Controlul judecatoresc al actelor statelor membre

Controlul judecatoresc al actelor statelor membre

In cazul Uniunii europene normele adoptate de institutiile comunitare, care detin competente specifice incredintate de statele membre sunt cu mai mare usurinta puse in aplicare, intrucat statele respective au inteles sa-si supuna comportamentul lor acestor norme, intr-un mod strict, potrivit art. 10 CE, de a se obliga la un anumit comportament, si, in caz contrar, sa fie constranse, dupa caz, la savarsirea unui act pozitiv sau la o abtinere, compatibila cu obiectivele stabilite. Aceasta situatie este favorizata de caracterul de omogenitate a statelor membre, care a facut ca, in actiunea lor, sa porneasca de pe pozitii sensibil egale, cu excluderea eventualelor tendinte de tutelare sau hegemonice, astfel ca, aflate in fata dreptului comunitar, sa nu poata recurge la acte discriminatorii sau care ar afecta interesul comun. In acelasi timp, structura institutionala, riguros amenajata, inlatura, intr-o masura decisiva, posibilitatile statelor membre de a evita sau de a se sustrage de la aplicarea regulilor comunitare, indiferent ca ele sunt de o generalitate extrema ori de o adresabilitate directa, restransa.

Statele membre se vor opune, ca atare, numai jurisdictiei comunitare, ea fiind exclusiva, nediscriminatorie si nelimitata in timp. Obligativitatea ei rezulta din dispozitiile specifice ale art. 292 CE: "Statele membre se angajeaza sa nu supuna un diferend relativ la interpretarea si aplicarea prezentului Tratat unui alt mod de reglementare decat cele prevazute de acesta".

1. Actiuni si proceduri

1.1. Actiunea in constatarea neindeplinirii

de catre statele membre a obligatiilor

lor conform tratatelor comunitare

Curtea de justitie are competenta (exclusiva) de a judeca statele membre in legatura cu neindeplinirea obligatiilor impuse de Tratate si de dreptul comunitar in general. Sediul materiei se afla la art. 226-228 CE, art. 141-143 Euratom (in mod identic cu art. 226-228 CE) si la art. 188 CECO. Procedurile ce se declanseaza in aceasta privinta duc la constatarea neindeplinirii unora dintre aceste obligatii de catre un stat membru si la determinarea acestuia sa satisfaca cerintele dreptului comunitar (in cauza sunt, de regula, directivele). In acest proces Comisia are sarcina supravegherii comportamentelor statelor care trebuie sa sa se concretizeze fie in actiuni, fie in inactiuni. In executarea obligatiilor sale, conform art. 211 CE, Comisia urmeaza sa garanteze ca prevederile Tratatului si masurile luate de institutiile comunitare pe baza acestuia vor fi aplicate. Aceasta presupune posibilitatea pentru Comisie de a exercita o supraveghere permanenta a componentelor statelor respective. Unul dintre mijloacele pentru a o infaptui, consta in strangerea oricaror informatii si realizarea oricaror verificari pentru realizarea sarcinilor ce-i sunt incredintate .

1.2. Procedura de control initiata de Comisie

1.2.1. Supravegherea exercitata de Comisie

Potrivit Tratatului CECO (art. 88 alin. 1), Comisia va constata neindeplinirea obligatiei printr-o decizie motivata, acordand statului membru un termen pentru indeplinirea acesteia. Decizia este executorie, fara posibilitatea de suspendare, chiar daca statul incriminat urmeaza dreptul de a introduce actiune la Curtea de justitie contra deciziei Comisiei, in termenul de doua luni de la notificare, prevazut la art. 88 alin. 1. Decizia care trebuie sa fie astfel executata echivaleaza cu o injonctiune fata de statul membru .

Curtea are competenta nelimitata in solutionarea actiunilor introduse de statul membru (art. 88 alin. 2 CECO) ceea ce inseamna ca nu exista vreo prezumtie de validitate a deciziei. Ea are optiunea de a se pronunta asupra validitatii, putand sa inlocuiasca decizia Comisiei prin propira sa decizie, dupa ce, evident, a analizat toate argumentele partilor si a luat in considerare toate faptele relevante. Actiunile respective ale statelor nu au trasaturile unor actiuni in anulare.

1.2.2. Conditiile necesare de admisibilitate a actiunii

Comisiei (faza procedurala administrativa)

a. Existenta unei neindepliniri (sau incalcari) de catre statele membre a obligatiilor lor.

Fara indoiala, neindeplinirea unor obligatii nu se poate produce decat daca sunt in discutie obligatii preexistente. Ele sunt de o anumita natura si intindere, putand fi atat obligatii de diligenta, cat si obligatii de rezultat. Dar textele legale reglementeaza in realitate un ansamblu de comportamente, care, uneori, pot fi negative sau de abtinere, si, pe de alta parte, unele dintre obligatii sunt strict sau suficient determinate in unele dintre textele Tratatelor comunitare, in timp ce altele nu pot fi precis determinate decat apelandu-se la legislatia subsidiara.

b. Discutii formale.

Conform art. 226 alin. 1, Comisia trebuie sa dea posibilitatea statului membru, considerat in culpa, sa-si prezinte observatiile sale intr-o procedura formala, invitandu-l, in acest sens, printr-o scrisoare care trebuie sa infatiseze problemele in litigiu si toate elementele necesare statului pentru a-si pregati apararea, inclusiv pentru eventualitatea in care el nu-si insuseste in final, punctul de vedere al Comisiei si se va continua, prin urmare, procedura.

c. Avizul motivat.

Faza procedurala administrativa ia sfarsit printr-un aviz motivat, atunci cand Comisia considera, cu titlu definitiv, ca statul respectiv nu si-a indeplinit obligatiile conform Tratatului. Comisia va evalua actiunea statului, concretizata in adoptarea uneia sau mai multor reglementari prin care s-au respectat obligatiile comunitare, sau inactiunea sa, constand in neadoptarea unor dispozitii legale.

1.2.3. Faza jurisdictionala

Aceasta noua faza incepe prin sesizarea Curtii de justitie de catre Comisie, care va avea, astfel, legitimarea procesuala activa, care nu poate fi extinsa si la persoanele fizice si juridice.

In sesizare trebuie sa fie precizate in mod necesar obiectul litigiului, concluziile si expunerea sumara a motivelor invocate, care trebuie sa fie identice cu cele evocate in faza anterioara. Obiectul unei actiuni conform art. 169 (226) - a accentuat Curtea - este delimitat prin procedura precontencioasa prevazuta de acest articol, iar posibilitatea pentru statul in cauza de a avea prilejul sa prezinte observatiile sale constituie o garantie fundamentala conform Tratatului si o cerinta esentiala pentru conducerea corespunzatoare a procedurii si, in consecinta, o actiune intemeiata pe art. 169 (226) nu poate fi fondata pe alte motive decat cele stabilite in avizul motivat.

Existenta unor cai legale susceptibile de a angaja jurisdictiile nationale nu poate, in nici o privinta, sa prejudicieze exercitarea acestei actiuni, fiecare dintre actiunile introduse urmarind scopuri si avand efecte diferite.

In aceasta faza pot sa survina situatii in care statul membru intelege sa dea curs masurilor pe care Comisia le-a avansat in avizul motivat, ca fiind posibile de luat pentru indeplinirea obligatiilor de catre acest stat.

Cu toate acestea, in jurisprudenta a fost acceptata si ideea existentei unui interes material, nu numai a unui interes "in drept", astfel incat sa fie stabilita existenta unei eventuale responsabilitati a statului respectiv aflat in culpa, atat fata de Comunitate, cat si fata de alte state membre sau fata de persoane.

In jurisprudenta Curtii s-a statuat ca, in absenta unor reglementari comunitare, obligatia statului de a repara prejudiciul cauzat persoanelor urmeaza sa fie adusa la indeplinire in cadrul national al responsabilitatii, cu observatia ca, atat conditiile de fond, cat si cele de forma, stabilite prin diverse legislatii nationale in materie, nu trebuie sa fie mai putin favorabile decat cele ce privesc reclamatii asemanatoare de natura interna si nu trebuie sa fie organizate de asa maniera incat sa se faca excesiv de dificila sau practic imposibila obtinerea reparatiunii.

1.2. Neindeplinirea obligatiilor de

catre statele membre

Statele membre pot sa justifice conduita lor evocand diverse cauze, atunci cand se desfasoara o procedura jurisdictionala in materia de fata.

Au fost invocate, spre exemplu :

"- declararea unei rezerve atunci cand au acceptat un act al Consiliului, dar s-a argumentat ca rezerva este inadmisibila, ea fiind posibila doar in tratatele multilaterale;

- autonomia statelor, in cazul in care statele raman suverane in anumite domenii; s-a retinut ca, in exercitarea drepturilor lor suverane, ele nu pot sa ia unilateral masuri interzise de Tratat;

- absenta interesului, cand nu s-a cauzat nici un prejudiciu celorlalte state, dar s-a precizat ca in cazul respectiv (art. 141 Euratom) nu este implicata o conditie prealabila a producerii unui prejudiciu inaintea declansarii procedurii respective;

- absenta culpei; s-a respins aceasta justificare pentru motivul ca art. 226 priveste doar calificarea dreptului si nu doar vinovatia sau moralitatea, aplicarea acestuia nefiind dependenta de o dovedire a unei inertii sau opozitii din partea statului membru respectiv;

- circumstante exceptionale prevazute in Tratat (fostul art. 226 CE, abrogat prin Tratatul de la Amsterdam);

- nevaliditatea unei reguli nerespectate; nu s-a admis exceptia de nelegalitate cand se contesta validitatea dreptului intr-o procedura conform art. 226, precum in cazul deciziilor individuale care ar fi putut sa fie contestate in termenul perevazut pentru contestatia in anulare;

- existenta unor mijloace locale de solutionare; s-a statuat ca existenta sau inexistenta unor cai de solutionare de catre tribunalele locale (mai ales in cazul regiunilor comunitare cu efect direct) nu poate sa aiba vreo influenta asupra exercitarii posibilitatilor de solutionare prevazute la art. 226, deoarece cele doua cai au obiective diferite si efecte distincte, ele fiind independente una fata de cealalta;

- fapta altuia: nu poate fi invocata cand cel in cauza nu si-a indeplinit propriile obligatii; dar, cand datorita neglijentei altuia, s-a creat o stare de incertitudine si neclaritate privind obligatiile de indeplinit, ea va putea fi calificata ca susceptibila de a justifica propria actiune sau inactiune;

- efectul direct al directivelor: nu exonereaza statele membre de obligatia de implementare a lor prin adoptarea de masuri nationale in termenul cuvenit pentru a se satisface scopul directivelor;

- organizarea constitutionala sau administrativa a fiecarui stat: s-a statuat ca un stat este raspunzator pentru neexecutare conform art. 169 (226), indiferent de problema identificarii agentiei nationale care este real raspunzatoare pentru acea neexecutare, chiar daca agentia respectiva este dependenta potrivit dreptului intern ;

- prevederi, imprejurari sau practici existente in sistemul juridic al unui stat membru care sunt modificabile dupa dorinta de catre autoritati si carora li se da o publicitate corespunzatoare;

- faptul ca statele membre sunt in curs de transpunere sau implementare a reglementarilor comunitare sau ca legislatia este in stadiu de proiect, de discutii sau de adoptare, chiar foarte avansat, ori daca s-au stabilit comitete de redactare a actelor legislative ori s-au dat prin lege imputernicirile necesare pentru a fi luate masuri de implementare sau aceste masuri trebuie sa parcurga procedura parlamentara obisnuita ori ca ea este in progres, nu este luat in considerare;

- dificultatile transpunerii reglementarilor comunitare sau complexitatea subiectului ori intampinarea unor probleme procedurale sau legale nu pot fi retinute;

- s-a respins argumentul ca intarzierea in transpunerea directivei nu stanjeneste comertul intracomunitar, precum si cererea pentru oprirea procedurilor pana la adoptarea reglementarilor de implementare;

- obiectiile sindicatelor privitoare la o directiva determinata nu pot constitui o aparare valabila pentru netranspunerea ei".

1.2.5. Executarea hotararii Curtii de justitie

Daca un stat membru a adoptat acte in legatura cu care Comisia a solicitat interventia Curtii, conform art. 226, Curtea nu va putea sa anuleze actele respective, intrucat aceasta ar constitui o ingerinta in activitatea jurisdictionala interna, incompatibila cu dispozitiile Tratatelor.

Ea poate numai sa constate o neindeplinire a obligatiilor de catre statul respectiv, cu consecinta ca aceasta trebuie sa ia masurile pe care le comporta, conform art. 228 alin. 1 CE, executarea hotararii Curtii, spre a se inlatura aceasta abatere (hotararea Curtii avand un caracter declarativ).

Textul legal nu prevede un termen in care hotararea Curtii trebuie sa fie executata. Totusi, in practica s-a stabilit ca, avandu-se in vedere interesul in imediata si uniforma aplicare a dreptului comunitar, este de domeniul evidentei ca procesul de aducere la indeplinire a unei hotarari trebuie sa fie initiat de indata si terminat cat mai curand posibil.

Atunci cand Curtea admite ca statul membru in cauza nu s-a conformat hotararii sale, ea poate sa-i aplice sanctiunea platii unei sume forfetare sau a unei sume cu caracter cominatoriu (art. 228 par. 2 partea a treia). Asadar, Curtea nu este obligata sa aplice sanctiunile ce i-au fost infatisate de Comisie sau in cuantumul propus de aceasta.

2. Alte cazuri de control

2.1. Actiunea in raspundere

(in daune) - art. 288 alin. 2 CE

2.1.1. Legitimare procesuala

In general nu exista restrictii privind posibilitatea oricarei persoane fizice sau juridice de a introduce actiuni in daune de natura celor prevazute la art. 215 (288) alin. 2 si 3.

Partea contra careia se introduce actiunea - legitimarea procesuala pasiva - a fost considerata a fi Comunitatea asa cum este ea reprezentata de catre institutia acuzata a fi comis actul culpabil, si nu comunitatea ca un intreg, aceasta in pofida faptului ca numai Comunitatea, nu si institutiile sale, are capacitate juridica.

2.1.2. Actiunea in raspundere si

conditiile raspunderii Comunitatilor

Pentru a exista raspunderea Comunitatilor, Curtea de justitie a stabilit ca, avand in vedere principiile evocate, trebuie sa fie intrunite si dovedite de catre partea interesata urmatoarele elemente:

- existenta unui act culpabil al Comunitatii;

- producerea unei daune;

- o legatura cauzala intre aceste elemente.

a. Existenta unui act culpabil

Acest element poate privi :

- abuzul de putere dispretuit in mod manifest si grav, mergand pana la arbitrar;

- neexecutarea obligatiilor de catre Comunitati;

- organizarea necorespunzatoare a administratiei Comunitatilor si lipsa de supraveghere a organismelor, lipsa diligentei manifeste;

- informare gresita;

- rezilierea ilegala a contractelor de angajare a personalului Comunitatilor si insuficienta protectie a membrilor acestuia;

- incalcarea unor reguli interne;

- incalcarea unor norme superioare de drept;

- nerespectarea obligatiei de confidentialitate.

Actiunea in despagubire nu urmareste anularea unei anumite masuri comunitare, ci numai repararea daunelor cauzate prin actiunea sau inactiunea comunitara, constand, deci, intr-un act sau o omisiune culpabila. Ea are efecte numai inter paters si fara a duce la desfiintarea actului cu efect retroactiv.

In cazul principiului raspunderii comunitare pentru un act legal, recunoscut in dreptul comunitar, s-a admis ca o atare raspundere poate sa existe numai daca dauna pretinsa, fiind socotita a constitui o "vatamare care subzista inca" afecteaza o sfera determinata de operatori economici intr-un mod disproportionat in comparatie cu altii (prejudiciu special) si depaseste limitele riscurilor economice inerente in activitatea din sectorul in cauza (prejudiciu neobisnuit), fara ca masura legislativa care a dat nastere daunei pretinse sa fie justificata printr-un interes general.

Daunele cauzate de institutiile nationale nu sunt, in principiu, susceptibile de a pune in cauza responsabilitatea institutiilor comunitare, organele comunitare de jurisdictie fiind competente sa solutioneze, conform art. 235 si 288 CE, art. 151 si 153 Euratom si art. 40 alin. 1 si 2 CECO, cauzele privind repararea daunelor provocate de institutiile comunitare sau de agentii acestora, actionand in exercitiul functiunilor sale.

Cu toate acestea, respingerea unei actiuni in raspunderea necontractuala contra Comunitatii nu se opune introducerii unei actiuni contra autoritatilor nationale actionand chiar in cadru comunitar, dar fondata pe o cauza diferita.

b. Procedura unei daune

Intr-o actiune in raspundere delictuala reclamantul trebuie sa afirme realitatea unui prejudiciu, reprezentand cuantumul si cauzele care l-au provocat, in caz contrar fiind posibila declararea inadmisibilitatii actiunii.

Prejudiciul trebuie sa fie direct, cert si special. Caracterul sau direct rezulta din chiar modul de redactare a art. 228 CE si art. 40 CECO. Curtea de justitie a definit, la randul ei, ce inseamna "prejudiciu indirect": dauna cauzata printr-o tergiversare a examinarii unei cereri de cartel de catre Inalta Autoritate, cerere pe care daca ar fi respins-o mai devreme, i-ar fi permis solicitantului sa stabileasca mai usor relatiile comerciale .

Un prejudiciu este cert atunci cand are o existenta neindoielnica si intinderea sa poate fi stabilita.

Caracterul special al prejudiciului rezulta din prevederile art. 34 alin. 1 CECO (daca un prejudiciu direct si special este suferit de o intreprindere sau de un grup de intreprinderi).

Printr-o actiune in daune se poate pretinde, de asemenea, si repararea daunelor morale. Uneori s-au acordat numai simbolic daune morale spre a se oferi partii o satisfactie corespunzatoare. In alte situatii, Curtea a considerat ca prin hotararea sa a reparat orice prejudicire care ar fi putut fi provocata pozitiei profesionale a reclamantului si nu a acordat nici o dauna .

Prejudiciul care urmeaza a fi luat in considerare pentru acordarea despagubirii cuprinde atat pierderea efectiva - damnum emergens - cat si beneficiul nerealizat - lucrum cessans.

c. Legatura cauzala intre actul comunitar culpabil si dauna

Intre actul culpabil si prejudiciile suferite trebuie sa existe o legatura cauzala care sa faca posibila acordarea despagubirilor. Necesitatea ei este impusa chiar de reglementarile legale: art. 40 CECO, priveste prejudiciile cauzate de orice act sau omisiune din partea Comunitatii, iar art. 228 alin. 2 CE, orice prejudiciu cauzat de institutiile Comunitatii sau de agentii ei. Acest element nu suscita, de regula, aspecte controversate. Caracterul indepartat si speculativ al legaturii cauzale este factorul care limiteaza sansele reclamantului de a reusi in pretentii.

2.2. Actiuni introduse de functionarii

publici comunitari

In categoria functionarilor publici comunitari care pot sa introduca actiuni la organele comunitare de jurisdictie sunt inclusi atat oficialii Comunitatilor, cat si alti functionari.

Functionarii publici comunitari pot sa faca sesizarea organelor jurisdictionale competente, cu avizarea autoritatii de numire, prin intermediul superiorilor directi, aceasta in scopul reglementarii amiabile a litigiilor.

Actiunea in cauza are natura unei actiuni in anulare, cu toate consecintele privind aplicarea regulilor controlului judecatoresc in asemenea cazuri. Curtea sesizata are competenta nelimitata numai in litigiile cu caracter financiar, putand sa modifice cuantumul sumelor stabilite in deciziile contestate.

Functionarii pot, de asemenea, sa actioneze contra oricarui act care ii afecteaza, chiar daca el a fost adresat altor persoane, de exemplu cele care au fost numite sau promovate. Esential, insa, este ca acei functionari sa actioneze in propriul interes concret .

2.3. Actiunea contra sanctiunilor pecuniare

Comisia are dreptul de a impune sanctiuni pecuniare pentru incalcarea dreptului comunitar, adoptand in acest scop decizii care pot fi contestate in justitia comunitara.

Potrivit Tratatului CECO, acest drept de a impune sanctiuni pecuniare revine Comisiei prin chiar dispozitiile sale specifice prevazute in anumite texte (de exemplu art. 47 alin. 3, art. 64 alin. 5, art. 68 alin. 6).

In sistemul Tratatului CE acest drept este acordat Comisiei de catre Consiliu prin regulamentele adoptate in diverse materii, dar in special in materie de concurenta.

In conformitate cu aceste reglementari, Curtea de justitie are competenta nelimitata in cazul actiunilor privind sanctiunile pecuniare, ea putand sa anuleze, sa mareasca sau sa micsoreze sanctiunile aplicate, fapt care evidentiaza deosebirea sa esentiala de actiunea in anulare. Ea nu se margineste doar la a cerceta daca faptele sunt corecte sau cum au fost ele apreciate, ci poate sa exprime un nou punct de vedere care il poate inlocui pe cel al Comisiei , asigurandu-se astfel si un rol preventiv al sanctiunilor pecuniare in procesul aplicarii dreptului comunitar.

In exercitarea competentei sale nelimitate, Curtea este indrituita sa evalueze pentru sine insasi imprejurarile cauzei si natura incalcarii in discutie, in scopul de a determina cuantumul amenzii, astfel incat acesta poate fi stabilit la un nivel mai mic decat cel fixat de Comisie, daca unele fapte nu sunt dovedite.

2. Arbitrajul

Curtea de justitie are competenta, conform art. 238 Ce, art. 153 Euratom si art. 42 CECO, de a solutiona acele litigii care ii sunt incredintate spre rezolvare ca urmare a unei clauze de arbitraj (compromisorie) cuprinsa intr-un contract incheiat de sau pe socoteala Comunitatilor, indiferent ca acest contract este carmuit de dreptul public sau privat.

Curtea de justitie este competenta sa solutioneze, de asemenea, orice litigiu intre statele membre care priveste obiectul Tratatului, daca litigiul ii este astfel supus potrivit unui acord special intre parti (art. 239). Dispozitia este aplicabila in cazurile care exced prevederile art. 227.

IV. Procedura judecatoreasca

1. Procedura in fata Curtii de prima

instanta (tribunalul)

Regulile de baza privind procedura in fata Curtii de prima instanta sunt carmuite de Titlul III din Statutul Curtii de justitie, in masura in care poate fi necesar, sunt stabilite in Regulile sale de procedura dispozitii suplimentare si mai detaliate (art. 53 din Statut). Aceste Reguli pot sa deroge de la cel de-al patrulea paragraf din art. 40 (despre limitarea unei cereri de interventie) si de la art. 41 (luarea unei decizii in absenta) in scopul de a se tine seama de trasaturile specifice ale litigiului in domeniul proprietatii intelectuale.

Regulile de procedura ale Curtii de prima instanta (Tribunalul) sunt aproape identice in forma si continut cu cele ale Curtii de justitie.

In cazul in care Curtea de prima instanta considera ca nu are competenta de a supune dezbaterii si a hotari asupra unei actiuni in privinta careia este competenta Curtea de justitie, ea va indrepta acea actiune la aceasta Curte. In mod asemanator, cand Curtea de justitie apreciaza ca o actiune este de competenta Curtii de prima instanta, ea va trimite acea actiune Curtii de prima instanta, dupa care aceasta Curte nu va putea sa-si decline competenta.

In legatura cu formele speciale de procedura, Curtea de prima instanta poate sa rezolve numai cazurile privind suspendarea actiunii unei masuri adoptate de o institutie ori a executarii si alte masuri provizorii, chestiunile prealabile, interventia, luarea unei hotarari in absenta si anularea ei, proceduri exceptionale de reexaminare - procedura tertului (terta opozitie), revizuirea si interpretarea deciziilor, aceasta din urma procedura fiind, deci, clasificata, in situatia de fata, ca o procedura exceptionala de reexaminare, in comparatie cu situatia prezentata in ce priveste Curtea de justitie.

2. Procedura in fata Curtii de justitie

de la Luxemburg

In conformitate cu dispozitiile art. 225 par. 1 CE, deciziile pronuntate de Curtea de prima instanta in cazurile avute in vedere in art. 230, 232, 235, 236 si 238, precum si in cazul altor categorii de actiuni care pot fi prevazute in statutul Curtii de justitie, pot sa faca obiectul unui recurs la Curtea de justitie, limitat la probleme de drept, potrivit conditiilor si in limitele stabilite in Statut. Dreptul de recurs fiind limitat, asadar, numai la chestiunile de drept, se poate afirma ca, per a contrario, Curtea nu are a se pronunta asupra problemelor de fapt.

Prin Tratatul de la Nisa a fost inclus in Tratatul CE un nou articol (225 A) al carui par. 3 prevede ca deciziile camerelor jurisdictionale pot sa faca obiectul unui recurs limitat la problemele de drept sau, cand decizia de constituire a camerei prevede acest lucru, al unui drept de apel purtand si asupra problemelor de fapt, la Curtea de prima instanta.

Recursul poate fi introdus contra deciziilor finale (prin care s-a solutionat, deci, litigiul) ale Curtii de prima instanta si deciziilor acesteia care sanctioneaza litigiile pe fond numai partial ori un incident de procedura privind o exceptie de necompetenta sau de inadmisibilitate .

Asa cum s-a aratat, recursul va fi limitat numai la chestiuni de drept. Ca urmare, vor putea fi invocate numai motive de nelegalitate:

1. necompetenta curtii de prima instanta;

2. nerespectarea procedurii in fata ei, prejudiciind interesele recurentului;

3. incalcarea dreptului comunitar de catre aceasta Curte.

Recursul se va intemeia luandu-se in considerare numai motive legate de marimea cheltuielilor de judecata sau relative la partea obligata sa plateasca.

Obiectul actiunii la Curtea de prima instanta nu poate fi schimbat in recurs.

Procedura in recurs consta, potrivit art. 59 din Statutul Curtii de justitie, intr-o faza scrisa si intr-o faza orala, aceasta din urma putand sa fie eliminata de catre Curte dupa depunerea actelor procedurale conform art. 115 par. 1 si art. 117 par. 1 si 2 din Regulile de procedura ale Curtii de justitie; ea include si un raport al judecatorului-raportor si dupa ascultarea avocatului general, daca nici una din parti nu supune o cerere care precizeaza motivele pentru care ea doreste sa fie ascultata.

Daca recursul este intemeiat, Curtea va casa decizia Curtii de prima instanta si, daca stadiul procedurii permite, poate sa procedeze ea insasi la judecata, pronuntand decizia finala in materie, ori poate trimite cauza Curtii de prima instanta pentru a decide, dar aceasta Curte va fi tinuta de decizia Curtii de justitie privind chestiunile de drept .