Corporatismul

CORPORATISMUL

Conform dictionarului de sociologie, corporatismul desemneaza o doctrina si forma de organizare a societatii, care presupune realizarea unei unitati (solidaritati) relativ nemijlocite a indivizilor in cadrul societatii, prin intermediul corporatiilor.Acestea sunt reuniuni socio-profesio- nale care cuprind toti indivizii ce exercita o profesie in cadrul aceleiasi ramuri de activitate colectiva indiferent de pozitia lor ierarhica si de proprietatea asupra mijloacelor de productie. Singurul criteriu pentru constituirea corporatiilor este asa-zisa functie sociala a activitatii profesionale, functie stabilita, clasificata, ierarhizata si evaluata de o instanta suprasociala (politica), insarcinata ea insasi cu o functie determinata, cea de organizare a societatii. De regula aceasta functie revine unei elite formate prin selectia competentelor (nu neaparat tehnico-economice, ci si sociale, stiintifice,etc).

Doua sunt filoanele principale ale corporatismului: cel catolic si cel fascist. Luand nastere din enciclica Renorum Novarum a lui Leon XIII (1891), s-a dezvoltat in anii de la sfarsitul sec.XIX si inceputul sec.XX (dar cu epigoni si in sindicalismul anilor '50), un corporatism de inspiratie catolica care a avut drept sef de scoala pe economistul si sociologul G. Toniolo, caracterizat de un puternic spirit de solidaritate si de interclasism si de un fundamental refuz al individualismului , doctrinelor liberale.

Intre anii '20-'40, in interiorul regimului fascist s-a afirmat in schimb un corporatism "dirijist", ale carui principii generale au fost enuntate in 1927 de catre Carta muncii si institutionalizate, apoi intre 1934, o data cu crearea corporatiilor (care ii reuneau pe intreprinzatorii si pe muncitorii din diferite categorii) si 1939, o data cu infiintarea Camerei Fasciilor si a corporatiilor. Corporatismul fascist a oferit exemplul (de fapt opus celui de traditie catolica, conform caruia corporatiile reprezentau in mod potential o forma de antistat) unor asociatii profesionale strict subordonate statului si instrumentului sau de control politic. Sistemul corporativ fascist a fost desfiintat dupa caderea regimului in 1943-1945.

In lucrarea lui M. Maraffi, Societatea neocorporatista, ne vom confrunta cu un nou termen, acela de "neocorporatism" - pentru a denumi experientele politice ale democratiilor occidentale unde statul, fara sa reglementeze ca autoritate relatiile dintre categoriile sociale, in procesul de formare a optiunilor politice, recunoaste de fapt un rol politic organizatiilor sociale, stabilind forme de cooperare intre guvern, sindicatele muncitoresti si asociatiile ale patronilor.

Emile Durkheim[1], in fata procesului dezvoltarii functiilor economice, in epoca moderna, este convins ca nici grupul politic, nici grupul de rudenie, nici cel religios, nici grupul militar nu mai sunt indestulatoare pentru a garanta autoritatea regulii sociale. "Singurul grup care raspunde acestor nevoi este cel format din toti agentii unei aceleiasi industrii , reuniti si organizati intr-un acelasi corp. Este ceea ce s-ar numi corporatie sau grup profesional". Desi profesionalitatea ca energie economica, nu reprezinta un factor moral, ca profesiune organizata, ea devine un factor si autoritate morala. Pentru a juca deci o functie morala profesionalitatea trebuie sa se organizeze. Aceasta este esenta ideii corporatiste. In constituirea puterilor morale colective nu e interesata doar societatea, ci si indivizii, pentru ca zice Durkheim "anarhia e dureroasa". Din profesiunea dezorganizata se degaja anomie, anarhie, nefericire.

Durheim ilustreaza anomia prin exemplul unei intreprinderi in care functiile sunt astfel distribuite incat sa nu ofere materie suficienta activitatii indivizilor. In acest caz indivizii se simt inutili, solidaritatea se relaxeaza, aparand incoerenta si dezordinea. Deci in societatile organizate, munca medie constanta reprezinta forta sociala a individului. Cand aceasta medie scade sub un prag critic apare fenomenul anomiei.

Corolarul teoriei durkheimiste este ca societatile au o dubla natura: ele sunt fiinte morale si fiinte profesionale. Prin urmare cel mai grav atentat la fiinta societatilor este atentatul la fiinta lor morala si la forta lor profesionala. Cauzele apropierii umane, ale comunitatii de idei, sentimente, interese trebuie cautate la un pol in familie si sub alte forme la celalalt pol, in corporatie. Exista diferente intre cele doua institutii "membrii familiei isi duc in comun totalitatea existentei lor, membrii corporatiei au in comun doar preocuparile lor profesionale).

Familia si corporatia sunt deci cele doua radacini ale socialitatii, cele doua surse ale puterii morale, si deci cele doua directii ale solidaritatii. "Societatea in juxtapunere, va deveni un vast sistem de corporatii nationale". Aceasta inseamna ca "profesiunea organizata sau corporatia va trebui sa devina organul esential al vietii publice".

Cea mai importanta autoritate teoretica romaneasca in materie de gandire corporatista a fost Mihail Manoilescu[2]. Lucrarea sa despre secolul corporatismului, aparuta mai intai la Paris, a avut realmente rasunet international in randurile economistilor epocii si nu numai ale epocii.

Ideile manoilesciene , in special cele despre schimburile inegale, au fost foarte larg receptate in mediile economice din tarile slab dezvoltate, aflate sub dominatia metropolei (cazul Braziliei este relevant), adica a economiei dominante la un moment dat (SUA sau Europa Occidentala sunt principalii actori), dar nu numai aici. Receptarea lor a fost buna si prompta si in Occident.

Teoriile economice manoilesciene sunt impregante de idei politice, avand pe alocuri chiar un aer clasic, de natura profetica. Iata, de exemplu, ideea centrala din Secolul corporatismului: "A afirma ca secolul al douazecilea va fi secolul corporatismului, dupa cum secolul al nouasprezecelea a fost al liberalismului, constituie un atac bruscat impotriva parerilor unei mari parti din lumea ganditoare. Ne dam deci bine seama de rezistenta pe care o va intampina aceasta carte. Caci, cu tot mersul de neinlaturat al destinului, care mana spre transformarea in sens corporatist a tuturor institutiilor sociale si politice ale timpului nostru, opinia europeana, in afara de Italia, precum si opinia mondiala nu sunt de loc pregatite a primi aceasta transformare".

Manoilescu vorbeste aici ca Tocqueville cel din Democratia in America, care era convins ca destinul implacabil al lumii se cheama democratie. La Manoilescu, acelasi destin este corporatismul. Acesta are explicit caracter universal in opinia sa, prin urmare, poate fi preluat si adaptat fara probleme la cazul fiecarui popor in parte, fara teama de a gresi. Asadar, corporatismul este solutia universala, dar nu monocroma, a problemelor economice, sociale si politice ale secolului XX. Este important sa subliniem acest caracter universal, pe de o parte, iar pe de alta parte, caracterul plurivoc al corporatismului. El nu se refera doar la organizarea economica, ci si la cea politica si sociala. Asadar, corporatismul este, intr-o alta acceptiune, de asemenea extrem de larga, sinonim cu organicismul, cu organizarea societatii dupa legi organice si nu dupa cele rational-politice.

Denumirea de "corporatism integral si pur" pune o prima problema de interpretare. "Este integral deoarece el considera ca corporatii, cu o organizare autonoma si cu drepturi proprii, nu numai corporatiile economice, ci si corporatiile sociale si culturale ale natiunii, cum sunt: biserica, armata, magistratura, corporatia educatiei nationale, a sanatatii publice, a stiintelor si artelor. El este pur, deoarece socoteste corporatiile economice si neeconomice impreuna, drept capabile sa dea o baza - singura baza legitima - pentru constituirea puterii publice si legislative supreme".

Integralitatea corporatismului se refera, asadar, la extinderea modelului de organizare corporativa la nivelul tuturor instantelor societatii, adica la nivelul tuturor functiilor esentiale ale acesteia, nu numai la cea economica. In acest punct, se cuvine sa facem un comentariu. Extinderea corporatismului in domeniile extraeconomice echivaleaza cu o transformare a economicului si a celorlalte functii (de aparare, justitie, educatie etc.) dupa un model neeconomic, in sens liberalist, devreme ce fondul de organizare a acestor functii va fi cel organicist-corporatist. In plus, aducerea functiei economice la nivelul de organizare al celorlalte va determina si transformarea principiior de conducere a economiei in conformitate cu un ideal mai inalt, trans-economic, de natura strict nationala. Astfel, economia nu va mai fi exclusiv domeniul castigului material, ci va intra intr-o logica de colaborare cu domeniile aflate pe orizontala si de supunere fata de un anume ideal national. De asemenea, functiile celelalte ale organismului national vor scapa si ele, prin acest caracter, de predominanta adesea tiranica a castigului sau eficientei, prin aducerea lor la acelasi nivel de importanta fata de realizarea idealului national.

In plus, politica va fi o impletire a acestor functii de baza (de la cele de aparare la cele culturale), care isi gasesc expresia in corporatiile respective. Prin acest model de organizare corporatista a societatii, Manoilescu rezolva doua dintre problemele cele mai grave ale statelor contemporane (poate, cele mai grave): mai intai, refuza economiei functia dominanta si tiranica in societate - de unde poate rezulta o atrofiere nepermisa a celorlalte functii, necesarmente supuse puterii banului, apoi, rezolva aporia lipsei de reprezentativitate a clasei politice, a parlamentarismului de inspiratie ideologica, inlocuindu-o cu o clasa politica "realista", adica extrasa din realitatea organizata a vietii sociale. Clasa politica nu mai este "patura superpusa" a lui Eminescu, aleasa in virtutea unor interese de grup (cel mult ideologice), ci o adevarata "armata" ierarhizata a functiilor de baza ale societatii, care astfel se gasesc reprezentate corespunzator in cadrul deciziei publice.

Manoilescu crede ca semnul distinctiv al secolului XX este, din punct de vedere economic, descentralizarea industriala a economiei mondiale. Superioritatea intrinseca" a industriei fata de agricultura face ca schimbul de marfuri intre tarile industriale si cele agricole sa fie intotdeauna in avantajul primelor. Schimbul este, asadar, inegal. Ca urmare, tarile agricole ar trebui sa faca eforturi pentru a-si pune la punct o industrie proprie, deci pentru a deveni autarhice.

Autarhia nationala este, pana la un punct, sinonima cu descentralizarea economiei mondiale. Aceasta autarhie nu este altceva decat raspunsul politic si economic al tarilor dezavantajate de relatia libera de schimb cu cele industriale, mari: "Fiecare tara va lucra in comertul international, dupa noi reguli ale interesului national, observand in orice moment principiul de a nu acorda unei alte tari nimic, fara a fi compensata printr-un avantaj echivalent din partea acesteia". Ceea ce cere Manoilescu este afirmarea unei autarhii puternice, a unei solidaritati nationale puternice, care sa poata invinge "cu forta" dezavantajul liberului schimb pe piata mondiala, adica dezavantajul decalajului industrial (tehnologic, am spune azi) intre tarile agricole si cele industriale. Aceasta autarhie nu poate fi asigurata decat printr-o politica nationala unitara si eficienta, in care interesele de grup sau individuale sa fie topite in masa interesului national. Asa ceva nu este posibil, crede marele economist, decat in masura adoptarii corporatismului ca mod de organizare sociala.

Corporatismul are, asadar, o functie de integrare sociala si nationala, de coerentizare a eforturilor diferitelor ramuri ale economiei nationale, astfel incat sa se poata ajunge la o intarire a "egoismului national" pana la un punct de netrecut. Proiectul sau este ca fiecare monada nationala autonoma si autarhica sa se poata opune dominatiei tarilor industrializate si sa poata "negocia", astfel incat sa reduca decalajul natural intre produsele agricole si cele industriale. Corporatismul este tocmai acest element integrator si fortifiant al fiecarei comunitati nationale, liantul care aduce cu sine caracterul inexpugnabil al unei astfel de comunitati.

Pentru a da un aspect cat mai omogen si mai organizat teoriei sale, Manoilescu vorbeste despre cateva imperative ale secolului al XX-lea.

Primul este imperativul solidaritatii nationale (sau imperativul nationalist-idealist), care e sinonim cu intarirea rolului statului in exercitarea functiilor comerciale la nivel international (coroborata cu scaderea rolului indivizilor). Cu alte cuvinte, indivizii trebuie sa inceteze de a mai avea relatii comerciale internationale directe, imediate, ci trebuie sa si le coordoneze la nivel national-statal. "Intreg comertul extern devine politica externa", noteaza Manoilescu.

Al doilea imperativ este cel al organizarii. Cu cat un organism social este mai evoluat cu atat el este mai organizat. Daca lumea economica a secolelor anterioare se baza pe exploatarea in extenso a altor teritorii, noua formula a vietii economice va trebui sa se concentreze si sa se organizeze intensiv in limitele unui teritoriu dat. Extensiunea isi pierde preeminenta in favoarea intensiunii si organizarii. Al treilea imperativ este al pacii si al colaborarii internationale. El rezulta firesc din cerintele autarhice ale teoriei generale. Este evident ca numai intr-un climat de pace se pot respecta autonomiile nationale. Acest imperativ este, trebuie sa recunoastem, mai degraba un deziderat: nu este prea clar de ce marile puteri economice "exploatatoare" pana mai ieri ar accepta sa-si piarda aceste privilegii intr-un climat pasnic la nivel international. Ceea ce propune Manoilescu este o lume rationala, formata din indivizi (natiuni) care se respecta reciproc si nu au nici cea mai mica tentatie de "amestec in treburile interne" ale celuilalt.

Urmatorul imperativ poarta numele de imperativul decapitalizarii sau de atenuare a capitalismului. In esenta, este vorba despre scaderea diferentei dintre preturile produselor industriale si pretul produselor agricole la nivel planetar. Avem din nou de a face cu un imperativ utopic, in care, practic, se cere Occidentului sa-si diminueze rata de castig si sa se sacrifice in numele unui echilibru economic in relatia cu tarile agricole.

Aceste imperative nu pot fi aduse la realitate de catre doctrinele statale "obisnuite", adica de catre liberalism si comunism. Inainte de a elabora constructia statala corporatista, Manoilescu arata de ce aceste doua doctrine sunt incapabile de sarcina ce le revine.

Statul corporatist este singurul in masura sa aduca la realitate aceste imperative. Corporatiile sunt de doua feluri: unele sunt economice (agricultura, industria, meseriile, comertul, creditul, transporturile), altele, neeconomice (biserica, armata, magistratura, stiinta si artele, educatia nationala, sanatatea publica). Aceasta este si osatura statului corporatist, in care corporatiile sunt "subinstrumente in serviciul statului, care la randul sau este instrumentul cel mai inalt, destinat sa serveasca un ideal superior al colectivitatii nationale".

In aceasta constructie ideala (in sensul ca statul nu este neutru, ci isi propune un ideal pentru comunitatea nationala), individul abstract al democratiei parlamentare nu exista. El exista numai in calitate de membru al unei corporatii, deci de instrument al unui instrument al statului. In aceasta afirmare colectiva instrumentele mari sunt corporatiile, iar in cadrul lor, instrumentele ultime sunt indivizii. Avem de-a face, asa cum se poate observa, cu o doctrina a unui stat perfect ierarhizat si dezindividualizat, in care fiecare corporatie are o functie sociala distincta care se subsumeaza idealului national. Integrarea individului este si ea totala. Nici un individ nu ramane in afara acestui sistem totalizant, in care fiecare trebuie sa indeplineasca o functie, dupa model aproape biologic. De aceea, Manoilescu va spune: "Corporatismul este doctrina organizarii functionale a natiunii. Corporatiile nu sunt decat organele care indeplinesc aceste functiuni".

Corporatia este un organ colectiv, dar care se deosebeste de profesie. Aici apar diferentele majore intre corporatismul politic manoilescian si cel stric economic al Evului Mediu. In cazul acestuia din urma, o corporatie reprezenta, de cele mai multe ori, numai comunitatea unei profesii. La Manoilescu, corporatia are un sens deosebit. Ea se refera nu la o activitate anume (profesie), ci la o functie sociala, care este necesarmente mai vasta. Caracterul "politic" (in sens de organ al existentei armonioase a statului) al corporatiei face ca in cadrul ei sa "incapa" mai multe profesii, teoretic, oricat de multe. De exemplu, in corporatia apararii pot intra oricate profesii ce tin de industria militara, de educatia militara, de serviciul militar propriu-zis, de alimentatia in cadrul armatei etc. Toate aceste activitati presupun fiecare in parte numeroase profesii. Insumarea lor da corporatia apararii. Asadar, o corporatie manoilesciana cuprinde si inglobeaza armonios oricate profesii distincte. Ceea ce da unitate corporatiei este finalismul conceptiei: toate corporatiile, desi eterogene (adica formate din mai multe profesii) sunt supuse "convergentei scopului".

In "lupta" sa cu sistemul politic democratic, corporatiie se vor lovi invariabil de partide. Cum se va desfasura aceasta lupta si care vor fi consecintele ei?

Daca rolul corporatiilor este unul strict functional, este de stabilit in ce masura rolul functional al partidelor este mai important decat cel al corporatiilor. Evident, regimul partidelor politice este unul ideologic, de secol XIX. Multipartidismul nu reprezinta, pe de alta parte, o necesitate functionala: pentru aceeasi functie, nu e nevoie de mai multe organe. Dupa parerea lui Manoilescu, partidele politice nu mai au nici un rol, devreme ce problema echilibrului intre revolutie (stanga spectrului politic) si reactiune (dreapta) nu mai exista, odata cu cucerirea intregii libertati politice de catre cetateni. Partidele nu pot indeplini roluri sociale, dar nici roluri economice, caci nu au fost create pentru asa ceva. Rezulta ca numai corporatiile au viitor, partidele politice fiind organisme perimate. Chiar daca, in principiu, nu sunt interzise, in regimul corporativ partidele vor avea mari dificultati in a exista, caci ele ar trebui, pentru a fi reprezentative, sa fie capabile sa cucereasca cvasitotalitatea spiritului public la un moment dat, si sa stie sa-si pastreze nealterata influenta asupra acestuia.

In statul corporatist, puterea legislativa suprema apartine numai parlamentului corporativ, deci corporatiilor. La randul lui, statul corporatist are un rol de arbitru intre corporatiile care-l slujesc. El este si corporatie, dar si supracorporatie.

In cele din urma, dupa ce prezinta cu lux de amanunte doctrina corporatismului, Manoilescu da si definitia corporatiei: "Corporatia este o organizatie colectiva si publica alcatuita din totalitatea (sau din o parte) persoanelor (fizice sau juridice) indeplinind impreuna aceeasi functiune nationala si are ca scop asigurarea exercitarii acestei functiuni in interesul suprem al natiunii, prin reguli de drept impuse cel putin membrilor sai".

Cateva caracteristici ale corporatiilor, asa cum le concepe Manoilescu, sunt utile pentru a determina apropierile si diferentele fata de corporatismul medieval.

Mai intai, corporatiile sunt nationale. Cele medievale erau locale. Caracterul national a corporatiilor se impune cu necesitate, daca ne gandim ca in Romania (dar si in alte tari, cum ar fi Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia) exista numeroase si puternice minoritati nationale, care au un rol central in anumite ramuri economice. Asadar, acest caracter preintampina, pe de o parte, cosmopolitismul facil al elitei democratice, pe de alta parte, posibilele instrainari ale functiunilor nationale datorate etnicilor minoritari. Conditia este indispensabila realizarii unei unitati nationale functionale. In al doilea rand, corporatiile sunt unitare. Acest caracter rezulta logic din caracterul unitar al functiunii pe care o indeplineste corporatia in stat. Corporatiile sunt totalitare. Acest lucru inseamna ca "reteaua corporatiilor cuprinde natiunea intreaga si ca nu lasa nici o activitate nationala neincadrata intr-o corporatie". "Totalitarismul" corporatismului este firesc, in masura in care, asa cum stim deja, baza de pornire a lui este ideea completei unitati nationale pe scheletul corporatiilor. Corporatiile au caracter deschis. Acest caracter este cu atat mai important cu cat adversarii corporatismului pretind ca acestea ar fi, dupa model medieval, niste institutii inchise, improprii lumii moderne. Aceasta libertate a intrarii in corporatie se refera numai la eventualele piedici de natura ereditara. In afara acestora, evident, exista conditii si criterii clare de admitere, care nu pot fi puse la indoiala. Mai mult, aceste conditii de admitere trebuie sa fie severe, astfel incat in cadrul corporatiilor competenta sa fie asigurata din plin. Caracterul deschis nu este echivalent cu devalmasia. Nu oricine poate face parte dintr-o corporatie anume, ci numai cine este pregatit pentru asa ceva. Corporatia nu este o casta inchisa. In fine, corporatiile sunt neexclusive. Acest lucru inseamna ca un om poate apartine in acelasi timp mai multor corporatii, situatie care se intalnea foarte rar in cazul breslelor medievale.

In ce priveste modalitatea de organizare a activitatii legislative, Manoilescu este de parere ca solutia optima este aceea cu doua camere legiuitoare corporative, una care sa reflecte compozitia corporatiilor economice, iar cealalta compozitia corporatiilor asa-zis culturale. Prima ar urma sa se cheme Camera corporativa economica, iar cea de-a doua, Camera corporativa social-culturala. Unul dintre principiile cele mai semnificative si mai revolutionare totodata dupa care va functiona parlamentul corporativ va fi acela dupa care o lege care intereseaza direct o anumita corporatie sa nu poata fi votata impotriva vointei acelei corporatii, chiar daca majoritatea membrilor camerei (sau camerelor) ar fi de acord. Caci majoritatea devine, in acest sens, una dintre formele violentei, spune Manoilescu. Spiritul corporativ nu se poate sprijini decat in cazuri extreme pe aceasta doctrina a majoritatii, de inspiratie democratica. In acelasi spirit antidemocratic, economistul roman propune o monarhie corporatista, nu o republica de acelasi tip.

Corporatismul manoilescian este antidemocratic, organicist, etatist si totalitar. El nu suprima libertatea individuala, ci doar asaza aceasta libertate sub tutela unui ideal national, coordonat de la nivelul corporatiei sau supracorporatiei statului. Insa, cel mai important aspect al programului de fata nu este atat modul de organizare interna (care este destul de simplu in spiritul sau, in ciuda numeroaselor aspecte pe care le comporta, si pe care lucrarea lui Manoilescu le dezvolta), ci presupozitiile internationale de la care porneste. Am putea spune ca acest corporatism este raspunsul organicist la nevoia de limitare a exploatarii sau colonialismului mondial, pe care autorul roman a explicat-o in lucrarile ce vizau schimburile economice internationale. Aceste schimburi se desfasoara sub semnul raportului fatal de 1 la 10, adica tarile agricole sunt nevoite sa faca eforturi inzecite pentru a putea sa-si plateasca importurile de factura industriala din tarile avansate. Acest raport este cel care determina incercarea de reorganizare a lumii pe baze noi, corporatiste si nationale, astfel incat fiecare natiune sa devina o monada capabila de "negocieri" corecte cu statele industrializate. Asadar, corporatismul nu poate fi inteles in afara raportului de exploatare la nivelul schimburilor internationale si nici in afara unui nationalism organic, care pune mai presus de interesele individuale, de grup, ideologice etc, interesul national, sau idealul national. In masura in care se admit aceste ipoteze de lucru si in masura in care sistemul corporatismelor nationale s-ar generaliza, iar statele mari ar renunta la pretentiile de hegemonie asupra celor mici (prin decapitalizare) sistemul lui Manoilescu ar putea deveni realist. Ne intrebam insa: este realista aceasta ipoteza a eliminarii cu buna stiinta, din proprie initiativa, a decalajelor intre statele industrializate si cele ramase in urma? In fond, corporatismul nu este posibil decat ca urmare a unei decizii prealabile de renuntare la "imperialism" sau dominatie economica. Dar o atare decizie nu pare a fi tentanta pentru statele mari si industrializate. Sansele corporatismului manoilescian sunt extrem de diminuate tocmai privite prin prisma dimensiunii lui externe. Caci "relatiile internationale", chiar intre state corporatiste, vor fi intotdeauna guvernate de "imperativele" fortei si dominatiei.

In contemporaneitate, problema corporatista a devenit cea a corporatiilor transnationale. Sporindu-si continuu dimensiunile, capitalul a fost impins tot mai mult sa depaseasca frontierele pietei interne, si sa iasa din acest cadru pentru a cauta maximizarea pe pietele externe. Tendinta de centralizare continua a capitalului, de-a lungul perioadei postbelice, in principalele tari capitaliste, este pusa pregnant in lumina de evolutia unui sir intreg de indicatori, cum sunt cei care reflecta insesi caile centralizarii- numarul fuziunilor si absorbtiilor (pe orizontala sau verticala), numarul falimentelor, valoarea capitalului angajat in fuziuni si absorbtii, numarul conglomeratelor - sau cei care exprima efectele centralizarii - valoarea capitalului aflat in posesia marilor corporatii, raportul dintre cresterea cifrei de afaceri a acestora si cresterea cifrei de afaceri pe planul societatilor industriale, comerciale, bancare, in efectivul de salariati folositi, etc.

Realitatea dovedeste ca nu numai corporatiile - gigant au o puternica si extinsa activitate extrateritoriala , majoritatea companiilor operand larg pe pietele externe .Corporatiile tind sa se organizeze la scara internationala, sa desfasoare o ramificata activitate, sa aiba o structura internationala proprie, o vasta retea de cercetare, productie, comercializare si desfacere pe multiple piete. Exista posibilitatea ca in unele cazuri sa apara dizarmonii intre corporatia transnationala si elementul national.A stfel " in timp ce guvernele urmaresc o mare diversitate de obiective economice si neeconomice pentru a crea conditiile bunastarii cetatenilor lor - se arata intr-un raport al O.N.U.- principalele scopuri ale corporatiilor multinationale, sunt beneficiul si expansiunea. Diferenta intre obiectivele statelor si cele ale corporatiilor multinationale face ca deciziile luate de o parte si de alta sa nu se afle in armonie". Obiectivele urmarite de aceste celule gigantice de productie -c are sunt in esenta, sporirea puterii, amplificarea profiturilor - nu coincid neaparat cu obiectivele de dezvoltare ale tarii gazda.

Referindu-se la conflictul din 1971 dintre compania "Ford" si guvernul britanic, "The Observer" vorbeste despre "brutala demonstratie a presiunilor ce pot fi exercitate de un monopol de tip nou, multinational". Nemultumita de faptul ca guvernul britanic , in urma miscarii revendicative a muncitorilor din industria de automobile, facuse, in ultima instanta, concesii in privinta cresterii salariilor,compania "Ford" a declarat ca , daca guvernul britanic nu-si va "potoli" muncitorii, atunci "se va vedea obligata sa submineze exporturile britanice de automobile". Corporatiile influenteaza deja ssemnificativ politicile interne si internationale ale statelor, iar procesul este abia la inceput.