Este o ambitioasa incercare de a explica intregul comportament normal si patologic prin doua entitati materiale: neuronul si "cantitatea libera", o energie fizica sau chimica neprecizata. Nu era aici necesara postularea directa a unor procese psihice inconstiente; totusi unul dintre postulatele de baza din "Schita" este acela ca "memoria este incompatibila cu constiinta".
Esenta procesului de refulare nu consta in suprimarea, in anularea unei reprezentari ce reprezinta o pulsiune, ci consta in a o impiedica sa devina constienta. Spunem atunci ca ea s-ar gasi in starea de "inconstienta";trebuie insa sa aducem destule dovezi in favoarea faptului ca ea poate produce si in mod inconstient efecte, chiar si pe acelea care ajung in cele din urma constiente. Tot ceea ce a refulat trebuie sa ramana inconstient, insa noi vrem sa stabilim inca de la inceput ca ceea ce e refulat nu acopera tot ceea ce e inconstient. Inconstientul are o cuprindere mai mare; ceea ce e refulat e o parte din inconstient.
Cum se ajunge la cunosterea inconstientului? In mod normal, cunoastem inconstientul doar in calitate de constient, adica dupa ce el a cunoscut o transformare sau o traducere in constient. Practica psihanalitica ne face cunoscut zi de zi ca asemenea traducere este posibila. Pentru asta insa se cere ca cel analizat sa invinga anumite rezistente, anume pe acelea ca5e l-au transformat, prin respingerea din constient, in refulat.
Indreptatirea de a accepta un psihic inconstient si de a lucra cu aceasta supozitie in mod stiintific ne va fi contestata din mai multe puncte de vedere. Impotriva acestora putem spune ca admiterea inconstientului este necesara si legitima, si ca detinem mai multe dovezi pentru existenta lui. El este necesar fiindca datele constientului sunt in mare masura lacunare; atat la cei sanatosi , cat si la cei bolnavi se produc frecvent acte psihice ce presupun, pentru explicarea lor, alte acte, despre care constientul insa nu mai poate spune nimic. Asemenea acte nu sunt numai actele ratate si visele in cazul celor sanatosi, iar in cazul celor bolnavi tot ceea ce numim simptom psihic si fenomen obsesional-experienta noastra zilnica cea mai personala ne-a familiarizat cu idei despre a caror provenienta noi nu cunoastem nimic, si cu rezultatele unor procese de gandire a caror elaborare ne-a ramas ascunsa. Toate aceste acte constiente raman incoerente si neantelese, in caz ca dorim sa pastram exigenta ca noi sa aflam numai prin intermediul constientului tot ceea ce se petrece in actele psihice; aceleasi acte se ordoneaza, insa, intr-un context ce poate fi expus, daca interpolam actele inconstiente accesibile. Castigul de coerenta si de sens este insa un motiv foarte justificat care s-ar cuveni sa ne faca sa depasim experienta nemijlocita. Daca insa se mai dovedeste ca pe admiterea inconstientului se poate cladi o actiune plina de succes prin care noi influentam in mod relevant cursul proceselor constiente, atunci am dobandit o dovada incontestabila pentru existenta a ceea ce a fost admis. Trebuie atunci sa se sustina punctul de vedere conform caruia nu e nimic altceva decat o aroganta nejustificata sa ceri ca tot ceea ce se petrece in psihic sa trebuiasca sa devina cunoscut si constiintei.
Putem merge si mai departe si sa afirmam, in sprijinul admiterii unei stari psihice inconstiente, ca in fiecare moment constiinta nu cuprinde decat un mic continut, in asa fel inca cea mai mare parte a ceea ce numim noi cunoastere constienta trebuie sa se afle oricum, in cele mai lungi perioade, in starea de latenta, asadar intr-o stare de inconstienta psihica. Conflictul cu inconstientul ar deveni, luand in considerare toate amintirile noastre latente, complet neinteligibil. Ne lovim atunci de obiectia conform careia aceste amintiri latente nu mai trebuie desemnate drept psihice, ci ele ar corespunde resturilor din procesele somatice din care poate aparea din nou psihicul. E usor de replicat ca, dimpotriva, amintirea latenta este un reziduu indubitabil al unui proces psihic. E mai importanta insa sa lamurim faptul ca obiectia se bazeaza pe echivalarea constientului cu psihicul - echivalarea tacita, dar fixata totusi din capul locului. Aceasta echivalare este ori un petitio principii, care nu accepta intrebarea daca tot ceea ce e psihic trebuie sa fie si constient, sau o chestiune de conventie, de nomenclatura. In ceea din urma postura ea este, fireste, irefutabila ca orice conventie. Ramane deschisa numai intrebarea daca ea se dovedeste atat de utila, incat sa trebuiasca sa fim de acord cu ea. Trebuia sa se raspunda, insa ,ca echivalarea psihicului cu constientul nu este absolut deloc utila. Ea distruge continuitatile psihice, ne arunca in dificultatile insurmontabile ale paralelismului psiho-fizic, fiind expusa reprosului ca supraestimeaza, fara intemeiere clara, rolul constiintei, obligandu-ne sa parasim prematur domeniul cercetarii psihologice, fara a ne putea aduce compensatie prin rezultatele altor domenii.
