Cererile privitoare la posesiune

Cererile privitoare la posesiune

Actiunea posesorie reprezinta mijlocul procedural prin intermediul caruia posesorul - iar in unele cazuri si detentorul precar - poate solicita instantei de judecata sa-l oblige pe parat sa inceteze orice act de tulburare ori sa-i restituie bunul de care a fost deposedat in mod ilicit[1].

Din chiar definitia actiunilor posesorii putem desprinde o concluzie de maxima importanta, anume aceea ca ele au ca scop de a apara posesiunea impotriva oricaror acte de tulburare sau deposedare ilicita. Totusi, in doctrina s-au purtat vii discutii cu privire la fundamentul actiunilor posesorii[2]. Teoria generala a posesiunii este studiata aprofundat la disciplina drept civil. Cu toate acestea, o scurta incursiune asupra fundamentului posesiunii prezinta interes si sub aspect procedural.

Actiunile posesorii isi au justificare datorita interesului de a mentine o stare de fapt existenta si de a reprima orice acte de tulburare a posesiunii ori de deposedare. Ceea ce este specific actiunii posesorii, si trebuie subliniat si in acest context, este tocmai imprejurarea ca prin intermediul ei "se apara insusi dreptul asupra lucrului"[3]. Este tocmai nota care confera actiunii posesorii o fizionomie proprie in raport cu orice actiune petitorie.

In acelasi timp, nu se poate face abstractie de faptul ca adeseori posesia corespunde insusi dreptului de proprietate asupra lucrului. Prin urmare, o data cu protectia posesiei, ca stare de fapt, se realizeaza indirect si apararea dreptului de proprietate. Exista insa si cazuri in care posesia asupra unui lucru este despartita de dreptul real asupra bunului. Apararea posesiei ca stare de fapt se impune si de data aceasta, caci neglijenta titularului face sa se creeze o aparenta de drept in favoarea unei alte persoane[4].

Doctrina noastra a promovat si teza potrivit careia prin intermediul actiunii posesorii nu este ocrotita numai posesiunea ca stare de fapt, ci posesia prezumata a fi exercitata de proprietar. Intr-o atare conceptie "admisibilitatea actiunii posesorii este in functie de rezultatul verificarii chestiunii de a sti daca aceasta prezumtie legala corespunde sau nu realitatii faptice si juridice"[5]. Conceptia autorului este apropiata de opinia potrivit careia posesia, prin natura si caracterele sale, se infatiseaza ca un drept subiectiv .

Departe de a ne propune o investigare aprofundata a acestei importante probleme de drept civil. Totusi ni se pare necesar sa subliniem ca ocrotirea posesiunii nu are la baza intotdeauna prezumtia ca titularul ei apare si ca proprietarul bunului. De aceea, s-a considerat, pe buna dreptate, ca "nu poate fi vorba de a lega in mod indisolubil admisibilitatea actiunii posesorii de dovada valabilitatii titlului"[7].

Intr-adevar, astfel cum s-a remarcat, opinia contrara "ar face sa dispara insasi ratiunea de a fi a actiunilor posesorii, a caror utilitate consta tocmai in aceea ca-l dispenseaza pe posesorul tulburat de probatio diabolica. Mai mult insa, daca s-ar admite ca dovada existentei titlului si a valabilitatii sale constituie cerinte ale admisibilitatii actiunii posesorii, ar insemna ca uzurpatorul - care, asa cum am aratat, poseda pentru sine, in conditiile art. 1846 si 1847 C. civ., cu dorinta de a deveni proprietar dupa 30 de ani - nu ar putea beneficia niciodata de actiunile posesorii[8].

Actiunile posesorii isi au justificarea in necesitatea apararii eficiente, suple si rapide a posesiei ca simpla stare de fapt. Posesorul poate beneficia de ocrotire chiar si impotriva titularului dreptului real. Asa cum s-a apreciat si de instanta suprema, posesorul poate sa se planga chiar impotriva proprietarului, pe calea actiunii posesorii, deoarece pentru el nu prezinta importanta cum si de cine a fost tulburat in posesiune, ci doar faptul tulburarii in sine.

Doctrina a formulat si ea aprecieri asemanatoare. Astfel, regretatul profesor C. Statescu preciza ca "intr-un regim de ordine juridica, in care nimeni nu este indreptatit sa-si faca dreptate singur, se justifica apararea chiar a unei simple stari de fapt cum este posesia, impotriva unor tulburari de orice natura"[9].

Avantajele ocrotirii posesiunii prin intermediul unor actiuni derogatorii de la dreptul comun sunt multiple. Astfel, in cazul actiunilor posesorii nu se mai pune problema unei veritabile probatio diabolica, caci ceea ce trebuie dovedit este simplul fapt al posesiei, iar nu titlul de proprietate. Pe de alta parte, actiunile posesorii se solutioneaza de urgenta si cu precadere fata de alte cauze.

Datorita avantajelor pe care le prezinta, calea actiunii posesorii este adeseori preferata chiar si de titularul dreptului de proprietate. Iata de ce se poate spune ca si azi isi pastreaza valabilitatea afirmatia lui Ihering, potrivit careia posesiunea constituie "avanpostul proprietatii"[10]. Tocmai de aceea, actiunile posesorii au o larga aplicatie in dreptul modern, fapt pentru care ele sunt reglementate in numeroase alte legislatii ca proceduri speciale.

Originea actiunilor posesorii se pierde in negura timpurilor, dar ele au primit o dezvoltare deosebita in cadrul dreptului roman, sub forma interdictelor[11], de unde apoi au fost preluate in cutumele Evului Mediu si apoi in legislatiile moderne .

In codul de procedura civila roman actiunile posesorii sunt reglementate in art. 674-676, texte ce au primit actuala redactare ca urmare a modificarii legislatiei noastre procesuale cu prilejul reformei din anul 1948. Dar si in perioada anterioara se intalnesc referiri la actiunile posesorii[13]. Astfel, Codul Caragea continea dispozitii in legatura cu prigonirile pentru stapanirea cu buna sau rea-credinta a bunurilor miscatoare si nemiscatoare, pentru incalcarile de pamant ori de hotare intre vecini etc. La randul sau, Codul Calimach reglementa cu mai multa precizie conditiile in care posesia se bucura de protectie legala.

Actualele dispozitii ale art. 674-676 C. proc. civ. contin o reglementare sumara a actiunilor posesorii. Textele mentionate enunta doar conditiile actiunilor posesorii si determina unele reguli de procedura in materie. Indicand conditiile actiunilor posesorii, art. 674 C. proc. civ. face trimitere, astfel cum este firesc, la dispozitiile art. 1846-1847. Aceste din urma texte definesc posesia si determina conditiile necesare pentru a putea prescrie.

Codul de procedura civila impune conditii diferite de exercitare a actiunilor posesorii, dupa cum tulburarea sau deposedarea s-a facut ori nu prin violenta. In acest sens art. 674 alin. (2) C. proc. civ. precizeaza ca daca tulburarea sau deposedarea s-a facut prin violenta reclamantul este scutit de a face dovada ceruta la punctele 2 si 3 ale aceluiasi text.

Datorita acestui fapt s-a apreciat ca in dreptul nostru trebuie sa fie recunoscute doua categorii de actiuni posesorii: o actiune posesorie in complangere si o actiune posesorie in reintegrare[14].

Actiunea in complangere (complenda), denumita adeseori si actiune posesorie generala, urmareste sa curme actele de tulburare sau deposedare care sunt de natura sa impiedice exercitiul liber si efectele juridice ale posesiei. Actiunea in reintegrare (reintegranda), denumita si actiune posesorie speciala, are ca finalitate apararea posesiei cand tulburarea sau deposedarea s-a realizat prin violenta.

Distinctia dintre cele doua actiuni posesorii este deja traditionala si ea isi pastreaza actualitatea. Ea se intemeiaza nu pe existenta unei clasificari facute anume de legiuitor, ci pe finalitatea si conditiile diferite de exercitare a actiunilor posesorii. O parte a doctrinei procesuale a promovat si opinia potrivit careia legislatia noastra ar consacra o singura actiune posesorie generala, aplicabila atat in caz de tulburare cat si de deposedare[15]. Sustinerea ni se pare in final mai putin consecventa, intrucat insusi autorul recunoaste ca daca ar fi sa facem o clasificare am distinge actiunea posesorie generala de actiunea posesorie speciala .

Este adevarat insa ca legislatia noastra nu face referire expresa la cele doua categorii de actiuni posesorii, dar nici nu este sarcina legiuitorului de a se ocupa de conceptualizari doctrinare, de simple speculatii teoretice ori de clasificari didactice. Determinarea insa a unor conditii distincte pentru exercitarea actiunilor posesorii constituie un temei suficient pentru mentionata clasificare[17].

Cercetarea institutiei actiunilor posesorii nu poate face abstractie nici de conditiile de fond si nici de cele de forma. Remarcam in aceasta privinta ca cerintele de fond sunt studiate, astfel cum am mai precizat, la dreptul civil, dar si Codul de procedura civila se refera la ele in mod expres.

Intr-adevar, textul comentat enunta trei conditii ale actiunilor posesorii, respectiv:

1. sa nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;

2. reclamantul sa dovedeasca ca, inainte de aceasta data, el a posedat cel putin un an;

3. posesiunea reclamantului sa intruneasca conditiile cerute de art. 1846-1847 C. civ.

Conditiile precizate de text sunt insa necesare numai in cazul actiunii in complangere. Actiunea in reintegrare este admisibila daca reclamantul face doar dovada primei conditii: introducerea cererii inauntrul termenului de un an.

Pe de alta parte, conditiile statornicite in textul anterior mentionat se refera la "cererile privitoare la posesiune", desi practic legea vizeaza cerintele de exercitare ale actiunilor posesorii. Dar exercitiul actiunilor posesorii implica si respectarea conditiilor generale privitoare la capacitate, calitate si interes, cerinte ce au fost analizate deja in prima parte a acestei lucrari. O precizare aparte se impune doar in privinta conditiei generale privitoare la afirmarea unui drept subiectiv. Aceasta conditie nu este necesara in cazul actiunilor posesorii, fiind suficienta afirmarea doar a unei posesii anterioare si utile de cel putin un an.

In continuare vom starui doar asupra conditiilor de admisibilitate a actiunilor posesorii. Prima conditie prevazuta de art. 674 pct. 1 C. proc. civ. ne apare mai intai ca o cerinta de ordin procedural privitoare la exercitiul actiunii. Aceasta deoarece termenul de un an, prevazut de lege, este un termen de prescriptie. In schimb, cerintele prevazute de art. 674 pct. 2 si 3 C. proc. civ. sunt considerate ca cerinte de fond[18].

La aceste din urma conditii unii autori adauga si existenta unui act de tulburare sau de deposedare[19]. Aceasta conditie nu este prevazuta in mod expres de lege, dar ea este necesara si rezulta, in ultima instanta, din chiar modul de redactare a art. 674 pct. 1 C. proc. civ.

Cererile privitoare la posesiune trebuie sa indeplineasca si unele cerinte de forma. Ele trebuie sa indeplineasca toate elementele prevazute de art. 112 C. proc. civ. Reclamantul mai trebuie sa manifeste o grija particulara spre a-si motiva cererea in drept pe dispozitiile art. 674 C. proc. civ. spre a inlatura orice posibil echivoc cu privire la natura petitorie sau posesorie a cererii. Aceasta deoarece daca din modul de redactare a cererii ar rezulta ca reclamantul a inteles sa puna in discutie dreptul de proprietate actiunea sa va fi considerata ca una petitorie. De asemenea, va trebui acordata o atentie sporita identificarii cat mai precise a imobilului (prin vecinatati, suprafata si prin datele topografice necesare).

Problema ocrotirii posesorii nu se pune decat din momentul in care a intervenit un act de tulburare sau de deposedare. Art. 674 alin. (1) C. proc. civ. se refera in mod expres la conceptele anterior mentionate, fara a le preciza insa continutul. De aceea, unele precizari doctrinare se impun.

Tulburarea si deposedarea se concretizeaza intr-un fapt material sau intr-un act juridic facut cu intentia de a se impotrivi posesiei unei persoane. Din punct de vedere etimologic exista totusi o deosebire esentiala intre tulburare si deposedare. O atare delimitare are si semnificatii juridice. Intr-adevar, conceptul de tulburare exprima ideea savarsirii unuia sau mai multor acte ori fapte izolate prin care se contesta posesiunea titularului. In schimb, deposedarea este mai energica, caci ea conduce la pierderea completa a posesiei[20].

In concret, delimitarea la care ne referim are semnificatii sub aspectul posibilitatilor de exercitare a actiunilor posesorii. Intr-adevar, art. 674 alin. (1) C. proc. civ. deschide calea actiunii posesorii in complangere atat in cazul tulburarii, cat si al deposedarii. De asemenea, actiunea in reintegrare poate fi exercitata atat in caz de tulburare, cat si de deposedare. In acest din urma caz, art. 674 alin. (2) C. proc. civ. impune doar conditia ca tulburarea sau deposedarea sa fie facuta cu violenta.

Tulburarea posesiei se poate manifesta fie prin fapte materiale, fie prin acte juridice. Cu alte cuvinte, tulburarea posesiei poate fi de fapt sau de drept. Tulburarea de fapt se manifesta prin acte materiale vizibile, perceptibile, cum ar fi ridicarea unei constructii pe terenul reclamantului, strangerea recoltei de pe acelasi teren, plantarea unor pomi etc. Tulburarea de drept se manifesta prin acte juridice contrare posesiei, cum ar fi notificarea facuta locatarului ca pe viitor sa nu mai plateasca chiria posesorului, ci autorului notificarii.

Simplele acte de tulburare nu sunt suficiente pentru a da nastere la o actiune posesorie. Mai este necesar, astfel cum se remarca si in doctrina, ca tulburarea sa fie facuta cu intentia de a se impotrivi faptului posesiei[21].

Elementul subiectiv al tulburarii - intentia de a nega sau de a restrange posesia de catre alta persoana - urmeaza sa fie stabilit de instanta in functie de imprejurarile concrete ale cauzei. In lipsa acestui element intentional, tulburarea nu poate da nastere la o actiune posesorie, ci eventual la o actiune in daune. Desigur, nu trebuie sa tragem concluzia ca tulburarea, ca temei al actiunii posesorii, presupune cu necesitate o paguba materiala. Tulburarea constituie, prin ea insasi, un "prejudiciu", caci este de natura a contesta sau zadarnici posesia unei persoane[22].

In jurisprudenta noastra s-a ridicat problema daca tulburarea realizata prin executare silita poate da nastere la o actiune posesorie. Jurisprudenta noastra a decis uneori ca actul de punere in posesie de catre executorul judecatoresc nu se poate ataca decat pe calea contestatiei la executare, iar nu si prin intermediul actiunii posesorii[23].

Problema enuntata mai sus s-a ridicat in legatura cu punerea in executare a unui contract de vanzare-cumparare la incheierea caruia reclamantul posesoriu nu a participat. In aceste conditii actul de vanzare-cumparare nu este opozabil reclamantului. Or, in cazul in care contractul nu este opozabil tertilor tot astfel nici executarea nu poate produce efecte fata de acestia. Drept urmare, doctrina a considerat ca reclamantul posesoriu - tert fata de actul autentic pus in executare - nu poate fi lipsit de atributele cuprinse in dreptul sau si de mijloacele de aparare, inclusiv de exercitiul actiunii posesorii[24].

Jurisprudenta a promovat si ea opinia prezentata anterior. Astfel, intr-o cauza civila s-a decis, in acest sens, ca posesorul caruia nu-i este opozabila o hotarare pusa in executare "poate sa se planga impotriva tulburatorului pe calea actiunii posesorii, deoarece pentru el nu prezinta importanta cum si de cine a fost tulburat in posesie, ci doar faptul tulburarii in sine".

Principiul enuntat mai sus nu este aplicabil in cazul punerii in executare a unei hotarari pronuntate chiar impotriva posesorului. O atare hotarare ii este opozabila acestuia si el nu mai are deschisa calea actiunii posesorii, ci eventual a contestatiei la executare.

In cazul exercitarii actiunii in reintegrare, reclamantul trebuie sa prezinte si dovada faptului ca tulburarea sau deposedarea s-a facut cu violenta. Conceptul de violenta evoca, de regula, savarsirea unor acte agresive sau arbitrare indreptate impotriva persoanei sau imobilului reclamantului[25].

Violenta materiala genereaza, in mod evident, posibilitatea exercitarii unei actiuni in reintegrare, caci asemenea acte trebuie sanctionate cu toata promptitudinea. Dar accesul la actiunea posesorie este deschis si in cazul celorlalte acte de violenta. Opinia potrivit careia numai actele materiale de violenta deschid calea actiunii posesorii a ramas izolata chiar si in jurisprudenta.

Prin urmare, violenta in sensul dispozitiilor art. 674 C. proc. civ. se infatiseaza ca un concept complex, care include in continutul sau orice mijloace contrare ordinii si bunelor raporturi in societate[26]. In acest sens E. Herovanu remarca ca "violenta nu se manifesta numaidecat prin loviri si intrebuintare de arme; insultele, amenintarile sunt si ele acte de violenta, de altfel ca toate procedeele abuzive in general" .

Intr-adevar, interpretarea restrictiva a conceptului de violenta ingusteaza in mod nejustificat posibilitatea de folosire a actiunii in reintegrare. De aceea, doctrina este constanta in a considera ca violenta, materiala sau morala, poate da nastere la o actiune posesorie in reintegrare[28]. Pentru promovarea unei atare actiuni este suficient sa se faca dovada ca violenta savarsita fata de reclamant a fost de natura sa-i insufle acestuia o temere ce l-a determinat sa cedeze in fata tulburarii sau deposedarii.

Stabilirea datei la care a intervenit tulburarea sau deposedarea urmeaza sa fie facuta de instanta pe baza dovezilor administrate. O atare determinare este necesara si in scopul verificarii celorlalte conditii de admisibilitate a actiunilor posesorii.

Potrivit textului comentat, posesiunea se bucura de ocrotire doar daca actiunea este promovata intr-un termen de un an de la tulburare sau deposedare. Termenul de un an se socoteste potrivit dispozitiilor art. 1887 C. civ., respectiv fara a se lua in calcul ziua in cursul careia prescriptia a inceput sa curga. Un atare de mod de calcul reprezinta o consecinta fireasca a naturii juridice a termenului enuntat.

Este adevarat insa ca in doctrina a existat o controversa cu privire la natura juridica a termenului de un an prevazut de art. 674 C. proc. civ. Intr-o prima opinie[29] s-a sustinut ca ne aflam in prezenta unui termen de decadere, intrucat acesta este reglementat printr-o lege cu caracter procedural. Opinia dominanta este totusi aceea potrivit careia termenul de un an, prevazut de textul la care ne referim, este un termen de prescriptie .

Reglementarea termenului la care ne referim in Codul de procedura civila nu poate constitui, asa cum s-a remarcat, decat un criteriu formal, iar nu unul care tine de natura termenului[31]. In pofida oricaror alte argumentari, constatarea care se impune este aceea ca termenul de un an, prevazut de art. 674 alin. (1) C. proc. civ., margineste in timp posibilitatea de sesizare a organelor de justitie, adica insasi exercitiul actiunii posesorii. Iata de ce ne alaturam si noi opiniei potrivit careia termenul de exercitare a actiunilor posesorii face parte din categoria termenelor de prescriptie.

Pentru admiterea actiunii posesorii, art. 674 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. mai impune si conditia ca reclamantul sa probeze ca, inainte de tulburare sau deposedare, a posedat bunul cel putin un an[32].

In sistemul legislatiei noastre, posesiunea de un an apare ca o conditie esentiala a ocrotirii acesteia pe calea actiunilor posesorii, caci numai o posesie bine caracterizata trebuie sa se bucure de o atare protectie; in caz contrar ocrotirea posesorie nu se justifica.

Termenul de un an se calculeaza din ziua tulburarii sau deposedarii in urma, adica in sens invers calcularii termenului de prescriptie. In toate cazurile reclamantul va trebui sa produca dovezi pertinente spre a stabili durata posesiei. Cel mai adesea, in aceasta materie se recurge la proba testimoniala, intrucat este vorba de stabilirea unor fapte materiale.

Dovada posesiei anuale nu trebuie sa fie facuta pentru intreg intervalul ei, adica zi de zi. Este suficient sa se determine originea posesiei si existenta catorva fapte caracteristice; din asemenea fapte se poate deduce concluzia continuitatii posesiei[33]. Desigur ca impotriva acestei prezumtii de continuitate paratul are posibilitatea de a face proba contrara.

Reclamantul are insa posibilitatea de a uza si de dispozitiile art. 1860 C. civ., spre a uni posesiunea sa cu posesiunea autorului sau[34]. Ne limitam aici sa aratam ca pentru a opera jonctiunea posesiilor este necesar sa fie intrunite, in mod cumulativ, trei conditii. O prima conditie, implicita, este aceea ca jonctiunea posesiilor sa vizeze unul si acelasi imobil. In al doilea rand, este necesar ca cele doua posesii sa fie una in continuarea celeilalte: orice cauza de intrerupere face inadmisibila jonctiunea posesiilor. In fine, ultima conditie pretinde ca cel ce invoca jonctiunea sa fie continuator al primului posesor, pe baza unui raport juridic.

Conditia posesiei anuale este ceruta de lege numai in cazul actiunii posesorii in complangere, nu si in cel al actiunii in reintegrare. Aceasta nu inseamna insa ca in cazul reintegrarii nu se cere ca posesorul sa fi fost in posesie o anumita perioada de timp, oricat de scurta ar fi ea.

Admiterea actiunii posesorii este conditionata de existenta unei posesii ad usucapionem, adica cum se exprima art. 1847 C. civ, continue, neintrerupte, netulburate, publice si sub nume de proprietar. Aceste calitati ale posesiei sunt cerute de lege pentru dobandirea dreptului de proprietate pe calea prescriptiei achizitive; ele sunt necesare insa si pentru producerea celorlalte efecte juridice ale posesiei[35].

Pentru admiterea actiunilor posesorii art. 674 C. proc. civ. impune in mod expres si intrunirea cerintelor anume aratate de art. 1846 si 1847 C. civ. Calitatile si viciile posesiei sunt larg cercetate in literatura de specialitate[36], fapt pentru care vom face doar cateva sublinieri.

O prima conditie a posesiei vizeaza continuitatea acesteia. Opusul acestei calitati este discontinuitatea. Ea este definita de art. 1848 C. civ. ca fiind situatia in care posesia se exercita "in mod neregulat, adica cu intermitente anormale". Continuitatea nu presupune un contact permanent al posesorului cu lucrul; exercitarea intermitenta a unor acte de folosire a lucrului tine uneori de insasi natura bunului respectiv. De aceea, discontinuitatea reprezinta o chestiune de fapt pe care instanta trebuie sa o stabileasca tinand seama mai ales de natura bunului posedat (plantatii, teren cultivat etc.).

Sub aspect probatoriu insa art. 1850 C. civ. instituie o prezumtie de continuitate. Textul mentionat statueaza in acest sens ca "posesorul care probeaza ca a posedat intr-un moment dat mai inainte, este presupus ca a posedat in tot timpul intermediar, fara insa ca aceasta sa impiedice proba contrarie". Prin urmare, legea instituie o prezumtie juris tantum de continuitate a posesiei, dupa modelul legislatiei franceze.

Mai precizam ca viciul discontinuitatii are un caracter absolut, in sensul ca poate fi invocat impotriva posesorului de orice persoana interesata. De asemenea, acest viciu este temporar, in intelesul ca el inceteaza de indata ce actele de stapanire a lucrului devin regulate.

A doua calitate a posesiei, indicata ca atare de art. 1847 C. civ., se refera la existenta unei posesii neintrerupte. In realitate insa, intreruperea nu viciaza posesia, ci determina chiar pierderea ei[37]. Cele doua vicii ale posesiei - discontinuitatea si intreruperea - nu se pot totusi confunda, caci prima consta in intermitenta cu care chiar posesorul foloseste un lucru, in timp ce intreruperea este determinata de faptul unui tert. Altfel spus, "posesiunea discontinua, desi neregulata, a subzistat intotdeauna, pe cand posesiunea intrerupta la un moment dat a incetat de a fi" .

O alta conditie se refera la existenta unei posesii sub nume de proprietar. Opusul posesiei sub nume de proprietar este reprezentat de viciul precaritatii. In cazul precaritatii, stapanirea lucrului este lipsita de animus sibi habendi, adica de elementul subiectiv al posesiei. De aceea, se considera, pe buna dreptate, ca precaritatea nu se analizeaza ca un simplu viciu, ci ea echivaleaza cu lipsa posesiei[39]. In conceptia Codului civil roman precaritatea are un caracter absolut si perpetuu; ea se poate interverti in posesiune utila in cazurile anume prevazute de lege (art. 1858 C. civ.).

Un alt viciu al posesiei este violenta. Referitor la acest viciu art. 1851 C. civ. precizeaza ca "posesiunea este tulburata cand este fundata sau conservata prin acte de violenta in contra sau din partea adversarului. Pe de alta parte, art. 1847 C. civ. formuleaza conditia ca posesia sa fie netulburata. Din modul de redactare a acestui text s-ar putea trage concluzia ca violenta nu trebuie sa provina de la terte persoane. In realitate, violenta nu trebuie sa provina de la posesor cu prilejul dobandirii posesiei si pe parcursul exercitarii actelor materiale de folosinta a bunului. De aceea, s-a spus ca termenul cel mai potrivit pentru a exprima aceasta calitate - posesie netulburata, in exprimarea Codului civil - este de posesie pasnica[40].

Intr-adevar, atunci cand posesorul se foloseste de violenta, impotriva celui care a posedat anterior, pentru a se pune in posesiune, el nu merita protectia legii; o atare protectie nu se poate acorda nici atunci cand o persoana tinde sa se mentina in posesie prin acte de violenta.

Violenta provenita de la un tert nu reprezinta un viciu al posesiei; ea constituie doar o incalcare a posesiei si este sanctionata prin reglementarea actiunilor posesorii[41]. Prin urmare, in cazul violentei exercitate de un tert posesorul are posibilitatea de a-si conserva posesia pasnica prin intermediul actiunilor reglementate de art. 674 C. proc. civ.

Mai este necesar sa aratam ca violenta, ca viciu al posesiei, are un caracter relativ, in sensul ca ea poate fi opusa numai celui impotriva caruia s-au exercitat actele violente. Ea are in acelasi timp si un caracter temporar: o data cu incetarea violentei posesia redevine utila.

Pentru admiterea actiunii posesorii mai este necesar ca posesia reclamantului sa fie publica. Opusul acestei calitati este clandestinitatea. Potrivit art. 1852 C. civ. "posesiunea este clandestina cand posesorul o exercita in ascuns de adversarul sau incat acesta nu este in stare de a putea sa o cunoasca". Definitia este clara si nu necesita precizari deosebite. Mai adaugam totusi ca acest viciu este greu de imaginat in cazul bunurilor imobile; daca totusi un asemenea viciu se produce el are un caracter relativ si vremelnic.

La conditiile analizate mai sus doctrina adauga si cerinta ca posesia sa nu fie echivoca. Aceasta conditie a fost prevazuta in mod expres de art. 2229 C. civ. francez, dar nu a mai fost reluata in art. 1847 C. civ. roman. Totusi in doctrina noastra se remarca ca o posesie care genereaza dubii cu privire la elementele sale esentiale nu poate fi calificata ca utila[42].

Actiunile posesorii sunt destinate sa ocroteasca posesiunea bunurilor imobile si a drepturilor reale imobiliare susceptibile de a fi dobandite prin prescriptie achizitiva. Solutia poate fi desprinsa si din dispozitia cuprinsa in art. 674 pct. 3 C. proc. civ., text care se refera la cerintele necesare pentru uzucapiune[43].

In ce priveste bunurile mobile, art. 1909 alin. (1) C. civ. dispune ca acestea "se prescriu prin faptul posesiunii lor, fara sa fie trebuinta de vreo scurgere de timp". Prin urmare, ocrotirea posesorie, in conditiile art. 674-676 C. proc. civ., nu se poate extinde si asupra bunurilor mobile, caci in acest caz simplul fapt al posesiei de buna-credinta valoreaza titlu de proprietate (en fait de meubles, possession vaut titre). Protectia juridica a bunurilor mobile se poate realiza insa pe cale petitorie. De data aceasta calea posesorie apare ca inutila, intrucat posesia se confunda practic cu proprietatea[44].

Prin intermediul actiunilor posesorii poate fi aparat, in principiu, orice drept real imobiliar, cum este dreptul de proprietate, uzul, uzufructul, abitatia si servitutea. Actiunea posesorie poate fi folosita de uzufructuar chiar si impotriva nudului proprietar, intrucat el este cel dintai indatorat sa respecte posesia uzufructuarului[45].

Legea acorda ocrotire, pe calea actiunilor posesorii, si servitutilor continue si aparente. Aceasta protectie nu se acorda insa servitutilor discontinue si neaparente, intrucat ele nu sunt susceptibile de posesie; ele reprezinta mai degraba simple acte de ingaduinta din partea proprietarului fondului, iar nu manifestarea incontestabila a unei posesii publice si continue din partea titularului acelei servituti[46].