Psihopedagogia copiilor cu deficiente de auz (d.a.)

1 Terminologia

Expresia cea mai utilizata este 'deficiente auditive' (d.a.), care cuprinde, in

esenta, 2 categorii mari de deficit auditiv, surditatea (pierderea totala a auzului) si hipoacuzia (pierderea partiala a auzului).

Unii autori (Stanica si col., 1997) utilizeaza expresia disfunctie auditiva, cu semnificatie echivalenta celei de deficienta, dar si cu conotatie legata de limitarea functionala (dizabilitatea).

Acesti termeni inlocuiesc in prezent termenul de surdo-mut, depasit ca utilizare pe plan mondial. Cuvintele surd si surditate (surzenie) sunt insa utilizate in continuare, in mare masura, atat la noi cat si in alte tari, nefiind considerate a avea efecte traumatizante importante. Se face o distinctie necesara intre surzi (cei cu pierderea innascuta a auzului) si asurziti - cei care pierd auzul dupa nastere.

Mai este utilizat inca si termenul de handicap auditiv, folosit oarecum alternativ, prin analogie cu handicap vizual, mintal, etc.

Desi termenul de dizabilitate cicula din ce in ce mai mult in literatura de specialitate, el este rar folosit in sintagma 'dizabilitate de auz' sau 'dizabilitate auditiva'.

Domeniul psihopedagogic de studiu in context este denumit de multi autori romani 'surdopsihopedagogie' (sau in functie de pondere, 'surdopsihologie' or 'surdopedagogie') ori mai simplu 'surdologie'.

Identificarea, evaluarea si protezarea auzului

In identificare si evaluare este necesara - ca si la alte dizabilitati - o anume prudenta. Unele dificultati de auz apar si dispar, sunt doar temporare. Depistarea pierderii de auz se realizeza de regula - in functie si de gravitatea acesteia - in familie si de la o varsta foarte frageda (uneori imediat dupa nastere) prin observatii, teste/probe, chestionarea familiei etc.

Testele utilizate in diagnosticarea pierderii de auz se impart in doua categorii mari:

de triere (screening), care identifica grupul mare de copii ce nu raspund la anumite cerinte, din diverse motive (dar nu neaparat legate de auz) la fel cu ceilalti copii;

de diagnosticare, obiective, care masoara pragul auditiv (cel mai scazut nivel la care raspunde copilul la o serie de cel putin jumatate de incercari reusite).

Testarea propriu zisa a auzului, prin diverse medode care necesita o specializare

in audiologie vizeaza in principal depistarea resturilor de auz, pentru a fi cat mai bine exersate si utilizate pentru auz si dezvoltarea vorbirii.

Cele mai des folosite procedee de testare a auzului sunt:

a) acumetria fonica: testarea auzului cu ajutorul vocii (examinatorul testeaza auzul subiectului asezat pe un scaun, pe o distanta de 8 m). Concluziile acestui tip de evaluare cu privire la auz, in functie de distanta la care cel examinat percepe suntele vorbirii sunt:

auz normal (8-6 m)

pierdere mijlocie a auzului (4-1 m)

pierdere foarte mare a auzului (sub 1 m).

b) acumetria instrumentala: examinarea auzului cu ajutorul unei serii de diapazoane; este utila in depistarea locului si campului nealterat (diapazonul poate masura mai bine atat intensitatea cat si frecventa.

c) audiometria tonala (de ton pur) si vocala - se realizeaza cu un aparat radioelectric denumit audiometru. Rezultatul examinarii - audiograma - are forma unui grafic, in care de regula, se reda pe abscisa (orizontala) frecventa (In Hz) iar pe ordonata (verticala) scara intensitatii (din 10 in 10 dB).

Frecventa si gradele deficitului de auz

Cele mai frecvente la copii sunt pierderile usoare de auz si nu pierderea profunda a auzului (surditatea) sau cofoza - pierderea totala. Unii autori sunt de parere ca la nastere circa 1% dintre copii pot avea un deficit de auz. Probleme/disfunctii de auz pot aparea si la adulti, mai ales la cei in varsta (similar cu problemele de vedere).

Gradele defictului de auz se stabilesc prin masuratori audiometrice, care controleaza pragurile audibile, din punct de vedere al intensitatii (in decibeli - dB) si la diferite frecvente (exprimate in hertzi - Hz).

Auzul normal percepe sunetele de la o intensitate de la 0 la 20 sau chiar 30 DB. Scara decibelica se intinde de la - 20 dB la 140 dB, in care fiecarei cresteri de 10dB ii corespunde o crestere de 10 ori a tariei sunetului. 

Gradele deficitului auditiv (dupa Biroul international de audio-fonologie)

0-20 dB - auditie normala; poate auzi o conversatie fara dificultate.

20-40 dB - pierdere lejera de auz (hipoacuzie usoara); poate auzi o conversatie daca nu este prea indepartata sau stearsa.

40-70 dB - deficit de auz mediu (hipoacuzie medie); poate auzi o conversatie de foarte aproape dar cu dificultati. Necesita protezare.

70-90 dB - deficit de auz sever (hipoacuzie severa); poate auzi zgomote, vocea si unele vocale. Necesita protezare.

Peste 90 dB - deficit de auz profund (surditate sau cofoza); aude doar sunete foarte puternice, dar cu senzatii dureroase. Se protezeaza cu proteze speciale.

Protezele auditive

O proteza auditiva are menirea de a mari presiunea si ca atare intensitatea sunetului in organul auditiv al purtatorului. Acest lucru se realizeaza prin captarea sunetului cu un microfon, amplificarea si transmiterea sunetului amplificat la un receptor sau o casca atasata la ureche. De mentionat ca o proteza auditiva nu poate corecta deficitul auditiv ci doar il suplineste sau ii minimalizeaza efectele.

Cele mai cunoscute proteze auditive (de regula personale) sunt:

atasate de corp

'post aurale' (se poarta dupa ureche)

purtate in ureche

cu conductie osoasa

cu casti

de grup

de radio.

implantul cohlear.(are o parte fixata in osul cranian).

In utilizarea protezelor auditive se recomanda:

cunoasterea caracteristilor si performantelor - raportat la nevoile purtatorului de proteza

introducerea cat mai devreme posibil

intretinerea cu grija a partilor componente (ca de pilda a olivei - partea care se introduce in ureche)

verificarea periodica si adaptarea la purtator (de pilda oliva, care trebuie schimbata odata cu cresterea unui copil).

adecvarea proprietatilor acustice ale clasei - nivelul de zgomote trebuie sa nu fie prea ridicat, iar reverberatia (ecoul) nu trebuie sa fie prea puternice.

Exista si anumite contraindicatii in utilizarea protezelor auditive.

3 Indicatori de avertizare a deficientelor de auz in mediul scolar.

Aparitia unui indiciu de tipul celor care urmeaza nu inseamna ca acel copil are neaparat o deficienta de auz. Pot exista si alte motive ale comportamentului copilului, de care trebuie sa se tina seama.

Atentie slaba: daca un elev nu este atent in clasa, este posibil ca el sa nu auda ceea ce i se spune sau sa perceapa sunetele in mod distorsionat. Din aceste motive, copilul fie percepe gresit ceea ce spune profesorul, fie nu mai face nici un efort sa asculte si sa fie atent.

Dezvoltarea slaba a vorbirii: o vorbire imatura, neobisnuita sau distorsionata se poate datora pierderii auzului.

Un copil vorbeste inadecvat situatiei in care se afla, fie prea incet, fie prea tare.

Dificultate in a urmari indicatiile verbale - poate indica o deficienta de auz.

Copilul raspunde mai bine la sarcinile pe care le primeste atunci cand profesorul este foarte aproape de el sau raspunde mai bine la sarcinile care presupun raspuns in scris, decat la cele care presupun raspuns oral.

Elevul intoarce capul, pentru a auzi mai bine;

Din cauza unor probleme de auz, inainte de a incepe sa rezolve o sarcina, copilul se uita sa vada ce fac ceilalti colegi sau se uita la profesor si la colegi, pentru a observa niste indicii.

Copilul poate sa nu auda bine ce citeste altcineva sau isi roaga colegii sau profesorul sa vorbeasca mai tare.

Uneori copilul poate da un raspuns gresit la o intrebare sau poate sa nu raspunda de loc.

Copiii care si-au pierdut auzul prefera sa lucreze in grupuri mici, sa se aseze in locurile mai linistite din clasa sau sa stea in primul rand.

Ca reactie la faptul ca nu aude, copilul poate parea timid, retras sau chiar incapatanat si neascultator.

Elevul poate avea retineri in a participa la activitati care presupun discutii si conversatie, nu rade la glume sau nu intelege umorul.

Elevul are tendinta de a se izola si de a nu participa la activitatile sociale.

Elevul este capabil sa inteleaga mai bine mimica, miscarile corpului si informatiile contextuale, si nu limbajul verbal; de aceea, el ajunge uneori la concluzii gresite.

Copilul se poate plange frecvent de dureri de urechi, dureri de gat si de amigdalita.

4 Managementul mediului de invatare

'Integrarea scolara a copiilor cu d.a. este una dintre chestiunile cele mai

controversate pe plan mondial.

Un aspect de importanta deosebita este necesitatea acuta de educatie prescolara, cat mai de timpuriu. Integrarea sau nu intr-o gradinita si apoi scoala obisnuita, depinde de mai multi factori, fiind insa, in esenta o problema individuala. Exista si solutii intermediare (grupe/clase speciale sau frecventa alternativa).

Sarcina cea mai importanta a scolii, vizavi de acesti copii este - la fel ca pentru

toti copiii - sa le dea acestora cunostintele si valorile esentiale necesare pentru a deveni membri ai societatii (UNESCO, 1987).

Cand un copil cu d.a. incepe scoala, invatatorul sau profesorul care lucreaza cu el trebuie sa incerce obtinerea tuturor informatiilor relevante despre acesta, familia si comunitatea din care provine. Observatiile intreprinse in timpul primelor saptamani si luni de scoala asupra conduitei copilului cu deficienta auditiva pot oferi, de asemenea, informatii extrem de utile pentru facilitarea integrarii scolare a acestuia. Uneori dureaza foarte mult timp pentru ca profesorul sa-si poata forma o opinie exacta in legatura cu nivelul auzului si/sau capacitatatile reale de comunicare.

O resursa deosebita o reprezinta accesul cadrelor didactice din scoala obisnuita - ca si al copiilor in cauza - la expertiza si serviciile unor profesori specializati (itineranti, consultanti etc).

Organizarea scolii si a clasei

Compensarea auzului este potentata prin afisarea a variate imagini in scoala si in clasa, ca o prima conditie pentru a facilita mai buna cunoastere a realitatii - desene, fotografii (mai ales din cadrul unor actiuni ca de pilda excursiile la care au participat elevii), harti, desene si reproduceri diverse.

Organizarea clasei trebuie facuta in asa fel incat, fiecare copil sa poata vedea atat profesorul cat si pe ceilalti copii din clasa, ceea ce presupune un numar mai redus de elevi in clasa. Maniera optima de organizare spatiala a bancilor/scaunelor clasei - practicata in scolile sau clasele speciale de acest tip - este in forma de semicerc.

Pentru a facilita citirea labiala (de pe buze), este recomandabil ca scaunul pe care sta profesorul sa fie situat la aceeasi inaltime cu cele pe care stau elevii. Iluminarea trebuie sa fie cat mai adecvata, atat spre elevi cat si spre profesor.

Tabla scolara ori un flip-chart sunt mai utile in clasele unde invata copiii cu d.a. decat la ceilalti copii. Retroproiectorul sau alte mijloace de invatamant similare sunt de asemenea foarte utile, pentru a fi vizualizate diverse informatii, scheme etc.

Strategii de comunicare in clasa

In realizarea comunicarii educationale in clasa, cadrul didactic trebuie sa

tina cont, pe cat posibil, de urmatoarele cerinte

a) Sa le vorbeasca elevilor cu d. a. doar atunci cand acestia privesc spre profesor.

b) Sa vorbeasca sau sa se comunice non-verbal catre elevul cu probleme auditive avand intotdeauna orientarea corpului spre acesta.

c) Sa utilizeze, ori de cate ori este posibil, diverse modalitati de ilustrare vizuala a continutului celor prezentate.

d) Pe timpul dialogului copiii trebuie sa constientizeze mereu cine este persoana care comunica in clipa respectiva.

e) Cadrul didactic trebuie sa fie pregatit permanent pentru a repeta comentarii, intrebari sau raspunsuri ale unui anumit copil, pentru ca toti elevii sa beneficieze de ceea ce se comunica.

f)  Elevii vor fi solicitati sa puna in discutie subiecte si probleme ridicate de ei, chiar daca profesorul nu le agreeaza sau nu intelege limbajul non-verbal.

Consideratii privind metodele si continuturile de invatare

Intrucat copiilor cu deficiente de auz le lipsesc multe dintre cunostintele si

abilitatile pe care le regasim la ceilalti copii de aceesi varsta, cadrul didactic trebuie sa acorde o pondere insemnata activitatilor care integreaza invatarea limbajului cu asimilarea deprinderilor practice si a cunostintelor despre lume si viata.

Jocurile si experienta de cunoastere directa, cu deosebire la varstele mici, au o insemnatate covarsitoare.

O importanta deosebita o are la acesti copii formarea perceptiei timpului. Vizualizarea poate lua in aceste context forma unui calendar, elaborat treptat in clasa, cu ajutorul elevilor.

Lectiile si excursiile in afara scolii reprezinta o cale eficienta de a familiariza copiii cu lumea naturala din jurul lor.

Povestirile si lecturile sunt de asemenea o metoda importanta de predare-invatare pe diferite trepte de scolarizare. Pot fi utilizate diferite modalitati de comunicare - verbala, mimico-gestuala, pantomima, comunicarea prin desene etc.

Elemente specifice de curriculum

Dupa unii autori (UNESCO, 1987), diferenta principala in invatare dintre copiii auzitori si cei neauzitori este data, mai ales, de maniera in care anumite subiecte sunt predate. Se poate adeseori urma curriculumul obisnuit - desigur in functie si de asocierea sau nu a altor deficiente (mintale mai ales), de gradul si momentul pierderii auzului etc. Este necesar insa un timp mai indelungat de studiu precum si metode specifice. Educatia speciala auditiva, a articularii (tehnica vorbirii), labiolectura si exersarea resturilor auditive sunt componente curriculare vitale la acesti copii.

Perceptia limbajului scris la copilul surd - care se realizeaza mult mai usor decat a limbajului oral - este totusi diferita fata de a celorlalti copii, fata de a profesorului. Auzitorii folosesc scrierea ca o forma secundara de limbaj, baza fiind vorbirea. Pentru copilul cu surditate limbajul scris este forma primara, care poate eventual servi si ca premisa a articularii.

Surditatea poate deveni ea insasi o tema de predare-invatare, atunci cand copilul in cauza devine increzator in calitatea sa noua de scolar, se percepe ca membru al unui grup de elevi (posibil surzi la fel ca si el). Se poate explica ce este surditatea, ce este sunetul, care este diferenta dintre copiii auzitori si cei neauzitori.

Este foarte important ca acesti copii sa inteleaga de asemenea consecintele situatiei de a fi surd - faptul ca s-ar putea sa nu asimileze niciodata limbajul verbal, ca din aceasta cauza sansele lor in viata sunt mai reduse, dar, in acelasi timp, ca ei pot deveni foarte buni in anumite domenii de activitate (exemplul tehnicienilor dentar). 

Echipamente tehnice in scoli

Exista diverse echipamente care sprijina educatia scolara a copiilor surzi, in primul rand pentru a le facilita achizitia limbajului verbal.

Cel mai important mijloc tehnic este proteza auditiva individuala. Exista apoi diverse tipuri de amplificatoare ale vocii, utilizabile in laboratoare speciale - amplificatoare de grup. Unul dintre cele mai moderne mijloace de amplificare este miniaturizat si portabil, permitand transmiterea prin radio a vocii profesorului spre proteza auditiva a elevului (elevilor).

Cerinte ale integrarii in scoala obisnuita a copiilor cu deficiente auditive

Intrucat provocarea scolarizarii copiilor cu d.a. este, din anumite puncte de

vedere, mai mare decat la alte grupuri de copii cu CES (datorita, in esenta, problemelor de comunicare) pentrua accesarea scolii obisnuite sunt necesare cateva conditii:

Sa nu prezinte un decalaj de dezvoltare mai mare de 18 luni.

Sa aiba o personalitate puternica.

Sa aiba acces la servicii si ajutor specializate, potrivit nevoilor sale.

Sa posede si sa foloseasca echipament audiologic de foarte buna calitate.

Sa aiba deprinderi auditive si de labiolectura adecvate.

Sa utilizeze eficient resturile auditive.

Este necesar ca profesorii din scolile obisnuite sa manifeste intelegere fata de

acesti elevi, sa-i accepte in clasa, sa ceara sprijinul atunci cand au nevoie si sa beneficieze, pe cat posibil, de o pregatire speciala in acest sens.

Foarte importanta este si atitudinea parintilor, nivelul de implicare si de asteptare al acestora privind rezultatele scolare (si sociale) ale fiului/fiicei.

5 Elemente de specific in educarea comunicarii la copiii cu d.a.

Probleme de ortofonie

Ortofonia are in vedere emisia corecta a sunetelor (fonemeleor) si a vorbirii. Alti autori o denumesc foniartrie sau tehnica vorbirii. In limba franceza si practica curenta de aici 'ortofonistul' este echivalent logopedului din Romania. La noi termenul este utilizat doar cu referire la educatia copiilor cu deficiente de auz si practicata ca activitate curriculara specifica in scolile speciale de profil. Exista insa o baza comuna de lucru a logopedului si ortofonistului, nu doar elementele de specific. Tratarea elementelor comune se va realiza la temele de logopedie.

In contextul dezvoltarii vorbirii la copilul cu d.a. o chestiune controversata este asa numita 'demutizare'. Aceasta a fost (si inca este) foarte mult practicata si teoretizata in psihopedagogia (si defectologia) din Romania, in vreme ce in multe alte tari nu se mai vorbeste de asa ceva, decat in contextul coumnicarii totale (orale dar si prin semne sau prin alte metode).

Formarea si dezvoltarea vorbirii este legata intim de receptie, de capacitatea auditiva, de momentul si gradul pierderii auzului, de tipul acesteia, ca atare este o chestiune foarte complexa.

O cale benefica de suplinire a receptiei limbajului oral este labiolectura - care reprezinta un element important de specificitate a invatarii limbajului la copiii neauzitori.

Labiolectura (citirea pe buze) este o abilitate care se invata ca multe altele iar importanta ei creste direct proportional cu gradul de pierdere a auzului. Pentru utilizarea optima a acestei forme de receptare a limbajului oral, care implica folosirea intuitiei, solicita mult si este adesea problematica se impune:

evitarea strigatului sau a miscarii exagerate a buzelor

mentinerea unui debit normal al vorbirii, putin mai rar dar nu exagerat

vizibilitatea fetei vorbitorului si lumina adecvata

posibilitatea de reformulare sau de apel la gesturi sau obiecte etc

intelegere, rabdare si sprjin.

Limbajul mimico-gestual constituie mijlocul principal de comunicare dintre surzi si respectiv dintre acestia si auzitori. In Romania acest sistem de comunicare a fost apreciat, studiat si utilizat diferit de la o etapa la alta. La inceputul educatiei speciale pentru copiii cu d.a., in partea a doua a secoulul XIX, mimico-gesticulatia a avut o ponedere insemnata, chiar in defavorea metodei orale de dezvoltare a limbajului. Apoi, pe parcursul secoului al XX-lea si cu deosebire in prima parte, metoda orala a avut prioritate. Defectologia de sorginte sovietica a accentuat si prelungit in tarile influentate ideoologic aceasta tendinta, chiar si dupa perioada in care in lume tendinta a inceput sa profileze nevoia de 'comunicare totala' (anii '70 - '80).

Utilizarea limbajului mimico-gestual este asadar inca controversata in Romania, desi acesta constituie un mijloc cvasi-universal de comiunicare pentru persoanele cu d.a. A existat o perioada in care acesta era efectiv interzis in scolile speciale de profil din Romania - inainte de 1989 - dar in prezent este evidenta o tendinta de echilibrare.

Notiuni de baza despre limbajul semnelor:

acesta cuprinde un grup de limbaje de sine statatoare, cu reguli proprii, structura proprie si modalitati proprii de exprimare

un semn poate exprima mai multe cuvinte din limbajul vorbit

nu exista un limbaj universal al semnelor

majoritatea copiilor surzi nu invata limbajul semnelor (90% provin din parinti auzitori)

In Romania nu exista inca un limbaj standardizat al semnelor pentru surzi si nici

interpreti autorizati ca in tarile europene dar procesul de ajustare este in curs - exista baza legala.

Utilizarea dactilemelor

Dactilologia este o forma speciala a limbii vorbite, bazata pe redarea literelor (grafeme) in aer, cu ajutorul pozitiei si miscarii degetelor de la o mana sau de la ambele maini. In cazuri particulare (surzii care sunt si orbi - surdo-cecitatea), dactilemele pot fi realizate si pe 'podul palmei' (cazul celebru al lui Adamesteanu, de la Cluj). Evident ca 'dactilarea' ca metoda de copmunicare implica anumite adaptari si simplificari ale 'vizualizarii' literelor, pentru a face comunicarea mai eficienta.

6 Comunicarea totala

Aparuta si raspandita initial mai ales in Anglia si SUA comunicarea totala este

promovata si de UNESCO (1987), ca si de alte organizatii.

Politicile sociale si educationale din tarile promotoare o apreciaza ca pe o filosofie, ca o atitudine catre surzi si cu privire la comunicare.

O definitie frecvent citata este Comunicarea totala este o filosofie, ce incorporeaza modalitati de comunicare adecvate, de tip auricular, manual si oral, in scopul de a asigura comunicarea eficienta cu si intre persoane ca deficiente de auz' (apud Popescu, R., 2002).

Alti autori folosesc, oarecum asemanator, sintagma comunicare bilingva - limbajul mimico-gestual si limbajul verbal, inclusiv sub forma sa scrisa. O alta formula similara de comunicare este denumita bimodala - asocierea simultana a gesturilor si cuvintelor.

Comunicarea totala sau comunicarea prin toate mijloacele este 'metoda de comunicare in care auzul rezidual, vorbirea, limbajul semnelor, dactilemele si labiolectura sunt utilizate la un loc, completandu-se reciproc'. Recurgand la toate formele principale de comunicare in scopul dezvoltarii limbajului se obtin rezultate mai bune decat folosind o singura metoda. Este foarte importanta comunicarea si transmiterea mesajului si nu forma prin care se comunica.

Comunicarea totala reprezinta de fapt o atitudine eclectica, orientata pe utilizarea selectiva a celor mai adecvate canale de comunicare, in raport cu cerintele situatiei date.

Comunicarea totala pare a fi raspandita la ora actuala in multe tari,din diverse continente ale lumii: SUA, Anglia, Australia, Canada, Danemarca (a se vedea si publicatia UNESCO din 1987), Olanda, Malaesia, Jamaica si Costa Rica. Un studiu realizat in perioada 1980-1981 in Anglia a relevat ca un procent de 54% dintre elevii cu DA chestionati foloseau comunicarea totala.

Prin aparitia si promovarea comunicarii totale o veche controversa dintre oralisti si gestualisti devine nerelevanta. Este evident faptul ca nu este vorba de o alegere exclusiva, ori/ori ci mai degraba de una combinata, de o deschidere spre optiuni multiple.

Pentru proiectarea unor strategii didactice care sa conduca la succes, un element cheie este luarea in considerare a modalitatii prin care comunicarea verbala, labiolectura, dactilarea, comunicarea prin semne, scriere etc sunt folosite simultan si optim, corelate cu posibilitatile auzului rezidual.

Dreptul la comunicare al surzilor, in limbajul gestual si accesul la comunicare in generala sunt recunoscute in prezent prin directive europene, fiind considerat o chestiune care tine de multilingvism si multiculturalitate.