Particularitatile dezvoltarii calitatilor motrice ale copiilor si juniorilor

Particularitatile dezvoltarii calitatilor motrice ale copiilor si juniorilor

Principalele forme de solicitare motrica sunt calitatile motrice, care pot fi impartite in calitati conditionate si calitati de coordonare (coordinative). Primele (rezistenta, forta si viteza) sunt, in principal, o consecinta a unor procese energetice, celelalte (supletea, indemanarea) reprezinta urmarea unor procese de conducere, dirijare si reglare care au loc in sistemul nervos central; la aceste calitati se adauga si mobilitatea.

In practica sportiva, aceste calitati se manifesta mai ales sub forma de calitati motrice combinate (forta-viteza, forta-rezistenta, viteza-forta, viteza-rezistenta etc.) sau complexe (forta in regim de viteza, rezistenta in regim de viteza etc.).

Antrenarea acestor calitati motrice la copii si juniori impune respectarea unor reguli si principii metodice adaptate la particularitatile de crestere, in diferitele etape de dezvoltare psihofizica a copilului.

Rezistenta este o calitate motrica ce exprima capacitatea organismului de a realiza un efort de intensitate ridicata, intr-o durata de timp relativ lunga (Guillet-Genety).

Antrenarea rezistentei la varsta scolara mica (antepubertara 6-11/12 ani)

La varsta antepubertara este indicata individualizarea pregatirii desfasurata in conditii de efort mediu si in regim aerob, ale carui efecte sunt net superioare asupra organismului copilului in comparatie cu exercitiile efectuate in regim anaerob.

Dupa unii specialisti, alergarile de concurs (sau de control) pe distante de cca. 800 m. sunt neadecvate pentru varsta de 8-9 ani, intrucat solicitarea este mai mare decat aceea impusa de o alergare pe 3000 m. cu sprint (Wasmund-Nowacki). Deci, mai ales in sportul scolar, probele de control ale capacitatii de rezistenta - constand de regula din alergari pe 600-800 m. - nu sunt adaptate particularitatilor fiziologice ale acestei varste. Scopul activitatii scolare de educatie fizica si sport, precum si al antrenamentului la aceasta varsta ar trebui sa-l reprezinte dezvoltarea rezistentei de baza, si nu a celei specifice.

Alergarile de durata mare, intr-un tempo constant, sunt de preferat celor cu intensitate submaximala si maximala, cu schimbari de ritm si sprinturi intermediare sau finale, deoarece copilul are nevoie de un timp indelungat de refacere (Wasmund-Nowacki).

Van Aaken afirma ca "nu distanta dauneaza ci ritmul". Experiente recente au aratat ca, dupa o alergare pe distanta de 10000 m., copiii de 13 ani n-au prezentat manifestari patologice.

Antrenarea rezistentei in etapele pubertara, postpubertara si adolescenta

In perioada postpubertara si in adolescenta, rezistenta inregistreaza indici optimi de dezvoltare, deoarece, datorita puseului de crestere din etapa pubertatii, se produc modificari ale taliei si greutatii, precum si in dezvoltarea sistemelor circulator, respirator, muscular. Avand in vedere aceste aspecte, se recomanda ca in perioada pubertatii sa fie dobandita capacitatea de adaptare a organismului la efortul de durata, pentru ca pe aceasta baza sa poata fi antrenata si ameliorata rezistenta in etapele ulterioare. Intrucat rezistenta in regim anaerob prezinta valori ridicate la pubertate si mai ales la adolescenta (Wasmund-Nowacki), se pot utiliza mijloace si metode diferentiate de dezvoltare ale acesteia. Spre sfarsitul adolescentei, pe baza acumularilor anterioare, se pot mari intensitatea si volumul antrenamentului, apropiindu-se treptat de cerintele pregatirii adultilor.

Indicatii metodice de antrenament

Antrenamentul rezistentei in perioadele antepubertara si pubertara trebuie sa vizeze perfectionarea rezistentei de baza, fundamentale si ameliorarea capacitatii de efort aerob:

- in pregatire sunt contraindicate alergarile pe distante cuprinse intre 600-1200 m., care necesita un efort anaerob, in schimb se pot efectua alergari pe durata de 5, 10, 15 min., intr-un tempo moderat;

- antrenarea rezistentei trebuie realizata in conformitate cu cerintele metodice actuale, in cadrul fiecarei lectii de educatie fizica si sport recurgandu-se la organizarea de jocuri de miscare, corespunzator nivelului respectiv de varsta;

- capacitatea de rezistenta in regim aerob poate fi antrenata la fetele de 11-12 ani si la baietii de 12-13 ani (Koinzer, Enderlein, Herforth);

- in antrenarea acestei calitati motrice trebuie sa se insiste pe amplitudine si nu pe intensitate;

- este necesar ca activitatea desfasurata cu copiii sa fie atragatoare si amuzanta;

- selectionarea mijloacelor si metodelor de antrenament trebuie sa corespunda cerintelor psihofizice ale copilului si adolescentului.

Metode si mijloace de antrenament pentru copii si juniori

Pentru copii si juniori, principalele metode de antrenament sunt alergarile de lunga durata si cele cu intervale scurte.

Se considera improprii metoda repetitiei (mai ales pe distante lungi) unde se solicita exagerat glicoliza anaerobica, si metoda de concurs (mai ales pentru semifond).

Pentru a capata un plus de atractivitate, alergarile amintite pot fi desfasurate si pe patine cu rotile, iar iarna pe patine sau pe schiuri.

Pana la varsta de 12-13 ani, exercitiile trebuie sa aiba un pronuntat caracter ludic, folosindu-se in acest sens in cadrul metodei de alergare cu intervale: toate variantele de jocuri de miscare, de alergare, de stafete; toate variantele de jocuri de miscare cu diferite tipuri de mingi; toate jocurile de circulatie si de orientare, iar in cadrul metodei de alergare de lunga durata: alergarile prin padure; alergarile pe teren variat; alergarile pe durata de 1, 2, 3 min.; alergarile pe durata fixata in sistem piramidal: 1, 2, 3, 2, 1 min. cu pauza de 1 min. dupa fiecare timp in care se alearga; alergarile pe un traseu "labirint" (in care efortul este amplificat de necesitatea concentrarii atentiei asupra traseului corect); alergarile in diferite cadente etc.

In adolescenta se folosesc aceleasi metode, dar cu un caracter mai pronuntat atat extensiv, cat si intensiv.

Dintre mijloacele cuprinse in metoda alergarilor cu intervale amintim: alergari pe distante mai lungi, cu fixarea timpului de parcurgere, care sa nu impuna insa un ritm prea rapid; stafete de tipul 3 x 400 m. alergari in panta (nu prea inclinata); alergari cu schimbari de ritm. In cadrul metodei de alergare pe distante lungi se folosesc cu precadere alergarile in padure si pe teren variat; alergarile dupa un partener care se deplaseaza pe bicicleta (5, 10, 15 km.), cu schimbarea rolurilor la un moment dat (varianta: 3-5 parteneri si o bicicleta); diferite jocuri sportive cu schimbarea unor reguli de desfasurare; diferite tipuri de triatloane, tetratloane sau pentatloane alcatuite din probe de alergari, inot, ciclism, canotaj, iar iarna schi fond, patinaj - toate pe diverse distante; alergari cu ritm impus, de exemplu, 4 min. alergare normala + 1 min. in viteza crescuta; alergari cu handicap (cu avantaj acordat incepatorilor sau chiar celor mai mici ca varsta); orientare turistica (in alergare); testul Cooper (distanta parcursa in 12 min.) etc.

Bineinteles, aceste mijloace pot fi completate, adaptandu-se specificului diferitelor varste, pastrandu-se insa caracterul de variatie, de polivalenta, de joc, pentru ca exercitiile de dezvoltare a rezistentei sa fie placute si atractive.

Antrenarea fortei la copii si juniori

Antrenamentul de forta la copii si juniori are un rol important in formarea si dezvoltarea lor fizica armonioasa. In procesul de dezvoltare a fortei trebuie avut in vedere faptul ca in aceasta perioada, in diferitele etape de crestere si dezvoltare, este necesar sa se lucreze corespunzator particularitatilor specifice fiecarei categorii de varsta. In etapele premergatoare perioadei postpubertare, sistemul osos nu este suficient de consolidat, tesutul muscular este fragil si predispus la leziuni in cazul unor incarcaturi mari, motiv pentru care trebuie evitate chiar anumite tipuri de exercitii, cum ar fi flexiile, lucrul cu greutati deasupra capului etc.

La varsta scolara mica (antepubertara) trebuie continuata dezvoltarea fizica generala, pentru consolidarea aparatului locomotor. De asemenea, este necesara antrenarea detentei.

Prin intermediul lectiilor de educatie fizica, al activitatilor sportive extrascolare si al antrenamentului sportiv se asigura o activitate motrica complexa ce contribuie si ea la dezvoltarea fortei.

Antrenamentul in circuit, catararea, tractiunile sub toate formele, sariturile etc., cu sau fara ingreuieri (minge medicinala, sac cu nisip, etc.), organizate sub forma de joc, stafete, isi aduc o contributie considerabila la dezvoltarea fortei.

La pubertate, cand se produce atat dizarmonia pasagera a proportiilor corporale, consecinta determinata in principal de cresterea in lungime a membrelor si in inaltime a bustului (marea alternanta GODIN), precum si modificarile functionale, indeosebi la nivelul sistemului cardiovascular si aparatul respirator - ceea ce reduce, in general, capacitatea de efort - , se recomanda lucrul cu incarcatura gradata si individualizata pentru dezvoltarea generala a unei musculaturi robuste menite sa consolideze coloana vertebrala si sistemul osos in general. In etapa postpubertara, dupa 13-14 ani, in functie de factorul constitutional individual, se poate incepe antrenamentul cu hantele, progresiv cu hantele si mai tarziu antrenamentul izometric, deoarece chiar in aceasta perioada exista imperfectiuni structurale ale aparatului respirator, izometria in aceste conditii ingreuind circulatia venoasa a sangelui prin cresterea presiunii intratoracice si intracraniene pe care o provoaca, tulburand astfel procesele tisulare de oxigenare. Exercitiile cu partener sunt foarte indicate la aceasta varsta.

In perioada de adolescenta se pot folosi aceleasi metode si mijloace de antrenament utilizate la adulti, cu conditia gradarii continue a incarcaturii.

Indicatii metodice de antrenament:

- asigurarea unei dezvoltari fizice generale armonioase corespunzator perioadei respective de varsta;

- desfasurarea unui antrenament variat, stimulativ si diferentiat;

- dezvoltarea prealabila a fortei musculare ca o conditie a desavarsirii tehnicii sportive;

- efectuarea unui atent examen ortopedic inaintea inceperii antrenamentului de forta, calitate necesara in sportul de inalta performanta.

Antrenarea vitezei la copii si juniori

La varsta scolara mica (antepubertara), viteza de executie a miscarilor, precum si viteza de reactie se amelioreaza constant, datorita procesului de crestere, de dezvoltare fizica, gradului de mobilitate articulara si dezvoltare musculara.

In etapa pubertara (scolar mijlociu), frecventa gestuala si viteza de reactie ating valori apropiate de acelea ale adultului, viteza depinzand de nivelul functionalitatii reflexe a sistemului nervos si de gradul de dezvoltare a mecanismelor biochimice musculare si indeosebi a proceselor enzimatice anaerobice, la care se adauga perfectionarea complexelor reglaje neuroendocrine in care neurohormonii, neuromodulatorii si neurotransmitatorii au un rol prioritar.

La adolescenti, antrenarea vitezei - in privinta mijloacelor si metodelor - este similara cu aceea a adultilor.

Continutul general-orientativ al antrenamentului

Deoarece copilaria este marcata de necesitatea de miscare, prin care se pun de fapt bazele unei dezvoltari motrice, fizice si psihice corespunzatoare fiecarei etape de varsta, o atentie deosebita trebuie acordata caracterului ludic al mijloacelor de pregatire, distantelor de parcurs in alergare (este recomandabil sa fie scurte), modului variat de alergare si numarului de repetari.

Printre mijloacele de antrenament utilizate in aceasta perioada se numara: toate tipurile de alergare sub forma de intrecere, de concurs, jocurile de urmarire, de-a prinselea; stafeta pe trasee "dus-intors"sau circulare; exercitii de start, de reactie; deplasare prin sarituri - inainte, in zigzag, peste o banca etc. (pentru detenta); jocuri cu schimbari de locuri etc.

Treptat insa, o data cu trecerea anilor, caracterul de joaca scade astfel ca spre sfarsitul anilor pubertatii si apoi in etapa postpubertara si adolescenta isi fac loc mijloacele si metodele de antrenare a vitezei - corespunzator exigentelor impuse de proba sau ramura de sport respectiva.

Dezvoltarea mobilitatii la copii si juniori

Mobilitatea este calitatea care permite executarea unor miscari de mare amplitudine la nivelul diferitelor articulatii sau complexe articulare (cupluri sau lanturi cinematice), cu sau fara influenta unor forte externe (D. Harre). Sinonime: flexibilitate, suplete, mobilitate articulara (cand se vizeaza structura unei singure articulatii) si intindere (cand intereseaza muschii, tendoanele, ligamentele si capsulele articulare). Mentionam ca exista o evaluare precisa pentru gradul de mobilitate normala a tuturor miscarilor articulare, exprimata in grade, denumita "scara grafica ROSTANDT" cu care trebuie facuta in permanenta comparatia mobilitatii atat in procesul de selectie, cat si pentru determinarea ratei de progres realizat prin antrenament.

La varsta scolara mica (antepubertara), in prima parte a perioadei, spre 8-9 ani, coloana vertebrala atinge mobilitatea maxima., in schimb, este redusa mobilitatea in articulatiile coxofemurala (in departarea picioarelor - abductie) si scapulohumerala (in retroversie). Din aceasta cauza se recomanda exercitii de intindere ("stretching") pentru ameliorarea in articulatiile respective. In vederea cresterii mobilitatii specifice necesare in anumite ramuri sau probe sportive (gimnastica artistica, gimnastica ritmica sportiva, inot etc.) se pot folosi exercitii pentru dezvoltarea mobilitatii specifice, fara a se neglija insa dezvoltarea mobilitatii generale.

In partea a doua a acestei perioade trebuie continuata antrenarea mobilitatii generale si specifice, pentru mentinerea si chiar ameliorarea nivelului atins anterior.

Sunt indicate, in aceasta etapa, exercitiile cu partener, exercitiile sub forma de joc sau stafete in care se transmite o minge (medicinala) de la unul la altul (prin lateral, pe deasupra capului, printre picioare etc.), exercitiile de gimnastica acrobatica (rostogoliri, rasturnari etc.).

In etapa pubertara (scolar mijlociu), cand se manifesta puternic puseul de crestere in talie si greutate si au loc importante modificari hormonale, persista rezistenta mecanica scazuta a aparatului locomotor si mobilitatea deficitara datorata faptului ca laxitatea articulara se accentueaza, iar capacitatea de intindere a muschilor si ligamentelor este depasita la unii subiecti de cresterea accelerata in lungime a segmentelor osoase. Se impune, deci, antrenarea sustinuta a mobilitatii, cu precadere pentru coloana vertebrala si articulatia coxofemurala, evitandu-se insa incarcaturile excesive in miscarile de rasucire si rotatie, de flexie (aplecare inainte), de extensie (aplecare inapoi), de indoiri lateral, precum si in exercitiile ce solicita articulatiile membrelor inferioare (Muller-Hohnel).

In adolescenta, scheletul se osifica in totalitate, iar cresterea in inaltime se opreste in jurul varstei de 21-23 de ani. Principiile generale de antrenare a mobilitatii sunt aceleasi ca si pentru adulti.

Antrenarea calitatilor de coordonare (adresa, precizie, indemanare)

In practica sportiva se disting calitati de coordonare generale - dezvoltate ca urmare a unei pregatiri polivalente si care se manifesta in diferite situatii de viata, munca si sport - si calitati de coordonare specifice unei anumite probe sau discipline sportive.

Capacitatea de coordonare este necesara in stapanirea motrica a diferitelor situatii, caracterizandu-se prin executii rapide, rationale, prompte precise, economicoase, eficiente in anticiparea si contracararea actiunii adversarului etc. si avand la baza capacitatea de ghidaj motric, de adaptare, readaptare si invatare motrica.

Subordonate acestor capacitati fundamentale sunt: capacitatea de orientare spatiala; capacitatea de diferentiere kinestezica; capacitatea de reactie; capacitatea de ritm; capacitatea de echilibru.

Tot acest ansamblu complex care formeaza capacitatea de coordonare se afla in legatura de interdependenta cu calitatile conditionale - forta, viteza, rezistenta - sau cu combinatele lor (forta-viteza, viteza-rezistenta etc.) si numai prin aceasta cooperare se realizeaza performanta sportiva. In acest angrenaj complex, un rol determinant il are sistemul nervos central si indeosebi etajul cortical, ce realizeaza analiza si sinteza informatiilor primite de la periferie, pe baza carora elaboreaza comenzile corespunzatoare si analizatorii kinestezic, tactil, optic si acustic, care receptioneaza modificarile de mediu si le transmit spre scoarta cerebrala sub forma de influxuri nervoase. La acestea se adauga numeroasele mecanisme de feed-back, in care un rol important il au atat unele formatiuni nervoase centrale si vegetative (spre exemplu, neuronii Reinshaw din maduva spinala), endocrine, cat si nivelurile de concentratie a unor serii de substante care in ansamblu asigura homeostazia organismului.

La varsta scolara mica (antepubertara), pana la 8-9 ani, trebuie sa se puna accentul pe aprofundarea procesului de invatare motrica, pentru realizarea unei game gestuale precise si stabile. Intre 8-10 ani se poate asigura o dezvoltare intensa a coordonarii motrice care permite o perfectionare a capacitatii de reactie.

A doau parte a acestei perioade de varsta, respectiv pana la 11-12 ani, este considerata foarte buna pentru invatarea motrica, pentru pregatirea tehnica de baza in sportul respectiv.

In etapa pubertara, datorita transformarilor psihofizice survenite, se observa o diminuare a conducerii motrice ce duce la o scadere pasagera a performantei.

La varsta postpubertara si in perioada adolescentei, ca urmare a stabilitatii generale in conduita gestuala si a ameliorarii capacitatilor de adaptare, de readaptare si de coordonare, se manifesta posibilitati sporite de invatare si perfectionare motrico-tehnica.