herodot completari si rectificari. Ca Zamolxis ar fi fost la origine intemeietorul unui cult initiatic si mistic, un personaj istoric real, un taumaturg si un reformator care, ulterior a fost divinizat, este o ipoteza acceptabila. Diodor din Sicilia il situeaza alaturi de ceilalti doi mari intemeietori de religii ai omenirii, Zarathustra si Moise. Ca ar fi fost sclav al lui Pitagora este insa o legenda naiva, respinsa chiar de Herodot, care era convins ca "acest Zamolxis a trait cu mai multa vreme inaintea lui Pythagoras."
Privita sub raportul practicilor de cult, religia daco-getilor era o religie initiatica si mistica. Pentru aceasta religie, caracteristic era actul initiatic al retragerii temporare in ceea ce semnifica "cealalta lume", si anume, intr-o locuinta subterana sau intr-o grota. De asemenea, semnificative pentru conceptia religioasa si practicile cultice daco-getice, si din nou confirmate de Herodot, erau si banchetele rituale ale asociatiilor religioase secrete pe care le formau initiatii. Aceste practici de cult sunt atestate in lumea tracilor din sudul si nordul Dunarii.
Continuitatea dacilor dupa cucerirea romana
Adeptii tezei despre nimicirea dacilor in teritoriile cucerite si stapanite de romani la nord de Dunare isi sprijineau cu multa nadejde sustinerile lor si pe doua texte antice pastrate la doi autori tarzii. Una este cunoscuta scriere a lui Iulian Filozoful, atribuita imparatului Traian: "am nimicit neamul getilor".
Celalalt text are un scurt pasaj din Eutropius, unde se spune ca " in indelungatul razboi al lui Decebal, Dacia a fost golita de barbati". In ceea ce priveste aceste texte s-a aratat in repetate randuri ca aici avem de a face cu o exagrare retorica, cu un decalc literar, care nu trebuie luat stricto sensu. Ca in cazul altor scriitori antici care vorbesc despre "exterminari", "nimiciri", aceasta afirmatie are un evident caracter anecdotic si trebuie inteleasa numai in sensul infrangerii, supunerii dacilor, a distrugerii lor militare si nicidecum ca dacii au fost desfiintati ca popor.
Alte surse antice vorbesc sistematic numai de invingerea si subjugarea dacilor. Iata cum se exprima alti scriitori antici: Dio Cassius: "Traian , dupa lungi si grele stradanii, a biruit pe daci"; Eutropius: "Traian , dupa ce a invins pe Decebal, a supus Dacia..".
Si pe columna lui Traian numeroase scene redau supunerea populatiei dacice (barbati, femei, copii sau nobili si oameni de rand) in fata imparatului si a ostilor romane. Fata de multimea care se supune, cuceritorii manifesta clementa si intelegere. Nicaieri nu se vad scene de cruzime sau masacre ale populatiei dacice.
In ceea ce priveste textul lui Eutropius, trebuie sa spunem ca el reda de fapt o stare de lucruri reala si fireasca: pierderile mari de barbati suferite de daci in razboaiele cu romanii. Procentul mai mic al barbatilor autohtoni si predominarea numerica a femeilor dace dupa razboaiele de cucerire, ca si colonizarea romana in ansamblul sau au creat in mod necesar conditii favorabile incheierii de casatorii mixte, intre localnice si noii veniti.
Asemanarea portului popular romanesc cu cel al dacilor de pe Columna lui v Traian, ca si numeroasele inscriptii si monumente romane existente inca in Transilvania, au constituit dovezi evidente ca romanii sunt urmas evidenti ai colonistilor romani.
Stolnicul Constantin Cantacuzino, in opera sa "Istoria tarii romanesti" vorbeste, de asemenea, despre originea romanilor, sustinand ca acestia sunt descendentii romanilor ramasi in Dacia, afirmand astfel continuitatea daco-romana la nordul Dunarii : "Iara noi int-alt chip de ai nostri si de toti cati sunt rumani, tinem si credem, adeverindu-ne den mai alesii si mai adeveritii batrani istorici si de altii mai incoace, ca valahii, cum le zic ei, iara noi, rumanii, sintem adevarati romani in credinta si in barbatie, den carii Ulpie Traian i-au asezat aici in urma lui Decheval, dupre ce tot l-au supus si l-au pierdut ; si apoi alt si alalt tot sireagul imparatilor asa i-au tinut si i-au lasat asezati aici si dintr-acelora ramasita sa trag pana astazi rumanii acestea. Insa rumanii inteleg nu numai cestea de aici, ce si den Ardeal, carii inca si mai neaosi sint, si moldovenii, si toti citi si intr-alta parte sa afla si au aceasta limba, macara fie si cevasi mai osebita in niste cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iara tot unii sint. Ce dara pe acestea, cum zic, tot romani ii tinem, ca toti acestea dintr-o fantana au izvoit si cura."
Asadar, dupa trecerea stapanirii romane din Dacia, poporul dac nu a fost nimicit, el a continuat sa existe si sa se afirme in secolele urmatoare.
Sinteza spirituala: crestinismul la daco-romani
Inca din primele ei etape, sinteza romaneasca cuprinde un aspect spiritual semnificativ: trecerea de la credinta in vechile divinitati la o noua religie, crestinsmul. Din pacate, pentru inceputul acestei treceri, izvoarele istorice sunt mai putin concludente.
Astfel, atat in Dacia, cat si in Moesia, ca de altfel in majoritatea provinciilor romane, obiectele paleocrestine din secolele II-III d.Hr. sunt rare. Inca numeroase sunt monumentele pagane. Explicatia este simpla: pentru a evita persecutiile puse la cale de autoritatile imperiale, crestinii din perioada respectiva isi manifesta credinta cu precautie.
Vreme indelungata, ei apeleaza la simboluri din mitologia greco-romana. Intre acestea, delfinul, care "transporta mortii in insulele fericite" si "preinchipuie pe Iisus Hristos", Cel ce "duce spre limanul mantuirii corabia Sa" (Biserica Crestina); tridentul, care strapunge delfinul si, asemenea crucii mai tarziu, este "instrumentul mantuirii credinicosilor"; vita de vie, care prin incrucisarea vrejurilor indica o cruce florala; paunul, care pentru primii crestini devine simbolul invierii trupurilor. Asemenea simboluri, datate in veacul al III-lea al erei crestine, apar pe un coronament de altar funerar de la Potaissa si pe alte monumente asemanatoare semnalate la Apulum si Micia. Descoperite in preajma castrelor, aceste vestijii ilustreaza contributia soldatilor la raspandirea crestinismului in Dacia romana. Cat priveste rolul colonistilor si al negustorilor din orasele pontice in prozelitismul crestin, acesta este confirmat de alte obiecte specifice, opaite, mai ales existente la Tomis.
O perioada favorabila propagarii monoteismului crestin in provinciile romane din spatiul carpato-danubian coincide cu domnia imparatului Severus Alexander (222-235), un spirit sincretist si tolerant. Unii crestini isi fac publica apartenenta la noua religie, asa cum dovedeste, printre altele, o inscriptie funerara provenita tot de la Tomis. Potrivit acestei inscriptii,m in cadrul diferitelor familii unii membri raman pagani, iar altii devin crestini.
Concomitent, in nordul Daciei romane apar obiecte paleocrestine cu imagini s texte tot mai sugestive. Astfel, o gema de la Potaissa prezinta scena cu Bunul Pastor, care il simbolizeaza pe Iisus. Acelasi obiect este prevazut cu acrostihul "IXOYC" insemnand in limba greasa peste, care atesta inlocuirea, in simbolistica crestina, a delfinului.
Urmeaza o lunga perioada de reprimare a crestinilor. Initiata de imparatul Decius, ea atinge punctul colminant in timpul domniei lui Diocletianus. Dupa ce acesta organizeaza in anul 284 o noua provinice, Scythia Minor, cu capitala la Tomis, crestinii din zona pontica sunt din nou persecutati. Mai mult, prin edictele din anii 303-304, imparatul condamna la munca silnica sau la moarte mai multi misionari. Se pastreza inscriptii cu martiri de la Axiopolis (Cernavoda), Halmyris (Murighiol), Naviodumum (Isaccea) s din alte locuri. In anul 313 imparatii Constantin cel Mare si Licinus acorda libertate de cult crestinismului, dar accepta, pe mai departe, practicile pagane. Astfel se explica de ce in continuare sunt martirizati alti patru misionari amintiti in inscriptia de pe monumentul funerar descoperit la Niculitel (jud. Tulcea). Cateva decenii mai tarziu, pe valea Buzaului, este martirizat Sava Gotul.
Interzicerea cultelor pagane, in vremea imparatului Theodosius (379-395), este urmata de organizarea Bisericii Crestine, la Dunarea de Jos. Episcopii de la Tomis se remarca pe plan local si universal. Cel mai cunoscut este Teotim I de origine "scit", deci localnic, din Scythia Minor. Scriitor de limba greaca, "abil dialectician si prieten devotat al lui Ioan Gura de Aur", arhiepiscop apoteozat la Constantinopol, Teotim I apara opera lui Origene, propaga crestinismul printre goti si huni, ultimii supranumindu-l Zeul Romanilor.
Tot in secolul al IV-lea este atestata basilica de la Slaveni (jud. Olt). Noul loc de cult, specific crestinismului, biserica, poarta un nume provenit dintr-un termen latinesc. Aceeasi sorginte o au si alti termeni de baza ai noii religii: altar (altarium), a boteza ( baptizare), cruce (crux, crucem) , duminica (Dies/Dominica), inger (angelus), Pasti (Paschae), scriptura (scriptura) s.a.
Noua organizare bisericeasca se extinde in secolele al V-lea si al VI-lea, la Sucidava, la Drobeta-Theodora si in alte centre nord-dunarene.
|
|
Vestigii arhitecturale dacice si romanice pe teritoriul Romaniei
|
|
Banita
Banita, com. in jud. Hunedoara, unde, la 'Piatra Cetatii' de la limita de V a bazinului vaii Jiului (cca. 1000 m alt.), la 4 km E de sat, a fost descoperita o cetate dacica fortificata (sec. 1 a. Chr. - sec. 1 p. Chr.). Sapaturile efectuate aici in anii 1960-1961 au scos la iveala zidul de aparare al cetatii construit din blocuri de piatra fasonata in tehnica dacica binecunoscuta si trei terase amenajate special si intarite cu ziduri de piatra. In interiorul cetatii au fost descoperite urmele unui sanctuar dacic cu romburi de piatra de genul celor cunoscuti la Sarmizegetusa, temelii sau conturul unor constructii de lemn, un turn de veghe construit din chirpici si lemn, o platforma de lupta etc
Printre particularitatile cetatii de la Banita se numara latimea mai mica a zidurilor de aparare care nu depaseste 2 m, precum si felul ingenios de a imbina tehnica de constructie cu particularitatile reliefului stancos. Cetatea este inconjurata de ziduri de piatra doar pe laturile de N si S, cele de E si V fiind aparate de pantele abrupte ale terenului.
Printre descoperirile facute la Banita se numara: ceramica dacica de diferite tipuri, unelte de fier, fibule de metal, varfuri de sageti, bratara de argint, greutati pentru razboiul de tesut, prasnele de lut, pietre de rasnita, tipare de lut pentru turnat obiecte de metal, creuzet etc
|
|
|
||||||||||||
|
|
||||||||||||||
|
|
Costesti, sat in com. Orastioara de Sus (jud. Hunedoara), unde, pe dealul numit 'Cetatuia', la alt. de 561 m, se afla una dintre cele mai insemnate cetati dacice din ultimele doua sec. dinainte de cucerirea romana. Fortificatia acesteia consta dintr-un val de pamant cu palisada, lat la baza de cca. 6 - 8 m si cu o inaltime de 2 - 2,50 m, care proteja partea superioara a dealului, platoul si terasele. In partea de S-V, fortificatia era dublata de un zid masiv, prevazut cu turnuri, lucrat din blocuri de piatra fasonata pe fetele exterioare (paramente), legate intre ele prin intermediul unor barne de lemn, interiorul fiind umplut cu pietre si pamant (emplecton), tip de zid de aparare dacic numit murus Dacicus. Latimea lui era de 3 m. Acestor intarituri li se mai adauga si o dubla palisada care inconjura platoul si doua turnuri de paza situate pe coasta de N, un al 3-lea turn cu aceleasi functii fiind gasit pe latura de E.
|
|
Pe platou se afla urmele a doua turnuri-locuinta, construite, la baza, cu temelii de piatra si in partea superioara din caramizi (chirpici). O scara monumentala, din piatra fasonata, lata de 3 m, ducea la unul dintre aceste turnuri. Pe laturi era prevazuta cu jgheaburi pentru scurgerea apei, iar in fata cu o poarta de lemn. Pe laturile de E si de V ale cetatii s-au gasit doua cisterne de apa, la care se adauga si cateva gropi sapate in stanca pentru strangerea apei de ploaie. Pe terasele din jurul platoului au fost ridicate sanctuarele cetatii, ale caror resturi constau din siruri (aliniamente) de discuri de piatra de calcar, similare celor de la Gradistea Muncelului - Sarmizegetusa Regia. Cetatea de la Costesti a fort resedinta unora dintre regii geto-daci. Situata la intrarea in valea apei Gradistea, centrul de la Costesti a constituit principalul avantpost al capitalei dacice de la Gradistea Muncelului. Distrusa in timpul primului razboi daco-roman, in 102 p. Chr., cetatea este grabnic refacuta si apoi definitiv distrusa si abandonata in anul 106 p. Chr., odata cu cucerirea Daciei de catre romani. Ruinele ei au servit drept cariera de piatra pentru construirea castrelor. Dealul 'Cetatuia', cu cetatea de pe culmea sa formeaza un punct de paza deosebit, cu vedere la mare distanta, plasat la intrarea in masivul stancos al Muntilor Sureanu, acolo unde Apa Gradistei se ingusteaza deodata.
Distrusa in timpul primului razboi daco-roman, in 102 p. Chr., cetatea este grabnic refacuta si apoi definitiv distrusa si abandonata in anul 106 p. Chr., odata cu cucerirea Daciei de catre romani. Ruinele ei au servit drept cariera de piatra pentru construirea castrelor. Dealul 'Cetatuia', cu cetatea de pe culmea sa formeaza un punct de paza deosebit, cu vedere la mare distanta, plasat la intrarea in masivul stancos al Muntilor Sureanu, acolo unde Apa Gradistei se ingusteaza deodata. Sistemul de aparare al cetatii se baza pe succesiunea a trei tipuri de fortificatii: valuri de pamant, un zid de piatra gros de cca. 3 m, flancat de trei bastioane si o dubla palisada ce inconjoara partea de sud a inaltimii. Platoul cel mai inalt este ocupat de doua turnuri-locuinta, construite din blocuri de piatra si caramizi, la care se ajungea urcand pe o scara monumentala. Tot aici se gasesc urmele baracilor soldatilor din garnizoana si un turn de observatie. Pe terase au fost identificate lacasuri de cult (sanctuare), cisterne de apa, etc. Cetatea, asemeni celorlalte din sistemul de fortificatii dacice din muntii Orastiei, a fost construita in perioada dintre domnia lui Burebista si cea a lui Decebal (sec. I a. Chr. - sec. I p. Chr.). Distrusa in urma celui de-al doilea razboi daco-roman (105 - 106 p. Chr.), cetatea nu a mai fost refacuta.
Adamclisi Adamclisi este o comuna in judetul Constanta. Este un complex din mai multe monumente romane:monument triunfal, mausoleu si altar funerar, dintre care primul este cel mai impunator prin dimensiuni si tip de constructie. Monumentul triumfal trophaeum traiani a fost ridicat de Traian in 109 d.Hr. pentru a comemora victoria greu obtinuta de romani in 102 d.Hr in luptele de aici inpotriva coalitiei barbare organizate de daci. Pana de curand ce mai putea vedea ruina de forma cilindrica la care miezul este de zidarie din piatra cu mortar. Amplasat pe un platou la una din cele mai inalte cote din regiune, monumentul domina astfel din nou zona ca in antichitate, fiind vizibil de la mari disante. Inaltimea originala era, potrivit unei restitutii mai noi facute proiectului roman, de 37,26 m, baza cu diametrul de 42,58 m. Era compus din patru parti mari de inaltimi apropiate:crepidoma cu tamburul cilindric, acoperisul cu solzi din piatra doua prisme hexagonale suprapuse si trofeul propriu-zis. Trofeul propriu-zis este amplasat pe o prispa la baza careia sunt trei statui colosale, una infatisand un prizonier dac in picioare, iar de o parte si de alta doua reprezentari feminine sezand. La cca 250 de metri de monument se afla ruina altarului funerar militar, de forma patrata in plan, cu latura de aproape 16 metri. Distrus inca din antichitatea tarzie, se mai pastreaza din el doar baza cu cateva trepte. Construit tot in timpul lui Traian, dupa 102 d. Hr, altarul purta inscriptii cu numele soldatilor romani cazuti in luptele din acel an. Situa la distanta egala cu aceea dintre monumentul triumfal si altar si la cca 60 metri de primul, se afla tumulul sau mausoleul funerar de forma circulara, cu diametrul de 46 m si inaltime probabila de 7, 10 metri, a carei stuctura consta dintr-o serie de constructii si amenajari circulare concentrice din piatra, lemn si pamant. Cercetarile au aratat ca toate tri monumentele sunt contemporane, avand la origine un proiect comun pentru tot grupul comemorativ, executat si pus in opera dupa anul 102 d. Hr, in timpul lui Traian. Imaginea asezarii romane timpurii se contureaza atat gratie inscriptiilor si unor alte monumente folosite ca material de constructie in zidurile orasului tarziu, cat si altor descoperiri arheologice care, toate impreuna, certifica existenta a trei faze mai importante pe acelasi loc. Cele trei faze tin, pe rand, de asezarea de pana la Traian, fortificarea ei la inceputul sec. al II lea d.Hr. si evolutia acesteia, intrerupta de o distrugere destul de violenta datata in momentul atacurilor costobocilor din 170 d.Hr., si refacerea si dezvoltarea asezarii in epoca Severilor, intrerupta si ea la randu-i de o alta distrugere importanta datorata atacurilor carpogotice datate deja de V Parvan pe baza epigrafica la 238 d.Hr. si dupa aceea. Oricum inscriptiile ulterioare deceniului care a urmat indica decaderea orasului, chiar daca el isi mentinea organizarea municipala. Bogatia materialelor descoperite, de la ceramica la urme de constructii monumentale, datand din a treia faza notata mai sus marcheaza un salt calitativ in viata asezarii, a carei implicare in economia romana, avand in continuare relatii foarte importante cu lumea greco-orientala, este cea mai remarcabila din epoca Principatului. Cisterna romana careia in epoca tarzie i s-a suprapus basilica C, era singurul edificiu timpuriu identificat in interiorul incintei tarzii. Se adauga prin cercetari mai noi, o serie de alte elemente: fracmente din sistemul de fortificare, intre care mai important este turnul interior rectangular, fragmente de zidarie apartinand unor constructii din sec.II si III iar in aceeasi portiune de cartier tezaur de 1548 de denari, ingropat dupa 204 d. Hr. In zona centrala au fost identificate elemente ale fostului for, iar in N-V cetatii urme ale unr edificii din epoca principatului. Alte descoperiri ca piesele de arhitectura si sculptura, ceramica, obiecte diverse din metal, sticla, os etc.precum si monedele completeaza imaginea calitatii vietii orasului in special in epoca Antoninilor si Severinilor. Asa cum arata inscriptiile descoperite, populatia se compunea in principal din localnici geti si veterani romani improprietariti aici. In asezare si teritoriu cooexistau si alte neamuri, intre care un rol mai important prin preocuparile agrar-comerciale pare sa-l fi avut o comunitate greaca. Inca in 15-116 d.Hr., locuitorii ridicau o statuie lui Traian, luand numele Traianenses Tropaeenses. Alte inscriptii, destul de numeroase, confirma nu doar convietuirea daco-romana dar si romanizarea autohtonilor, masiv inca in cursul secolului II d.Hr. datele existente ofera si unele indicii despre masura si directia integrarii tropeenilor in viata spirituala romana:Ceres, Liber Pater, Rosalia, Zeus Ombrimos indica nu numai o predominanta a agricultorilor, dar si prezenta phanteonului greco-roman in viata acestora, de unde nu lipsesc nici Iupiter Dolichenus, Apollon, Hera etc. Orasul din nou monumental si infloritor, va avea insa de suferit din pricina atacurilor gotilor si a intrarii lor in Imperiu apoi ale huniilor precum si din cauza decaderii generale a vietii urbane din provinciile Dunarene. Rezultat direct al evenimentelor din provincie, intre care un rol important revine admiterii gotilor in Imperiu ca federati, declinul orasului devine evident. Astfel in decursul celei de-a doua faze, cuprinse intre aproximativ ultimele doua decenii ale secolului V , in interior, basilica forensis si alte edificii, inclusiv cisterna incep sa cada in ruina. In schimb, are loc o dezvoltare extensiva a orasului, fapt pana acum neintalnit aici exceptand unele constructii edilitare. Ca urmare a raspandirii si acceptarii oficiale a crestinismului, incep sa se construiasca basilici paleocrestine. Ruinele celor vizibile astazi apartin fazelor mai tarzii, cu caracter monumental. Mai veche adica din secolele IV-V este basilica de cimitir aflata in afara cetatii la cca 300 metri N-NE. Orasul era centru comercial-agrar, de mestesugari si totodata de iradiere a noii religii. Inca din timpul domniei lui Iustinian orasul a avut de suferit de pe urma atacurilor migratorilor , mai violent in 559 si apoi in repetate randuri pana la decaderea si parasirea lui treptata. Relieful Columnei lui Traian Valoarea de document istoric a Columnei a fost si mai este obiect de controversa intre invatatii moderni care vroiau sa reconstituie din ce in ce mai verosimil desfasurarea detaliata a celor doua razboaie de cucerire a Daciei. Unii(T. Antonescu, V. Christescu, I.I. Russu) vad in reliefurile impunatorului monument o cronica fidela a razboaielor de cucerire a Daciei(detalii topografice, respectarea adevarurilor istorice) cautand chiar confirmari in in texte antice sau in tinuturile unde au avut loc operatiunile militare. Istoricul Vienez C. Patsch considera ca sculpturile redau in general mersul real al razboaielor daco-romane, cu bune indicatii generale de ordin geografic si militar. In linii mari Columna reda fapte care s-au petrecut in realitate si poate fi utilizata ca izvor istoric. Cu toate ca reliefurile sunt slab conservate, se poate totusi distinge destul de bine cea mai mare parte a figuratiei. Astfel in partea din stanga se vede un grup de soldati romani mergand spre dreapta, lasand in urma lor o cetate dacica incendiata. In fata lor se afla femei, copii si barbati daci, insotindu-si turmele care pasc linistit. Unii dintre daci se uita innapoi iar altii poarta arme. Unii considera ca romanii iau lasat pe daci sa plece pentru a avea cat mai putina populatie dacica iar acestia au plecat pentru a-si gasi alte locasuri. Avand in vedere numarul mare de ipoteze cu privire la scenele de pe Columna, nu pot fi interpretate unilateral ca o dovada a emigrarii dacilor din tara lor supusa de romani. Talmacirea lor mai verosimila e aceea a intoarcerii populatiei acasa, dupa ce urgia razboiului a trecut sau a evacuarii ei din zona muntoasa a Orastiei si asezarea la ses, in spatiul noii provincii romane. Pe columna se mai gasesc reprezentari care redau plastic inchinarea si supunerea populatiei dacice in fata imparatului si a ostilor romane biruitoare. In ilustrarea razboiului al II lea sceele de supunere a dacilor sunt de asemenea frecvente. De pilda un numeros grup de comati, femei si copii se inchina imparatului care apoi apare ducand tratative cu o solie daco-bastarna sau primind implorarea unui pileatus. Dupa reliefurile care redau asediul Sarmizegetusei, impartirea ultimelor rezerve de apa, luarea prazilor bogate, este redata o multime panica de comati sau sunt infatisati grupuri de nobili si nobili impreuna cu oameni de rand care cer iertare si ingenuncheaza inaintea imparatului. Dupa ultima rezistenta disperata urmata de fuga si sinuciderea lui Decebal, se arata intoarcerea acasa sau evacuarea dacilor de la munte la ses, naratiunea in imagini incheeindu-se cu o scena idilico-pastorala, similara cu cea de la sfarsitul primului razboi dacic. Asadar, pe Columna nu apar scene de expulzare si deportare a dacior din tara lor cotropita se romani si nici tablouri de exterminare a populatiei civile care s-a predat invingatorului. Dimpotriva, in aceasta minunata cronica ilustrata a razboaielor daco-romane este prezentata masa populatiei dacice facand de nenumarate ori act de supunere in fata imparatului, a armatei romane victorioase si obtinand de la invingatori iertarea, pacea, dreptul la existenta. |
Concluzii
Scopul acestui studiu de caz este determinarea originii poporului roman. Cu argumente convingatoare, am incercat sa dovedim ca poporul nostru nu este pe deplin latin sau dacic, ci este o sinteza intre cele doua, realizata printr-un proces istoric de mari proportii si cu uriase consecinte, o mutatie social-politica si organizatorica structurala, in care se remarca totodata si particularitatile sale, legate de locul, timpul si baza etnica pe carea ea s-a altoit.
Romanii au introdus in Dacia relatiile sociale, formele proprii de organizare politica, militara si administrativa, cultura si civilizatia lor, limba latina, intreg sistemul de organizare si felul de viata roman provincial. Dar in toate acestea intervin vechile forme de organizare, civilizatia, moravurile si traditiile poporului autohton dacic. Deci, se intalneau doua sisteme sociale si economice diferite, doua civilizatii cu un nivel inegal de dezvoltare.
Datorita acestei discrepante, poporul latin, ca popor civilizat, asimileaza bastinasii daco-geti, in masura in care acestia adopta limba latina, isi insusesc felul de viata roman provincial, preiau obiceiurile si civilizatia romana, schimbandu-si astfel mentalitatea si insasi fiinta lor etnica, formand un nou popor - romanii.
Bibliografie
Armbuster,Adolf Romanitatea romanilor, Istoria unei idei, Editura Academiei Rep. Socialiste Romane, Bucuresti, 1972, pag. 11-28
Bratianu, G.I. O enigma si un miracol istoric: Poporul roman, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985
Comsa,Maria Sur la romanisation des territoires nord-danubiens aux III-e-VI-e siecles, in Studii noi de istorie, III, p. 23-40
Daicoviciu, C. Romanizarea, Editura p 263
Idem Istoria Romaniei, vol I, p 779
Daicoviciu, Hadrian Dacii, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1960
Idem Columna lui Traian, Editura Maridian, Bucuresti, 1966, pag. 14-20
Eutropius VIII, 2-6
Micu, Samuil Scurta cunostinta a istorii rominilor editata de Cornel Campeanu, Bucuresti, 1963
Parvan,Vasile Dacia, "Civilizatiile stravechi din regiunile carpato-danubiene" , Ed. Stiintifica, Bucuresti , 1957
Protase,D. Autohtonii in Dacia, vol I, Dacia Romana, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980, pg 13-31
Russu, I.I. Auxilia Provinciae Daciae, in Studii si cercetari de istorie veche, Bucuresti, 1968
Stoicescu, Nicolae Continuitatea romanilor, istoricul problemei, dovezile continuitatii, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980
Zub,Alexandru Culegere de "Scrieri" ale lui Vasile Parvan ("Scrieri", Editura Al. Zub, Bucuresti, 1981)
Enciclopedia arheologiei si a istoriei vechi a Romaniei, vol I, Editura Enciclopedica, Bucuresti, 1994, pag. 24-29
Istoria Romanilor, Manual pentru clasa a XII-a, Ed. Humanitas Educational, Bucuresti, 2002
Anexa 1: Imparatul roman Traian
Anexa 2: Imparatul dac Decebal
Anexa 3: Trophaeum Traiani
Anexa 4: Columna lui Traian
Anexa 5: Ruinele Sarmizegetusei
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre: |
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |
Cetatea Sarmizegetusei a fost
construita in singurul loc de pe Dealul Gradistii cu confiduratie potrivita
conceptiei de fortificare a dacilor, in jurul cotei 1000, perimetru
dominant atat fata de cartierul de vest al asezarii civile de la
Sarmizegetusa cat si in raport cu incinta sacra a capitalei.Zidurile
cetatii inconjurau varful dealului, urmand configuratia terenului si
construite in stilul clasic - 'murus dacicus'. Pe latura de vest,
aproape de cota maxima au fost construite cazemate, dupa tipicul celor de
la Costesi-Cetatuie si Blidaru. Nu se stie daca cetatea avea bastioane,
intrucat interventia ulterioara a romanilor este posibil sa fi dus la
desfiintarea lor. In interiorul cetatii s-au descoperit doar baraci de lemn
destinate aparatorilor. In conformitate cu pacea incheiata dupa primul
razboi daco-roman, o parte din ziduri au fost demantelate. In preajma celui
de-al doilea conflict este au fost reinaltate. Cetatea a suferit distrugeri
importante in timpul asediului final iar reconstructia romana, sesizabila
aproape peste tot, nu a respectat nici traseul zidului dacic, nici tehnica
sa de constructie. Noul traseu dubla suprafata aparata de ziduri. 
