Principiul garantarii dreptului de aparare

Principiul garantarii dreptului de aparare

Dreptul de aparare este consacrat in toate normele legale moderne, intrucat de mult a fost republicata, in conceptiile contemporane, arhaica dilema sofisticata prin care se nega necesitatea apararii pornindu-se de la aprecierea gresita ca ori acuzatul e nevinovat si atunci nu are nevoia unui aparator, sau e vinovat si atunci apararea sa nu mai e necesara.

Doctrina juridica considera pe buna dreptate ca dreptul la aparare constituie un principiu juridic general inerent ordinii de drept fara de care ordinea democratica nu se poate concepe.

Aceste consideratii au facut ca problematica dreptului de aparare sa fie abordata in majoritatea legislatiilor interne in primul rand in normele constitutionale, codul de procedura si celelalte legi detaliind numai aspectele concrete ale acestui drept.

Dreptul la aparare fiind considerat un principiu inerent ordinii de drept care se aliniaza conceptiei contemporane asupra drepturile omului, el a fost inscris in numeroase norme de drept international. Din evocarea acestor documente nu poate lipsi Declaratia Universala a Drepturilor Omului (1948) si Conventia europeana a drepturilor omului (1959).

Astfel, din art.6 al Conventiei europene rezulta ca beneficiaza de dreptul la aparare orice persoana care este supusa statuarii in mod public, in legatura cu o cauza judiciara, relativa la contestarea unor drepturi sau obligatii cu caracter civil, respectiv in legatura cu temeinicia unei acuzari in materie penala.

Baza dreptului de aparare in legislatia interna romana se gaseste in dispozitiile art.24 din Constitutie, reluate si in art.13 din legea pentru organizarea judiciara. Aceste norme consfintesc in primul rand faptul ca dreptul de aparare este garantat, pentru ca in continuare sa precizeze ca in tot cursul procesului penal partile au dreptul sa fie asistate sau reprezentate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Fiind unul din principiile fundamentale ale procesului penal garantarea dreptului de aparare a fost inscris si in Codul de procedura penala (art.6). Textul art.6 modificat prin Legea nr.281/2003 are un continut evident sporit fata de modul anterior de exprimare.

Coroborand normele constitutionale cu cele ale codului apare limpede vointa legiuitorului de a un spor de substanta indeosebi acelor aspecte care asigura garantiile dreptului de aparare.

Art.6 alin.1 si alin.4 C.p.p. reiau ideea constitutionala ca dreptul de aparare este garantat invinuitului, inculpatului si celorlalte parti in tot cursul procesului penal, oricare avand dreptul asistenta juridica in cursul urmaririi penale si al judecatii, fara a se face deosebiri intre fazele sau momentele in care s-ar gasi procesul penal.

Tot art.6 C.p.p. mai precizeaza expres ca organele judiciare sunt obligate: sa asigure partilor deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute de lege si sa administreze probele necesare in aparare (alin.2); sa incunostiinteze pe invinuit sau inculpat de indata si inainte de a-l audia despre fapta pentru care este cercetat, incadrarea juridica a acesteia si sa-i asigure posibilitatea pregatirii si exercitarii apararii (alin.3).

Asistenta juridica fiind una din componentele cele mai importante ale dreptului de aparare, la care insasi Constitutia face referire, art.6 alin.5 C.p.p. prevede ca invinuitul sau inculpatul trebuie incunostiintat, inca inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator, consemnarea ca organul judiciar a realizat aceasta obligatie facandu-se chiar in procesul-verbal de ascultare. Daca invinuitul sau inculpatul nu are aparator ales, dar se afla in ipotezele in care asistenta juridica este obligatorie, sarcina indeplinirii cerintelor legii revine organelor judiciare. Activitatea de asistenta juridica desfasurata de aparator urmeaza a fi retribuita de partile carora aceasta asistenta se acorda. Sumele platite de cei care beneficiaza de asistenta avocatului sunt avansate de parti si apoi suportate potrivit normelor care reglementeaza cheltuielile judiciare (vezi art.189-193 C.p.p.).

Lipsa reala a mijloacelor materiale nu trebuie sa constituie o piedica in realizarea dreptului de aparare, motiv pentru care in Legea nr.51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, exista dispozitiile care se refera la acoperirea drepturilor banesti cuvenite avocatului, atunci cand acesta este desemnat din oficiu si partea nu-l poate plati.

Dreptul de aparare este un drept complex. Este eronata si simplista parerea care reduce dreptul de aparare numai la obtinerea de asistenta juridica. Dreptul de a folosi serviciile unui aparator, nu epuizeaza continutul dreptului de aparare.

Astfel, partea are dreptul sa-si apere singura interesele legale.

Organul judiciar este obligat sa aiba in vedere din oficiu toate aspectele care sunt in favoarea partii, aceasta decurgand din rolul sau activ care se manifesta independent de activitatea sau pozitia partilor.

Asistenta juridica reprezentand una dintre cele mai importante modalitati prin care se realizeaza dreptul de aparare, legea ofera posibilitatea asistentei juridice tuturor partilor.

Invinuitul sau inculpatul are dreptul de a fi asistat de un aparator. In cazurile prevazute de art.171 alin.2 C.p.p. apararea este obligatorie. Masura este menita sa garanteze dreptul de aparare a invinuitului sau inculpatului evitand riscul rezolvarii cauzei penale fara sfatul si sprijinul unei aparari calificate.

Nerespectarea dispozitiilor referitoare la asistarea inculpatului de catre un aparator cand aceasta este obligatorie, potrivit legii, atrage sanctiunea nulitatii absolute (art.197 C.p.p.).

In privinta asistentei celorlalte parti art.173 alin.3 prevede ca in cazul in care instanta apreciaza ca din anumite motive partea vatamata, partea civila si partea responsabil civilmente nu si-ar putea face apararea dispune din oficiu sau la cerere desemnarea unui aparator din oficiu.