INDIA ANTICA

Cadrul geografic

India (in limbile indiene Bharatvarsa; denumirea actuala vine de la fluviul Sindhu, devenit in persana Hindhu, iar in greaca Indos), inconjurata din trei parti de Oceanul Indian, este marginita la nord de muntii Himalaya, care o despart de podisul Tibetului.

Prima mare civilizatie a subcontinentului indian s-a nascut in valea Indusului. Campia Indusului se afla intr-o pozitie geografica marginala. Clima zonei sale celei mai sudice o leaga mai curand de regiunile musonice decat de tinuturile mediteraneene sau ale Orientului Apropiat; fluviul insusi isi are izvoarele in muntii Himalayei. Cu toate acestea, valea Indusului apartine, la inceputul istoriei sale, zonei Orientului Apropiat, ca si mai tarziu cand, in ceea ce priveste populatia si religia, avea sa primeasca tot din vest elementele esentiale ale personalitatii sale.

Dintotdeauna valea Indusului a fost un culoar de comunicatie intre ansamblul indo-gangetic, Orientul Mijlociu si Asia Centrala.

Mai alungita decat campia mesopotamiana, cea a Indusului este stransa intre muntii Belucistanului, al carui piemont era mai putin arid decat astazi, si desertul Thur. Valea insasi este aproape pustie, cu exceptia regiunilor irigate.; in plus, inundatiile, care ating uneori proportii catastrofale, au depus enorme straturi de aluviuni, adesea nefertile. In nord, dimpotriva, vaile umede ale numeroaselor rauri care curg spre Indus si alcatuiesc actualul Pendjab puteau fi cultivate fara a recurge la prea complicate lucrari de irigatie.

VII.1. India pre-ariana. Civilizatia Indusului

Civilizatia Indusului, creata in regiunea Sind de catre o populatie inrudita cu cele de limba dravidiana, se prezinta   intr-o lumina cu totul originala.

Aparitia primelor asezari sedentare in nord-vestul subcontinentului indian a fost multa vreme atribuita unor grupuri de origine iraniana care s-ar fi instalat in jurul anului 4000 a. Chr. in sudul Afganistanului -la Mundigak-, apoi in Belucistan. Insa cercetarile mai noi (incepute in 1974) la Mehrgarh au relevat existenta unui bogat orizont neolitic in valea Indusului incepand din jurul anului 7000 a. Chr. si a unei secvente chalcolitice marcata de o impresionanta organizare economica -realitati ce au permis plasarea civilizatiei Indusului in veritabilil ei context cultural.

Gratie dezvoltarii unei agriculturi mai diversificata si mai bine adaptata exploatarii noilor terenuri agricole, numarul aglomerarilor umane a crescut la inceputul mileniului IV a. Chr., o serie de noi asezari luand nastere in Belucistan si in zonele care marginesc campia Indusului. Cateva sate apar si in valea Indusului, in Sind, e.g. Amri, intemeiat inainte de 3500 a. Chr.

Sfarsitul mileniului IV a. Chr. si inceputul celui urmator corespund unui considerabil progres demografic: numarul siturilor continua sa creasca in Belucistan si pretutindeni in valea Indusului si de-a lungul afluentilor sai; e.g. Hakra, in apropierea frontierei indo-pakistaneze.

Ceramica cu decor policrom, figurinele de lut ars si diverse alte artefacte definesc o vasta arie culturala relativ omogena. Varietatea figurinelor antropomorfe este o alta caracteristica a perioadei cuprinsa intre 3000-2500 a. Chr., epoca in care se stabilesc numeroase contacte intre valea Indusului, Belucistan si culturile din Afganistan (Mundigak III-IV), Iran (Shahr-i-Sokhta) si Asia Centrala meridionala (Namazga III).

Aceste variate contacte culturale si schimburi economice au favorizat aparitia unor grupuri de artizani tot mai specializati, precum si emergenta structurilor sociale care au permis dezvoltarea marilor orase  -Mohendjo-Daro, in Sind, pe Indus si Harappa, in Pendjab- in a doua jumatate a mileniului III a. Chr.

Prin urmare, geneza civilizatiei Indusului este legata de evolutia structurilor economice si culturale locale, incepand din neolitic pana la mijlocul mileniului III a. Chr. Aceste legaturi culturale anterioare explica originalitatea civilizatiei Indusului in comparatie, de pilda, cu Mesopotamia.

Stralucitoarea civilizatie urbana din Valea Indusului comporta o organizatie sociala deosebit de complexa, care denota prezenta unei administratii eficace.

In acelasi timp, remarcabila expansiune a civilizatiei Indusului marcata de aparitia marilor metropole Mohenjo-Daro si Harappa, precum si de difuzarea unei culturi materiale extrem de standardizate pe un imens teritoriu - din Mekran in vest, pana in regiunea Delhi in est si din Afganistanul septentional in nord, pana in Gujarat in sud - au facut sa se presupuna existenta unui vast imperiu harappeean, plasat sub controlul unei structuri politice rigide. Dupa toate aparentele, puterea politica dispunea de o stabilitate extrem de mare, strict conditionata de prosperitatea economica.

Cat priveste natura acestei puteri politice, suntem redusi la simple ipoteze, scrierea harappeeana - care cuprinde peste 400 de semne pictografice - nefiind inca descifrata. Mai mult, nici un monument religios sau civil nu atesta - ca in Mesopotamia sau in Egipt bunaoara - existenta unei puteri politice care sa isi afirme autoritatea prin manifestari elocvente. Forta elitei conducatoare pare a fi mai curand de natura economica si sociala; ea se intemeia pe exploatarea nemiloasa (sclavie sau covoarda?) a unei foarte numeroase populatii aservite. Ceea ce a facut sa se presupuna ca exista inca de pe atunci un sistem de caste analog celui din perioadele urmatoare. In orice caz, cercetarile arheologice au relevat existenta unei vointe foarte precise de sistematizare in structurile urbane, vointa care nu avea decat scopul de a separa cat mai strict clasele sociale: cartierele rezidentiale aristocratice sunt net delimitate de cantonamentele rezervate lucratorilor. Pe de alta parte, intreaga economie era concentrata si supravegheata cu deosebita strictete: in apropierea antrepozitelor in care se strangeau cerealele si bumbacul erau amplasate instalatiile pentru prelucrarea acestora.

Enorma piscina de caramida arsa ("Baia Mare"), descoperita in citadela de la Mohenjo-Daro, ilustreaza, deopotriva, existenta unei vieti ceremoniale si importanta pe care o aveau ablutiunile rituale in vechea religie indiana.

Elevatul urbanism, preocuparea exceptionala pentru sistematizare, precum si sistemul de igiena publica si privata, deosebesc metropolele civilizatiei Indusului - Mohenjo-Daro si Harappa, care ating dimensiuni colosale pentru acea epoca - de toate celelalte orase ale Vechiului Orient.

Realizarile cu totul exceptionale din domeniul urbanismului si al igienei publice si private par a indica existenta unei oligarhii "burgheze" care beneficia, fara indoiala de extinderea schimburilor comerciale la o scara interasiatica. Din totdeauna valea Indusului a fost un culoar de comunicatie intre ansamblul indo-gangetic, Orientul Mijlociu si Asia Centrala, insa perioada cuprinsa intre 2300-1950 a. Chr. marcheaza momentul de apogeu al relatiilor comerciale dintre valea Indusului (Meluhha - in textele mesopotamiene) si Mesopotamia. De asemenea, India pre-ariana intretinea un comert activ cu Elamul, dupa cum atesta numeroasele sigilii harappeene descoperite la Susa.

Daca istoria politica si religioasa a Indiei pre-ariene ramane deocamdata un mister, cercetarile arheologice au conturat etapele evolutiei civilizatiei Indusului. Catre 2600 a. Chr. civilizatia Indusului s-a cristalizat in Sind, cele mai vechi vestigii fiind descoperite la Amri (ceramica de Indus). Mohenjo-Daro era pe atunci un mare oras comercial care intretinea relatii cu coasta Mekranului. Un secol mai tarziu s-au produs mutatiile geomorfologice - crearea barajului natural de la Sehwan, probabil in urma unui cutremur - care vor expune Mohenjo-Daro pericolului innamolirii.

Catre 2300 a. Chr. incep emigrarile din Mohenjo-Daro care vor duce la fundarea oraselor din afara Sindului: Harappa si Kalibangan in Pendjab, Lothal in Gujarat. Perioada cuprinsa intre 2300 - 2000/1900 a. Chr. marcheaza apogeul civilizatiei Indusului. Daca Lothal, Kalibangan sau Chanhu-Daro - alaturi de cele doua mari metropole reprezinta orasele fazei de maturitate a civilizatiei Indusului, o multime de situri mai mult sau mai putin influentate de acestea au fost descoperite pretutindeni in nord-vestul Indiei. Pe de alta parte, numeroase situri descoperite in India peninsulara (Podisul Deccan) au permis urmarirea etapelor de punere in valoare a potentialului agricol al acestei regiuni incepand din jurul anului 2000 a. Chr.

La cumpana dintre mileniile III-II a. Chr. survin mutatii ce vor inrauri hotarator destinul civilizatiei Indusului: sosirea arienilor in Penjab si a populatiilor beluce deplasate de acestia, in Sind. Acestor evenimente li se datoreaza probabil disparitia brusca a centrelor harappeene din Penjab si sfarsitul metropolei Mohenjo-Daro, dupa o indelungata perioada de declin.

Disparitia civilizatiei Indusului ramane inca invaluita in mister. Fara indoiala, cauzele declinului au fost multiple: s-au invocat inundatiile catastrofale ale Indusului (care au distrus o economie a carei prosperitate conditiona cu strictete stabilitatea politica), miscarile seismice si, in fine, asaltul navalitorilor arieni.

Dupa toate aparentele, catre 1750 a. Chr. civilizatia Indusului agoniza si indo-europenii i-au dat doar lovitura de gratie. In orice caz, trebuie precizat ca, pe de o parte, invaziile ariene au avut loc progresiv, timp de mai multe secole, iar, pe de alta, ca in sud, in jurul orasului Lothal, in Saurashtra, grupuri harappeene au supravietuit socului arian, asigurand o oarecare continuitate in cea mai mare parte a mileniului III.

Arianizarea Penjabului a declansat fecundul sincretism care avea sa duca la geneza hinduismului. Cum s-a observat, adeseori, prabusirea unei civilizatii urbane nu echivaleaza cu extinctia unei culturi ci, mai degraba, cu regresiunea sa catre forme rurale, "populare". Timp de secole, de acum inainte, India nu va mai fi decat o lume a satelor fara stiinta de carte. Abia in secolul IV a. Chr. va incepe o noua perioada de civilizatie urbana.

Cat priveste mostenirea lasata de civilizatia Indusului, aceasta se regaseste cu deosebire in viata religioasa si spirituala a Indiei istorice. Astfel, hinduismul comporta un numar considerabil de elemente straine traditiilor indo-ariene - cultul Marii Zeite (mahadevi, Kali) si al lui Siva (in ipostaza lui Siva Pasupati si in cea a Mahayogin-ului), cultul falusului (Sisna Deva) , ascetismul si yoga etc. - care ilustreaza ponderea civilizatiei harappeene in geneza hinduismului.   

VII.2. India vedica

Arienii (arya) au inceput sa patrunda in India de nord-vest la inceputul mileniului II a. Chr. Cinci secole mai tarziu ocupau Penjabul (bazinul Indusului superior). Este posibil ca invaziile arienilor sa fi provocat distrugerea oraselor harappeene. In orice caz, textele vedice evoca luptele impotriva acelor dasa ori dasya care par a fi continuatorii sau supravietuitorii civilizatiei Indusului. Intre "fortaretele" cucerite de catre Indra - supranumit purandra, "distrugatorul de cetati" - este mentionata si Hariyupiya, probabil identica cu Harappa.

In India vedica, la fel ca si la Roma se recunoaste aceeasi structura indo-europeana, dar, dupa cum remarca G. Dumézil, cele doua "campuri ideologice" nu sunt comune: "romanii gandesc istoric, in timp ce indienii gandesc fabulos; romanii gandesc national, indienii, cosmic".

Vedele, textele sacre ale hinduismului sunt cuprinse in patru culegeri: Rig Veda, Sama Veda, Yajur Veda si Atharva Veda. Textele vedice reprezinta sistemul religios al unei elite sacerdotale aflata in serviciul unei aristocratii militare. Brahmanii au articulat acest sistem religios pe baza "revelatiei" vedice (sruti).

Panteonul vedic este dominat de divinitati masculine: Varuna (zeul suveran prin excelenta; suveranul sub aspectul sau agresiv, razboinic), Mitra (zeul suveran, sub aspectul sau rational, binevoitor, sacerdotal), Indra (zeul invingator si demiurg), Agni (sacralitatea focului/zeul sacrificiului, arhetipul preotului), Soma (Fiinta primordiala/planta soma/bautura "imortalizanta), Surya (Soarele - asimilat ulterior cu Brahma), Candra (Luna), Vayu (zeul Vantului) etc. Alte divinitati - Rudra-Siva si Visnu - care ocupa un loc modest in textele vedice, devin in epoca clasica Mari Zei. Astfel, in textele Brahmana si in Upanisade, Visnu ajunge sa simbolizeze simultan intinderea nesfarsita a spatiului) care face posibila organizarea Cosmosului) energia benefica si atotputerica si atotputermica sprijinind lumea in vreme ce Siva - care in epoca vedica simboliza tot ce este haotic, periculos si imprevizibil ("vraciul vracilor") - accede la rangul de zeu suprem al hinduismului.

Anumite mituri sunt, fara indoiala, de origine pre-ariana. Tot asa, sanscrita vedica poseda o serie de foneme pe care nu le intalnim in nici un alt idiom indo-european, iar vocabularul vedic cuprinde numeroase cuvinte indigene. Acest proces de simbioza rasiala, culturala si religioasa se va amplifica pe masura ce arienii vor inainta in valea Gangelui.

Stralucitoarei civilizatii urbane a Indusului ii succede societatea vedica rurala. Indienii vedici practicau agricultura, insa economia lor avea un caracter precumpanitor pastoral. Arienii nu aveau orase si nu cunosteau scrierea.

Triburile ariene erau conduse de sefi militari - raja. Puterea acestor regi marunti era ingradita de sfaturile sefilor de clanuri - sabha si samiti. Adeseori imnurile vedice fac aluzie la conflictele dintre diversele triburi ariene: cel mai insemnat dintre ele, tribul Bharata triumfase sub conducerea regelui Sudas asupra a zece printi coalizati.

Catre finele epocii vedice, organizarea societatii in 4 clase sociale (varne) - brahmana, ksatriya, vaisya si sudra - era deja cristalizata. Dupa cum a demonstrat G. Dumézil, lumea vedica vadeste diviziunea tripartita a zeilor si a societatii - structura fundamentala a societatii si a ideologiei indo-europene. In India vedica, claselor sociale brahmana, ksatriya si vaisya le corespund zeii Varuna si Mitra, Indra si gemenii Nasatya.

Cu timpul, aceasta diviziunea sociala s-a inasprit intr-un sistem de caste. Celebrul imn Purusasukta din Rig Veda (RV, X, 90) explica crearea lumii si a sistemului castelor ca rezultat al unui sacrificiu cosmic: o cosmogonie de tip arhaic. Creatia prin sacrificiul unei Fiinte divine antropomorfe (gigantul primordial, Purusa/Omul, figurat si ca totalitate cosmica), zeii il sacrifica pe Purusa, din corpul sau taiat in bucati se nasc cerul, pamantul, zeii, animalele, calsele sociale: "Gura sa a devenit brahman, din bratele lui s-a nascut Luptatorul, coapsele sale au dat nastere Mestesugarului, din picioarele lui s-a nascut Slujitorul".

Puterea creatoare a spiritului indian se manifesta pregnant in fecundul sincretism care a dus la arianizarea Indiei si, ulterior, la hinduizarea ei, infaptuite sub semnul creatiilor epocii vedice, aceste sinteze succesive au conturat in cele din urma unitatea religioasa si culturala a Indiei.

Brahmanii detineau cvasimonopolul textelor si formulelor sacre, iar riturile erau accesibile numai initiatilor. Ca o reactie impotriva cestor practici exclusiviste, in sec. VI a. Chr. apar noi doctrine religioase - budhismul si jaïnismul - care vor cunoaste o larga raspandire in intreaga Asie.

Fondatorii celor doua secte heterodoxe - Siddharta Gautama/Buddha (cca. 560-480) si Mahavira (cca. 539-467) - se adresau, cu precadere, unor categorii sociale defavorizate: bogatii negustori, agricultorii, femeile.

Potrivit traditiei, la varsta de 29 de ani, tanarul print Siddharta Gautama renunta la placerile vietii lumesti, pornind "in cautarea adevarului". Dupa sase ani de penitenta, revelatia s-a produs, sub un pipal. Inceputurile doctrinei buddhiste sunt legate de celebrul discurs de la Benares -"Roata Legii" (dharma). Apoi, impreuna cu cinci calugari, Buddha a fondat prima comunitate buddhista (sangha). Viata lui Buddha este relatata in sutras, texte care contin invataturile maestrului. In sec. IV-III a. Chr., brahmanul Pantajali din Pendjab redacteaza, in sanscrita, o culegere de aforisme intitulata Yoga-sutra.

VII.3. Structurile politice

Catre finele primei jumatati a mileniului I a. Chr., centrul politic al Indiei ariene se fixase in valea Gangelui, unde apar orase care devin infloritoare centre artizanale si comerciale; cel mai important dintre acestea, Pataliputra, va ramane timp de sase secole, capitala imperiilor care s-au succedat in valea Gangelui.

In vecinatatea Himalayei si in nord-vestul Indiei, triburile ariene s-au agregat in structuri confederative (republicane-oligarhice), in care puterea politica se manifesta prin intermediul unor ansambluri reprezentative. Din randul unor asemenea triburi se vor ivi reformatori ca printii Siddharta Gautama si Mahavira.

In valea Gangelui, izvoarele mentioneaza un numar de 16 regate mai importante (mahajanada) care domina jumatatea nordica a subcontinentului indian. In prima jumatate a secolului V a. Chr. are loc ascensiunea regatului Magadha, care se va impune, mai intai, ca putere hegemona in valea Gangelui si partea septentrionala a subcontinentului, pentru a realiza apoi, sub dinastia Maurya, unificarea politica a Indiei.

VII.3.1. Imperiul Maurya

In 321 a. Chr., Ciadragupta (321-297 a. Chr.) din casta ksatriya, il rastoarna pe ultimul suveran al dinastiei Nanda care domnea in Magadha si fondeaza dinastia Maurya (321-184    a. Chr.). Gratie geniului strategic al consilierului sau, brahmanul Kautilya -autorul faimosului tratat Arthashastra ("Stiinta statului")- noul suveran cucereste India Centrala, apoi partile nord-vestice (Pendjabul si Sindul) pana in Afganistan, unde se confrunta cu regatul Seleucizilor. Dupa incheierea tratului de pace (304 a. Chr.) dintre Ciandragupta si Seleucos Nikator, relatiile Imperiului Maurya cu regatul Seleucizilor vor fi pasnice in tot cursul secolului III a. Chr. Suveranii Maurya se dovedesc a fi o dinastie de diplomati. Mégasthénes, ambasadorul lui Seleucos la curtea din Pataliputra, ofera lumii elenistice prin lucrarea Indike, o imagine de ansamblu asupra subcontinentului indian.

Sub Bindusara (294-273 a. Chr.), Imperiul Maurya si-a extins autoritatea asupra intregului Podis Deccan, pana la Mysore in sud. Bindusara perpetueaza traditia bunelor raporturi cu grecii, stabilind contacte politice si culturale cu relegele seleucid Antiochos. La moartea lui Bindusara, intreaga Indie, cu exceptia sudului, se afla sub dominatia Imperiului Maurya.

Domnia lui Asoka (273-232 a. Chr.) marcheaza perioada de apogeu a Imperiului Maurya. Cucerind regatul Kalinga (260 a. Chr.), Asoka isi asigura controlul asupra tuturor cailor terestre si maritime catre India de Sud. Cuprins de remuscari pentru ororile din timpul campaniei din Kalinka, Asoka se converteste la buddhism si inaugureaza o politica generoasa intemeiata pe principiul non-violentei. Asoka stabileste contacte politice si culturale cu suveranii regatelor elenistice -Antiochos II, Ptolemaios III si Antigonos Gonatas. In acelasi timp suveranul de la Pataliputra se afla in raporturi bune cu populatiile din sudul Indiei -Cholas, Pandyas, Satiyaputras, Keralaputras.

Asoka a avut un rol decisiv in reorganizarea si dezvoltarea buddhismului. Al treilea conciliu buddhist (Pataliputra, cca. 250 a. Chr.) a decis intensificarea activitatii misionare. In aceste imprejurari, misiunile buddhiste ajung in Birmania, China si Japonia, difuzand, deopotriva, buddhismul si cultura indiana. Pe de alta parte, misiunile politice si religioase au favorizat dezvoltarea comertului la mare distanta.

Dupa moartea lui Asoka (232 a. Chr.), Imperiul se imparte intre fii sai, Dashrata si Samprati, eveniment ce marcheaza inceputul declinului dinastiei Maurya. Catre 180 a. Chr., regatul greco-bactrian condus de Demetrios isi extinde dominatia asupra nord-vestului Indiei. Ultimul suveran Maurya, Brihadratha, este asasinat de catre generalul Pushyamitra Sunga in 184 a. Chr.; fondatorul dinastiei Sunga, adept fervent al brahmanismului, pune capat preeminentei buddhismului in India.

Timp de un secol si jumatate, doua dinastii elenistice stapanesc nord-vestul Indiei. Aceasta simbioza va duce la crearea artei indo-grecesti -ilustrata de scoala de la Gandhara, expresie a sintezei realizate intre cele doua civilizatii. Regate indo-grecesti nu pot face fata presiunii scitilor. Moga (cca. 80 a. Chr.), primul suveran scit (saka) din India, isi stabileste resedinta la Gandhara, langa Delhi. Scitii incearca sa constituie in India o structura politica imperiala, dupa modelul persan.

VII.3.2. Imperiul kusan

Dupa ridicarea Marelui Zid chinezesc, sub imparatul Qin Shi Huangdi (221-206 a. Chr.), migratiile populatiilor nomade din Asia Centrala si-au schimbat directia, indreptandu-se spre vest.

Astfel, cele cinci triburi Yuezhi (originare din nord-vestul Chinei, mai precis din Gansu sau Kan-Sou), reunite de Kujula Khadphises, cuceresc Kasmirul si Afganistanul. Khadphises II extinde dominatia kusanilor asupra nord-vestului Indiei.

Sub Kanishka (144-167 p. Chr.), Imperiul kusan atinge apogeul expansiunii sale politice si comerciale. Din resedintele regale de la Purushapura si Mathurana, Kanishka isi exercita autoritatea asupra unui imens imperiu care se intindea din Turkestan in nord pana la Sanchi in sud, si din Benares in est, pana in Gujarat in vest.

Imperiul kusan inaugureaza o noua era in istoria Indiei. Noile legaturi cu Asia Centrala si cu Imperiul chinez vor avea urmari considerabile in plan economic si cultural. India devine sub dinastia kusana intermediara privilegiata a comertului sino-mediteranean (roman).

In acelasi timp, epoca dinastiei kusane reprezinta o perioada de remarcabila inflorire culturala. Dinastia kusana, convertita la buddhism, a contribuit decisiv la propagarea acestei religii in Asia Centrala si in China. In timpul lui Kanishka a avut loc al patrulea conciliu buddhist - prezidat de Vasumithra - care impulsionat activitatea misionara; buddhismul se raspandeste in Mongolia, in Coreea si in Japonia. Pe de alta parte, buddhismul este influentat de contactele cu alte sisteme de gandire -grec, persan, tibetan. In fine, ruptura dintre cele doua tendinte, una elitista, cealalta, populara, va duce la cristalizarea celor doua secte buddhiste.

Interferentele spirituale dintre Orientul Indepartat si lumea mediteraneana au dat nastere unei arte eclectice - arta greco-buddhista - care a inflorit in intre sec. I a. Chr. - V p. Chr., in India nordica in regiunea Gandhara.

Dupa moartea lui Kanishka, Imperiul kusan traverseaza o indelungata perioada de eclipsa, pentru a se dezagrega in cele din urma sub loviturile persilor sasanizi. Ultimii suverani kusani, vasali ai Imperiului sasanid, stapaneau doar Kasmirul si Pendjabul.

VII.3.3. Imperiul Gupta

Perioada Gupta (sec. IV-VI p. Chr.) constituie epoca clasica a Indiei antice (epoca clasica a artei si literaturii indiene, ilustrata cu stralucire de Kalidassa in epoca lui Ciandragupta II si Kumara Gupta).

Gupta erau la origine bogati proprietari funciari din Magadha. Prin casatoria lui Ciandragupta I (320-335 p. Chr.) - fondatorul dinastiei - cu printesa Kumar Devi, din casa regala Lichchhavi, Gupta parvin in cercul marilor familii din Magadha. Fiul si succesorul lui Ciandragupta I, Samudragupta (335-375 p. Chr.) isi impune autoritatea asupra numerosilor suverani locali din India septentrionala restaurand Imperiul condus odinioara de dinastia Maurya. Energicului suveran ii succede fiul mai mare Ramagupta. Potrivit traditiei, Ramagupta invins de regele saka, i-o ofera pe Duravadevi, sotia sa; insa Ciandragupta II, fratele mai tanar, se deghizeaza in femeie, il ucide pe suveranul saka, apoi pe Ramagupta si se casatoreste cu frumoasa vaduva.

Dupa campaniile victorioase impotriva populatiilor saka (scyti), Ciandragupta II (375-415 p. Chr.) - cel mai ilustru suveran al dinastiei Gupta - il infrange pe ultimul potentat saka din India de ves,t Rudrasimha III si anexeaza India occidentala, asigurandu-si astfel controlul comertului maritim cu Mediterana.

In urma acestor succese militare, Ciandragupta II isi asuma titlul de Vikramaditya ("Soare al vitejiei razboinice"). In acelasi timp, domnia lui Ciandragupta II marcheaza o perioada de pace, prosperitate si inflorire culturala, celebra si prin toleranta fata de buddhism si jaïnism.

Fiul si succesorul sau Kumaragupta (415-445 p. Chr.) este confruntat cu primele invazii ale hunilor in nord-vestul Indiei. Ele devin cu adevarat primejdioase sub Skandagupta (445-467 p. Chr.), confruntat si cu grave probleme interne - disputele dinastice cu fratii sai, indeosebi rivalitatea cu Puragupta, succesorul legitim.

Pe de alta parte, politica orgolioasa a suveranilor Gupta a dus la resuscitarea particularismelor locale, cu deosebire in Pendjab. Astfel, catre mijlocul secolului V p. Chr., hunii heftaliti (huna) n-au intampinat o rezistenta serioasa, reusind sa patrunda pana in valea Gangelui. Din capitala lor de la Bamiyan, in Afganistan, hunii heftaliti controlau un imens teritoriu, din Persia pana in China. Toramana a fost primul dintre suveranii huni care au domnit in India. Fiul sau, Mihirakula (cca. 515-544 p. Chr.) - care a distrus numeroase manastiri buddhiste - constituie arhetipul suveranului barbar. Dinastia Gupta se refugiaza in Kasmir. Dupa moartea lui Mihirakula, puterea hunica decade in India.

Inaugurand o perioada de insecuritate in nordul Indiei, hunii au dat o lovitura decisiva tentativelor de restaurare a unui imperiu unitar. Patrunderea hunilor in India a bulversat echilibrul politic al subcontinentului. Triburile Rajasthan au fost dislocate, iar succesorii hunilor heftaliti stabiliti in aceasta regiune, populatiile Rajput, vor domina nord-vestul Indiei incepand din secolul VII p. Chr.

Catre finele secolului VI p. Chr., hartuiti de turci si de persi, hunii inceteaza atacurile impotriva Indiei. Imperiul Gupta se dezagregase deja, iar statele care i-au succedat - epuizate de nesfarsitele conflicte pentru suprematie - n-au mai reusit sa reconstituie unitatea politica a subcontinentului indian.