Evolutia divortului de-a lungul timpului

Evolutia divortului de-a lungul timpului

Potrivit traditiei catolice, casatoria nu poate fi desfiintata atata timp cat ambi soti sunt in viata. Divortul a fost instituit in Franta in anul 1792, incepand cu 1803 este supus unor restrictii,in 1816 este interzis. Redevine legal in 1884, conform legii Naquet,pe motivul vinovatiei cel putin a unuia dintre consorti. Dupa 1884 putem observa o evolutie lenta si constanta a divorturilor, apoi o stabilizare (in jurul cifrei de 1 divort la 10 casatorii in deceniile cinci si sase) iar incepand cu 1975 asistam la o crestere progresiva (pana la 3 divorturi la 10 casatorii)

Cu toate ca institutia divortului a aparut mai tarziu, o forma rudimentara a 'motivelor de divort' o regasim inca din cele mai vechi timpuri, respectiv in matriarhat, unde relatiile dintre soti erau dominate practic de pozitia desosebita a femeii care nu era inferioara barbatului, ci dimpotriva o nesocotire a vointei acesteia si a hotararii ei, exprimata in public ducea in mod inevitabil la ruperea legaturii conjugale si de cele mai multe ori rudele sotiei ii aplicau barbatului o corectie fizica sau chiar una cu consecinte patrimoniale.

`1 Aparitia Codului Civil

Unirea Principatelor (1859) si perioada imediat urmatoare, caracterizata si sub aspectul familiei de numeroase reforme, a marcat practic schimbarea aproape in intregime a unui edificiu juridic: Codul Civil Roman, promulgat de A.I.Cuza la 4-16 decembrie 1864, a fost principalul izvor care a stat la baza reglementarii raporturilor de familie pentru aproape 100 de ani.

Potrivit Codului Civil nu se putea cere divortul decat pentru anumite motive expres prevazute de lege, in cazul in care cererea se intemeia pe alte motive, aceasta era respinsa.

Motive de divort prevazute de Codul Civil erau:

'barbatul sau femeia pot cere divortul pentru adulter'

Adulterul era considerat nu numai ca motiv de divort dar si ca un adevarat delict penal, caci Codul Penal dadea dreptul sotului ultragiat prin adulter sa ucida pe cel ultragiator prins in flagrant si in casa conjugala.

'casatoritii pot, fiecare in parte, sa ceara divortul pentru excese, cruzimi si insulte grave pe care si le-ar fi facut unul altuia';

Prin excese, cruzimi si injurii grave se intelegeau urmatoarele:

Excesele sunt acte de violenta si vrajmasie care intrec orice masura si sunt de natura a pune in pericol viata sau sanatatea unuia dintre soti.

Cruzimile sunt acte de brutalitate, asprime, de rele tratamente personale, loviturile si ranile care nu pun insa in pericol viata sau sanatatea omului.

Injurii grave sunt cuvinte injurioase, termeni de dispret, imputatiunile calomnioase, actele insultatoare, prin care unul dintre soti atenteaza, intentionat, la onoarea, demnitatea sau consideratiunea celuilalt si arata pentru el sentimente de ura, aversiune si dezgust.

'desfiintarea casatoriei se poate cere si dobandii cand unul din soti va fi osandit la munca silnica sau la recluziune'

Sotul inocent poate cere divortul, cand celalalt va fi condamnat la munca silnica sau recluziune, pedepse care degradeaza si sterg din randul cetatenilor pe cel pedepsit. Aceasta cerere nu putea fi admisa decat cand hotararea ramanea definitiva, si nu mai putea fi atacata cu nici o cale de atac. Sotul putea cere divortul, chiar si in cazul cand sotul condamnat era gratiat sau i se micsora pedeapsa. Nu se putea cere divortul daca sotul condamnat isi ispasise pedeapsa inainte de a se fi casatorit, deoarece se presupune ca s-ar fi cunoscut acest lucru.

'vrajmasirea vietii

Acest motiv de divort era considerat inutil introdus in Codul Civil deoarece putea fi contopit in motivul cu privire la excese, cruzimi si injurii grave'

De asemenea mai tarziu a fost introdus si un alt motiv de divort:

'alienatia mintala'

Unul dintre factorii determinanti pentru care alienatia mintala a fost introdusa ca motiv de divort l-a constituit ingrijorarea societatii care nu dorea transmiterea 'bolii' pe cale ereditara, existand opinia conform careia : ' urmele bolii contactate de un individ nu se sting cu el, ele trec la descendentii sai intr-o forma intotdeauna marita.'

2 Aparitia Codului Familiei

Majoritatea normelor dreptului familiei se gasesc in Codul Familiei, respectiv Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1954, ce a intrat in vigoare la 1 februarie 1954. Adoptarea si punerea in aplicare a acestui cod a consacrat existenta dreptului familiei ca ramura de-sine-statatoare in sistemul de drept roman.

Este evident ca aplicarea Codului Familiei pe parcursul a 51 de ani a facut ca acesta sa fie supus unor numeroase completari si modificari.

Socitatea romana accepta  divortul fara rezerve, desfacerea casatoriei putand rezulta inclusiv dintr-o manifestare tacita de ointa dedusa dintr-o noua casatorie a unuia dintre soti. Lucrurile s-au schimbat radical sub influenta doctrinei crestine care a propovaduit indisolubilitatea casatoriei si a respins in mod categoric divortul. Vreme de secole, sub influenta Bisericii catolice dominante, divortul a fost complet desfiintat; doctrina protestanta, ca si cea ortodoxa, s-au dovedit mai flexibile si au recunoscut valabilitatea despartirii din punct de vedere al dreptului canonic. Revolutia franceza de la 1792 a marcat laicizarea casatoriei, devenita un simplu contract civil, si a restabilit divotul. Ca reflex al teoriei naturii contractuale a casatoriei , divortul avea la origine consimtamantul sotilor exprimat in fata ofiterului de stare civila; de asemenea pentru motive anume detrminate, sotul era indreptatit sa ceara desfacerea casatoriei in fata autoritatilor judiciare. Codul Napoleon a mentinut institutia divortului, dar i-a adus cateva ingradiri, printre care stabilirea cu caracter limitativ a motivelor de divort, instituirea unor reguli de procedura deliberat greoaie si de durata. Codul civil roman, urmand modelul celui francez, reglementa divortul pentru cauze determinate (acestea fiind: adulterul, excese si cruzimi, insulte grave, pedeapsa la munca silnica sau recluziune, atentat la viata celuilalt sot) si divortul prin consimtamat mutual.