Cetatenia romana (Civitas Romana)

Cetatenia romana (Civitas Romana)

Orice discurs asupra institutiilor romane ar trebui sa inceapa, fara indoiala, cu definirea cetateniei romane. Cetatenia presupune drepturi civile si politice.

1. Orice cetatean avea dreptul de a purta trei nume (tria nomina): un prenume (praenomen), un nume gentilic (nomen gentile sau gentilicium) si un supranume sau porecla (cognomen). Spre exemplu, numele complet al dictatorului Caesar era Caius Iulius Caesar (Caius - praenomen; Iulius - gentilicium; Caesar - cognomen). Numarul prenumelor era limitat la un numar restrans, fiind redat, in inscriptii abreviat: Aulus (A.), Caius - se citeste Gaius (C.), Cnaeus - se citeste Gnaeus - (Cn.), Decimus (D.), Lucius (L.), Manius (M.), Marcus (M.), Publius (P.), Quintus (Q.), Sextus (Sex.), Titus (T.), Tiberius (Ti.) etc. Cognomina constituiau partea care ii individualiza pe cetateni, subliniindu-le particularitatile. Unii cetateni purtau chiar doua cognomina. Unele cognomina indicau numele ramurii unei gens (ginte), precum de exemplu Scipiones (Scipio la singular), care apartineau celebrei gens Cornelia.

De asemenea, formula oficiala a numelui mentiona si filiatia (Lucii filius fiul lui Lucius), cat si tribul caruia ii apartinea cetateanul respectiv. Femeile purtau numele gintei din care proveneau: Cornelia, Lucia, Iulia, Claudia, Vespasia, Livia etc. Libertii adoptau, dupa eliberare, prenumele si gentiliciul fostului stapan, la care adaugau un cognomen, care era, de obicei, numele purtat ca sclav. Astfel, pe unul dintre fostii sclavi ai imparatului Traian il chema Marcus Ulpius Hermias.

2. Dreptul la casatorie (conubium), numit ius conubii, prevedea posibilitatea realizarii unei casatorii legitime cu o cetateana sau cu o femeie apartinand unei populatii aliate Romei, care obtinuse, in baza unui tratat, dreptul de conubium cu romanii. In urma unei casatorii incheiata in virtutea lui ius conubii rezultau copii legitimi, viitori cetateni romani. De asemenea, incheierea casatoriei atragea si celelalte efecte existente in dreptul roman: regimul dotei, patria potesta (autoritatea unui pater) si dreptul la succesiune. O alianta matrimoniala incheiata in absenta acestor auspicii era calificata drept concubinaj (contubernium).

3. Dreptul la commercium (ius commercii); acesta implica, la origine, dreptul de a poseda o proprietate la Roma, dar si de a detine bunuri, de a vinde si de a cumpara. Totodata, el implica dreptul sau orice act juridic, in conformitate cu dreptul civil roman (ius civile). Prin urmare, in virtutea lui ius commercii, cetateanul roman avea dreptul la mostenire, putea apare martor sau sa pledeze in procese, potrivit procedurii legale.

Insa calitatea de cetatean roman implica si drepturi politice.

1. Dreptul la suffragium (ius suffragii), semnificand dreptul de a vota si de a participa la dezbaterile politice care aveau loc in adunarile poporului.

2. Dreptul la honores (ius honorum), ceea ce insemna dreptul de a candida la magistraturi si de a fi ales ca magistrat al poporului roman. Insa acest drept, care constituia cea mai onorabila aspiratie li realizare a unui cetatean roman, presupunea, insa, posedarea unei averi considerabile, potrivit "constitutiei" censitare.

3. Ius militae se refera la dreptul de a servi in milita (armata de cetateni, constituita in legiuni).

4. Dreptul de a solicita interventia tribunilor, cunoscuta sub numele de intercesiune (intercessio), care putea bloca orice actiune juridica, inclusiv cele dispuse de un magistrat superior. In acelasi timp, acest drept implica posibilitatea de a primi ajutor din partea unui tribun ori a altui magistrat.

5. Dreptul de a nu fi judecat, in procesele criminale, decat la Roma.

6. Provocatio ad populum, sau dreptul de a face apel la popor, ii permitea oricarui cetatean roman, impotriva caruia un magistrat pronuntase o sentinta aspra, sa solicite rejudecarea de catre adunarile poporului. Acest drept reprezenta unul dintre cele mai pretioase avantaje ale calitatii de a fi cetatean, si baza unui sistem clar de garantii civice si juridice. Provocatio constituia, de asemenea, un instrument juridic care ii apara pe cetateni impotriva abuzurilor magistratilor. In timpul imperiului, acest drept s-a transformat in provocatio ad Caesarem (apelul la imparat) si era indreptat, in cea mai mare parte din cazuri, impotriva abuzurilor functionarilor imperiali. Acest drept s-a mentinut pana in secolul II d.Hr.

Insa calitatea de cetatean roman nu presupunea doar drepturi, ci si obligatii. Principala obligatie, care era, in acelasi timp, si un drept, era cea de a servi in armata. Acest teribil instrument al cucerii romane nu a fost, pana la reforma intreprinsa in jurul anului 100 i.Hr., o armata de profesie, ci o militie cetateneasca, o forta alcatuita prin recrutare (dilectus). Cu toate acestea, Roma a reusit, in pofida unor infrangeri initiale, sa castige toate razboaiele in care a fost implicata, chiar atunci cand trupele sale au luptat impotriva unor armate formate din militari de profesie, dupa model grec si, mai ales, elenistic. Acest fapt se datoreaza atat tenacitatii specific romane si rezervorului aproape inepuizabil de forte pe care il constituie corpul cetatenesc, dar si clarviziunii clasei politice romane.

Cetatenii romani trebuiau sa isi satisfaca serviciul militar in legiones (legiuni), in functie de censul de care dispuneau. Cei care nu posedau avere (capite censi) erau inrolati, de obicei, in trupele de infanterie usoara. In schimb, cei bogati efectuau serviciul militar in cavalerie (equites). In primele secole ale Republicii, cand campaniile se desfasurau in regiuni situate in apropiere de Roma, expeditiile nu durau mai mult de cateva luni, incepand la sfarsitul primaverii si incheindu-se toamna. Ulterior, cand armatele au fost trimise la mari distante, odata cu expansiunea Romei, serviciul militar s-a prelungit si a devenit mai costisitor (echipamentul militar era procurat, cu cheltuiala proprie, de fiecare cetatean in parte, statul neavand obligatia de a-i inarma pe recruti). Ca urmare, lotul de pamant care ii apartinea cetateanului plecat in campanii ramanea nelucrat sau era prost intretinut. De aceea, dupa revenirea din razboi, cetateanul respectiv ajungea in situatia de a fi ruinat si de a fi nevoit sa-si vanda lotul. Din acest motiv, recrutarea a fost inlocuita, treptat, cu voluntariatul, conducand spre formarea armatei de profesionisti. In legiuni au fost primiti inclusiv capite censi. Au existat situatii exceptionale cand au fost inrolati liberti. Ulterior, in armata vor patrunde colonii romani din Gallia Cisalpina si celtii romanizati din nordul Italiei. In epoca imperiala din Italia erau recrutati mai ales soldatii din cohortele pretoriene, insa odata cu dinastia Severilor, in garda imperiala vor patrunde doar soldatii de elita din legiuni. Militarii din legiuni erau recrutati din randul colonilor romani din provincii, ajungandu-se la "provincializarea" legiunilor, cu grave consecinte in plan politic.

Militarii pentru trupele auxiliare erau locuitori liberi ai Imperiului, dar care nu aveau cetatenia romana. In timpul Imperiului Tarziu, armata va suferi un proces treptat de "barbarizare".

Cetatenii romani erau obligati, de asemenea, la plata unui tribut (tributum), instituit potrivit traditiei cu ocazia asediului cetatii Veii (406-398 i.Hr.), cand a fost introdusa si solda pentru serviciul militar (Titus Livius, Ab Urbe condita, 4, 59, 11-60). Tributum era o contributie extraordinara, cu ajutorul careia erau finantate campaniile militare, si nu un impozit permanent. De multe ori, statul rambursa aceasta contributie. Valoarea sa era stabilita in mod proportional cu averea cetatenilor, cei mai saraci dintre acestia fiind scutiti de plata tributului. Cuantumul sau varia in jur a 1% din averea personala a cetatenilor.

Dupa infrangerea definitiva a Macedoniei, in 167 i.Hr., statul dispunea de resurse suficiente si cetatenii romani din Italia nu au mai fost supusi la plata tributului, desi acesta a fost desfiintat printr-o lege. Perceperea tributului a fost reluata din 43 i.Hr., si a disparut cu desavarsire in perioada Imperiului Tarziu. In schimb, cetatenii romani din provincii au platit tribut in permanenta, neavand statutul celor din Italia (ager privates ex iure Quiritium).

La sfarsitul secolului III i.Hr., numarul cetatenilor romani se ridica la cifra de aproximativ 920.000 de oameni, dintr-un total de peste 2.750.000 de locuitori ai Italiei. In ultimul an al domniei imparatului Augustus (14 d.Hr.) numarul cetatenilor romani a atins, potrivit unui recensamant, cifra de 4. 937.000, dintr-o populatie totala care numara 30 pana la 50 de milioane de locuitori.

In timpul imparatului Claudius I (41-54 d.Hr.), numarul cetatenilor a ajuns la 5. 985.000 de barbati cetateni. Prin Constitutio Antoniniana, emisa de imparatul Caracalla (211-271 d.Hr.) in 212 d.Hr., toti locuitorii liberi ai Imperiului au primit cetatenia romana.