Petitia de ereditate
Ca efect al deschiderii succesiunii
proprietatea se transmite de la de cujus la mostenitorii sai. Se poate intampla
insa ca o persoana sa fie doar in aparenta mostenitor si sa beneficieze de
aceasta transmisiune, stapanind bunurile succesorale in aceasta calitate.De
pilda, un frate al defunctului, singur mostenitor legal al acestuia, intra in
stapanirea mostenirii, iar ulterior se descopera un testament prin care este
instituit legatar universal un tert, dovedindu-se ca fratele defunctului a fost
astfel exheredat. Daca fratele defunctului nu contesta calitatea de mostenitor
testamentar a legatarului si preda acestuia succesiunea lucrurile reintra in
normal, dar daca va contesta acest lucru invocand nevalabilitatea
testamentului, refuzand predarea mostenirii, se naste un litigiu prin care
legatarul va cere instantei sa constate calitatea sa de mostenitor testamentar
cu vocatie universala si sa oblige pe parat sa-i predea mostenirea. O astfel de
actiune, nereglementata la ora actuala de lege, dar aplicata in practica
judiciara si recunoscuta de doctrina, poarta denumirea de petitie de ereditate
si isi are originea in dreptul roman . Petitia de ereditate poate fi definita
ca fiind actiunea prin care un mostenitor avand vocatie legala sau testamentara
universala sau cu titlu universal solicita sa i se recunoasca aceasta calitate
in scopul de a dobandi bunurile succesorale detinute de un tert care pretinde a
fi el adevaratul mostenitor universal sau cu titlu universal al defunctului.
Disputa partilor are asadar ca obiect specific calitatea de mostenitor
universal sau cu titlu universal a defunctului, predarea bunurilor succesorale
fiind doar miza acestei dispute . Prin obiectul sau, petitia de ereditate se
diferentiaza de actiunea in revendicare, care se refera la simpla disputa
asupra proprietatii unui bun individual determinat, cum este cazul cand
mostenitorului legal al defunctului i se refuza predarea unui bun sub cuvant ca
nu a apartinut defunctului, ci tertului care il detine in prezent. Ceea ce este
specific revendicarii este faptul ca "cele doua parti se pretind proprietare
ale aceluiasi bun, nu mostenitoare ale aceluiasi autor" .Natura actiunii.
Actiunea este reala intrucat disputa poarta asupra vocatiei succesorale a
partilor litigante, avand drept consecinta esentiala transmiterea proprietatii
patrioniului succesoral, admiterea ei rasfrangandu-se si asupra tertilor . Nu
toti autorii impartasesc acest punct de vedere. Unii, sustinand ca obiectul
petitiei este stabilirea unei calitati a persoanei, considera ca actiunea este
personala , iar altii ca este mixta, dupa natura personala sau reala a
drepturilor cuprinse in succesiune . In dreptul nostru, astazi, majoritatea
autorilor considera ca petitia de ereditate se prescrie in termenul general de
3 ani . Ideea caracterului prescriptibil al petitiei de ereditate este preluata
de la autorii nostri clasici, fara a se observa insa ca acestia au legat
prescriptia de "calitatea sa (a reclamantului - n. n.-D. C.) de succesor chemat
la mostenire, calitate care, in conformitate cu art. 700, se pierde prin
trecerea a treizeci de ani" . In prezent, termenul de prescriptie a dreptului
de optiune succesorala prevazut la art. 700 C. civ. nu mai este de 30 de ani,
ci de 6 luni, situatie in care, daca urmam rationamentul de mai sus, ar trebui
conchis ca actiunea in petitie de ereditate se prescrie si ea in acest termen, iar
nu in cel general de 3 ani.In realitate insa una este exercitarea dreptului de
optiune succesorala -; care se prescrie in 6 luni de la data deschiderii
mostenirii -; si alta este exercitarea actiunii in petitie de ereditate.
Dreptul de optiune este un drept potestativ, a carui exercitare nu necesita
colaborarea unei alte persoane, pe cand petitia de ereditate presupune prin
natura ei un conflict intre doua persoane care isi disputa calitatea de
mostenitor al lui de cujus, negandu-si reciproc vocatia succesorala. Or,
vocatia efectiva la mostenire implica in mod necesar acceptarea acesteia in
termenul de 6 luni prevazut de art. 700 C. civ. Prin urmare, petitia de
ereditate presupune in mod necesar ca partile in conflict sa fi acceptat
mostenirea in termen. Daca una dintre ele nu a facut-o, este straina de
mostenire si ca atare nu are calitatea procesuala (activa sau pasiva) de a
discuta pe fond petitia de ereditate. Daca se accepta caracterul real al
actiunii in petitie de ereditate, problema care se pune este ce drept real
apara aceasta, stiut fiind ca singur dreptul de proprietate este
imprescriptibil, pe cand celelalte drepturi reale sunt supuse prescriptiei de
30 de ani (art. 21 din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva,
combinat cu dispozitiile art. 1890 C. civ.), nicidecum de 3 ani, care se aplica
doar drepturilor personale. Raspunsul nu poate fi decat unul -; dreptul de proprietate
asupra universalitatii succesorale. Or, daca este asa, actiunea in petitie de ereditate
este imprescriptibila. Trebuie subliniat foarte clar faptul ca petitia de
ereditate apara dreptul de proprietate sau mai bine zis vocatia efectiva a
adevaratului mostenitor la patrimoniul succesoral, si doar in acest sens ea
este imprescriptibila. Vocatia efectiva la mostenire (patrimoniul succesoral)
este cea care nu se pierde prin neuz, iar nu drepturile care intra in
compozitia acestui patrimoniu. Bineinteles ca impotriva reclamantului care a
triumfat in petitia de ereditate se poate invoca prescriptia achizitiva
(uzucapiunea) in privinta imobilelor, posesia de buna-credinta in privinta
bunurilor mobile (art. 1909 C. civ.) sau prescriptia extinctiva in privinta
drepturilor de creanta ori a altor drepturi reale decat cel de proprietate.
Partile la actiune. Petitia de ereditate pune fata in fata doua parti care
pretind fiecare a avea drepturi succesorale incompatibile asupra intregii
mosteniri sau a unei cote-parti din aceasta.
Reclamant poate fi orice mostenitor cu vocatie universala sau cu titlu
universal, indiferent daca vocatia sa este legala, testamentara sau
contractuala, ca si cesionarii unor asemenea drepturi . Unii autori sustin ca
actiunea in discutie nu poate fi introdusa decat de mostenitorii care au sezina
mostenirii (fie de drept, fie intrucat au fost trimisi in posesie) , opinie
care este insa discutabila intrucat petitia de ereditate nu este o actiune
apartinand defunctului, ci una nascuta in persoana mostenitorului , insasi
admiterea actiunii echivaland cu trimiterea in posesie. Daca exista mai multi
succesori chemati la mostenire in acelasi rang, nici unul dintre acestia nu are
calitatea de a-i reprezenta pe ceilalti, fiecare trebuind, in principiu, sa
actioneze pentru partea sa, sens in care se vorbeste de caracterul divizibil al
actiunii . Divizibilitatea semnifica doar lipsa puterii de reprezentare a
succesorilor, ceea ce face ca hotararea judecatoreasca sa nu le fie opozabila
celor care au ramas in expectativa, dar nu impiedica pe mostenitorul care are
vocatie la universalitate sa actioneze pentru intreg, desi in prezenta altor
comostenitori cu aceeasi vocatie nu are dreptul decat la o cota-parte din
mostenire . Inactiunea unora nu trebuie sa puna in pericol drepturile altora. Dovada
calitatii de mostenitor. Fiind o actiune destinata sa transeze conflictul
dintre doua persoane care se pretind fiecare a fi mostenitor universal al
defunctului, problema centrala a petitiei de ereditate este aceea a probei
acestei calitati. Daca reclamantul se prevaleaza de calitatea sa de mostenitor
testamentar (legatar), dovada se va face cu testamentul pe care il invoca in
favoarea sa . Reclamantul care invoca
vocatia sa legala la mostenire trebuie sa dovedeasca legatura de rudenie cu
defunctul ori faptul ca este sot supravietuitor al acestuia. In timp ce
calitatea de sot nu poate fi dovedita decat cu certificatul de casatorie,
legatura de rudenie poate fi dovedita nu numai cu actele de stare civila, ci si
prin orice mijloc de proba. Daca
actiunea in petitie de ereditate este admisa, recunoasterea titlului de
mostenitor al reclamantului produce efecte de la data deschiderii mostenirii.
Raporturile dintre reclamant si parat-Ca urmare a admiterii petitiei de ereditate,
reclamantul are dreptul la restituirea tuturor bunurilor succesorale daca se
afla intr-o situatie in care dreptul sau primeaza pe acela al paratului (de
pilda, este beneficiarul unui legat universal, iar paratul este un frate al
defunctului, mostenitor nerezervatar, exheredat prin instituirea legatarului),
iar daca este doar comostenitor impruna cu paratul (de pilda, si-a dovedit
filiatia din afara casatoriei fata de defunct, iar paratul este fiul legitim al
lui de cujus) intre ei se va naste starea de indiviziune succesorala care se
transeaza prin partaj. In situatia in care paratul trebuie sa restituie
bunurile succesorale pe care le detine, se va face deosebire dupa cum acesta
este de buna sau de rea-credinta (a cunoscut sau nu ca reclamantul este adevaratul
mostenitor). Paratul de buna-credinta trebuie sa restituie bunurile succesorale
in starea lor actuala sau, daca le-a instrainat cu titlu oneros, trebuie sa
restituie pretul incasat. Daca unul sau altul din bunurile succesorale a pierit
fortuit, obligatia de restituire se stinge. Paratul va raspunde insa pentru
deteriorarile suferite de bunurile succesorale din culpa sa. Fructele bunurilor
succesorale revin paratului pana la data cererii de restituire, iar dupa
aceasta reclamantului. Paratul de rea-credinta, caruia ii este asimilat si
mostenitorul nesezinar care nu a fost trimis in posesie , trebuie sa restituie
bunurile succesorale in starea in care le-a primit, iar daca acest lucru nu
este posibil intrucat le-a instrainat sau au pierit fortuit, va restitui
reclamantului valoarea lor actuala. Fructele bunurilor succesorale revin
reclamantului de la data deschiderii mostenirii. Raporturile dintre reclamant
si terti Daca paratul mostenitor aparent a incheiat in intervalul de timp de la
data deschiderii mostenirii si pana la introducerea actiunii in petitie de
ereditate acte juridice de dispozitie cu privire la bunurile succesorale,
problema care se pune este ce soarta vor avea acestea. Din acest punct de
vedere, daca s-ar urma cu rigoare principiul nemo plus juris ad alium transfere
potest quam ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drpturi decat are
el insusi), actele incheiate de proprietarul aparent ar trebui sa ramana fara
efecte, iar tertii subdobanditori obligati la restituire in favoarea reclamantului
din petitia de ereditate. Temperari legale ale regulii nemo plus juris ad alium
transfere potest quam ipse habet-Efectele aplicarii rigide a regulii nemo plus
juris . au fost atenuate de legiuitor prin dispozitiile art. 1909 C. civ.,
conform carora, in materie de bunuri mobile, posesia de buna credinta valoreaza
titlu de proprietate. Cu alte cuvinte, daca un bun mobil succesoral este
instrainat de mostenitorul aparent unui tert de buna-credinta acesta devine
proprietar prin simplul fapt al intrarii in posesia bunului. De asemenea, in
materie de imobile, tertul care a dobandit cu buna-credinta si pe baza unui
just titlu de la mostenitorul aparent neproprietar dobandeste proprietatea daca
poseda bunul timp de 10-20 de ani (art. 1895 C. civ.). Temperarea pe baza
principiului error communis facit jus-Plecand de la necesitatea de a proteja
siguranta dinamica a circuitului juridic civil, prin asigurarea increderii in
actele juridice translative de proprietate incheiate in conditii de eroare
publica asupra calitatii de proprietar a mostenitorului aparent (si, prin
extensie, a oricarui proprietar aparent), cand nimic nu se poate imputa
tertului subdobanditor victima a acestei erori, practica judiciara si doctrina,
pornind de la traditiile izvorate din dreptul roman si perpetuate pana astazi,
au consacrat teoria aparentei creatoare de drept . Este vorba de o situatie in
care, cu totul exceptional, starea de fapt prevaleaza asupra celei de drept,
intrucat "organismul juridic are nevoie pentru buna sa functionare de unele
supape de siguranta in absenta carora ar fi distrus; regula (error communis
facit jus -; n. n.-D. C) reprezinta una din aceste supape, una din aceste
deschideri, in profitul echitatii si deasupra dreptului pur" . Intrucat, fara
indoiala, aparenta creatoare de drept comporta un "risc de subminare a ordinii
jurdice" , "Dreptul obiectiv nu ii recunoaste vreo eficacitate decat in
cazurile in care ea pare in acelasi timp ca necesara si conforma echitatii" .
Pentru aceasta se cer a fi intrunite cu rigurozitate unele conditii. Conditii.
Pentru ca aparenta sa fie creatoare de drept se cer a fi intrunite urmatoarele
conditii: Sa existe o eroare comuna si invincibila. Exista eroare atunci cand
situatia de fapt aparenta nu corespunde realitatii de drept; o persoana este in
aparenta mostenitorul defunctului, dar ulterior se dovedeste ca acest lucru nu
era real. De pilda, un frate al defunctului, unicul succesor legal al acestuia,
i se elibereaza certificat de mostenitor si ia in primire intreaga mostenire, dar
ulterior se gaseste un testament al defunctului din care rezulta ca a instituit
ca legatar universal pe un tert, exheredandu-l pe fratele sau care nu este
rezervatar. Aparenta inselatoare trebuie sa fie nu numai una comuna,
impartasita public, ci si irezistibila, greu de descoperit si evitat, contra
careia nici o prudenta umana nu ar permite apararea . Aceasta nu inseamna insa
ca eroarea trebuie sa fie impartasita si de mostenitorul aparent. Eroarea
comuna se refera la toti cei care s-au aflat sau s-ar fi putut afla in situatia
celui cu care a contractat mostenitorul aparent, nu si la acesta din urma, care
poate fi chiar de rea-credinta, cunoscand realitatea sau urzind chiar el (sau
altul in folosul sau, cu ori fara cunostinta lui) aparenta inselotoare . Aprecierea
erorii comune se face in abstracto, avand in vedere cauza acesteia si faptul
daca un om rezonabil ar fi putut cadea in aceasta . In orice caz, "toate
precautiunile, toate formalitatile obisnuite pentru o asemenea operatie trebuie
observate, toate verificarile apte a confirma existenta dreptului autorului
trebuie sa fie efectuate. In lipsa, dobanditorul nu ar datora situatia sa
erorii, ci neglijentei sale" . Avand in vedere consecintele sale, criteriile de
apreciere ale erorii comune sunt foarte severe . "O situatie de fapt contrara
dreptului nu poate fi mentinuta decat daca securitatea sociala o cere; or,
aplicarea stricta a legii nu ameninta securitatea sociala decat acolo unde
violarea regulii de drept este necesara si inevitabila" .Eroarea comuna, in
definitiv, un soi de "buna-credinta colectiva" , spre deosebire de
buna-credinta individuala, nu se prezuma, trebuind sa fie dovedita de cel care
o alega, lucru care se poate face prin orice mijloace de proba . Tertul
subdobanditor sa fie de buna-credinta. Intrucat eroarea comuna nu se confunda
cu eroarea universala (impartasita unanim), fiind posibil ca realitatea -;
contrazisa de aparenta -; sa fie cunoscuta de unele persoane (de pilda, o
persoana ascunde un testament al defunctului prin care l-a instituit ca legatar
pe un tert in scopul ca la mostenire sa vina o ruda a sa care are vocatie
legala la acea mostenire), se cere ca tertul subdobanditor sa fie si el victima
a erorii comune, adica sa fie de buna-credinta. Se impune nu numai ca tertul sa
fi crezut in realitatea (falsa) a situatiei aparente, dar si ca aceasta
credinta sa fie scuzabila, lipsita de orice culpa (neglijenta) din partea sa .
Asa cum s-a subliniat, "tertul interesat este decazut de dreptul obiectiv din
facultatea de a invoca o aparenta contrara realitatii nu numai daca el cunoaste
efectiv aceasta realitate, ci si daca este prezumat a o cunoaste, datorita
credintei sale ilegitime in autenticitatea aparentei; in alti termeni, impunand
tertului ca increderea sa in aparenta sa fie legitima, jurisprudenta exclude
din campul sau de protectie pe toti cei care,necunoscand totusi efectiv
existenta elementului juridic ocult, nu sunt indreptatiti sa se prevaleze de
ignoranta lor" . Actul incheiat intre mostenitorul aparent si tertul subdobanditor
sa fie cu titlu oneros. Efectul creator de drept al aparentei este recunoscut
doar in cazul actelor cu titlu oneros, nu si al celor cu titlu gratuit. Aceasta
se explica prin faptul ca beneficiarul actului cu titlu gratuit (donatarul) nu
risca nimic prin incheierea contractului, cel mult putand fiobligat sa
restituie ceea ce a primit fara sa dea nimic in schimb; el tinde doar sa
pastreze un castig (certat de lucro captando) spre deosebire de tertul
subdobanditor cu titlu oneros care tinde sa evite o paguba (certat de damno
vitando) .Efecte. Daca sunt intrunite conditiile de mai sus, actiunea in
revendicare a adevaratului mostenitor va fi respinsa, starea de fapt prevaland
asupra dreptului. Eroare comuna, asa cum rezulta chiar din denumirea sa, creaza
drept. Esenta principiului consta in faptul ca tertul subdobanditor este
investit cu un drept de proprietate pe care insa nu il primeste nici de la
adevaratul proprietar (mostenitorul de drept), cu care nu a contractat, nici de
la mostenitorul aparent cu care a contractat, dar care nu era proprietarul
bunului, ci direct de la lege (cutuma), fiind un mod originar de dobandire a
proprietatii, iar nu unul derivat . In aceste conditii, este impropriu sa se
vorbeasca de "validarea" actului de instrainare facut de proprietarul aparent
sau de "opozabilitatea" sau chiar "forta obligatorie" a acestui act fata de
adevaratul proprietar . Fiind un mod originar de dobandire a proprietatii,
principiul error communis . creaza un drept nou de proprietate opozabil tuturor,
inclusiv adevaratului proprietar . Intrucat adevaratul mostenitor se vede
lipsit (expropriat) de dreptul sau, iar mostenitorul aparent a incasat un pret
care in realitate nu i se cuvenea, acesta din urma va fi obligat sa indemnizeze
pe cel dintai in temeiul principiului restituirii imbogatirii fara justa cauza.
Intinderea indemnizatiei difera dupa cum mostenitorul aparent a fost de buna
sau de rea-credinta. In prima situatie, indemnizatia echivaleaza cu pretul
incasat de la tertul subdobanditor, pe cand in cea de a doua situatie cu pretul
actual al bunului si daune-interese.