Continutul teoriei personalitatii criminale a lui J. Pinatel

Continutul teoriei personalitatii criminale a lui J. Pinatel

Cea mai ambitioasa dintre ipotezele avansate in cadrul orientarii psihologice apartine criminologului francez Jean Pinatel.

    Preluand ceea ce, in opinia autorului constituie elementele pozitive ale teoriilor despre criminal, mai ales viziunea dinamica asupra instantelor personalitatii de la psihanaliza si abordarea diferentiala a mecanismelor si proceselor criminogene ale trecerii la act din varianta psihomorala. J. Pinatel construieste o teorie explicativa centrata in jurul conceptului de personalitate criminala.J. Pinatel respinge insa teza existentei unei diferente de natura intre infractor si noninfractor. Dupa cum am aratat in sectiunea anterioara J. Pinatel sustine existenta unei diferente de grad intre personalitatea infractorului si personalitatea noninfractorului ca si, intre diferitele categorii de infractori de la ocazional la recidivistul inrait. Sub acest aspect teoria lui J. Pinatel este ceva mai moderata decat a predecesorilor sai. Pentru a se pune in lumina aceasta diferenta de grad este necesar sa se evidentieze acele trasaturi psihologice care determina transformarea asentimentului temperat  in asentiment tolerat si mai apoi trecerea la act.Sintetizand ceea ce cercetarile criminologice relevasera pana atunci, J. Pinatel considera ca nici una din trasaturile frecvent intalnite la infractori nu este suficienta prin ea insasi sa imprime o anumita orientare antisociala personalitatii. Numai o reuniune a unor astfel de trasaturi intr-o constelatie confera personalitatii un caracter specific si ii imprima o anumita orientare. Aceasta constelatie de trasaturi ar reprezenta nucleul central al personalitatii criminale, care apare ca o rezultanta si nu ca un destin. Autorul considera ca trasaturile frecvent intalnite la infractori sunt: egocentrismul, labilitatea psihica, agresivitatea, indiferenta afectiva.

In cele din urmeaza, vom analiza, in lumina conceptiei lui Pinatel, aceste trasaturi care stau la baza personalitatii criminale. 

Egocentrismul Egocentrismul, ca trasatura a persoanei, se caracterizeaza prin tendinta de a raporta totul la propria persoana, atat din punct de vedere afectiv, cat si cognitiv. In anumite limite, egocentrismul priveste conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoana isi face o imagine pozitiva despre sine, ea considerand ca propria persoana este punctul de reper pentru toate sentimentele, emotiile, toate raportandu-se la sine si pentru sine. Dar, procedand astfel, omul se rupe de realitatea imediata si cade in subiectivism, nerecunoscand importanta lumii inconjuratoare, indeosebi lumea sociala, ceilalti oameni. Ecogentricul isi minimalizeaza defectele si insuccesele, isi maximizeaza calitatile si insuccesele, iar atunci cand greseste in loc sa-si reconsidere pozitia, ataca cu virulenta. Sub raport afectiv, se dezvolta exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar cand acesta nu reuseste, se dezvolta invidia si mania pentru ceilalti oameni. Se ajunge la sentimentul de frustrare, disperare, orgoliu, vanitate, tot atatea stari afective, care imping pe om la izolare sau conflict cu oamenii. Aceste stari pot evolua intr-o directie psihotica, spre manie, paranoia etc. De multe ori egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care inseamna punerea intereselor proprii mai presus de interesele altora, ale celorlalti oameni, ale societatii. Egoismul inseamna lipsa sentimentului de simpatie si generozitate fata de alti oameni. Egocentricul, marcat si de egoism, ajunge usor la conflict cu ceilalti membri ai societatii si la comiterea de infractiuni, fie infractiuni contra persoanei - amenintare, vatamari corporale ai moralei, fie infractiuni contra avutului - inselaciuni, falsuri etc.   Egocentricul, bazat pe tendinta de afirmare de sine si a intereselor proprii, se poate asocia si cu diferite trasaturi de la alte tipuri de infractori, cum este infractorul agresiv, infractorul lacom, doritor de inavutire etc., iar tendintele spre comitere de infractiuni devin tot mai puternice, indeosebi infractiunile contra persoanei. Chiar si la tipurile de infractori sexuali, infractori profesionali - recidivisti - etc., egocentrismul joaca un rol stimulator si declansator de infractiuni. In ceea ce priveste rolul egocentrismului (si egoismului) in stimularea, declansarea si trecerea la comiterea crimei, este evident ca tendinta egocentrista (si egoista) este mai puternica si invinge orice tendinta de opunere la crima, orice tendinta de retinere de teama oprobriului social sau de teama amenintarii cu pedeapsa. Teama de oprobriu sau de pedeapsa este mai mica in comparatie cu orgoliul, vanitatea, tendinta de dominare, intoleranta ori aroganta, alimentate de egocentrismul criminalului

Labilitatea - Trecerea la comiterea unei crime este favorizata si stimulata de o alta trasatura de baza a criminalului, anume labilitatea. Denumirea acestei trasaturi provine de la cuvantul latin "labilis", care inseamna ceva ce se tine intr-un fir de par", a fi gata sa cada, a se rupe, a aluneca.¹ Este vorba de o structura psihica si morala, care este opusa structurii solide, structurii stabile. Structura labila este o structura slaba, schimbatoare, , cu vointa slaba, cu putere de stapanire slaba si nestatornica. O asemenea structura poate sa cuprinda mai multe planuri, cum ar fi:

a) afectivitatea, supusa unor fluctuatii

b) prevederea redusa si nesigura

c) initiativa, insotita de renuntare

d) puterea de vointa sovaitoare si schimbatoare

e) influentabilitate si sugestibilitate pronuntate

f) luarea de hotarari pripite si apoi parasite

g) relatii de prietenie cu alti oameni, trecatoare si schimbatoare

h) labilul este ca un lichid fara forma care ia forma vasului in care se toarna.

Labilitatea este influentata si de tipurile de criminali. La criminalul normal, neafectat de tulburari psihice deosebite, labilitatea se manifesta in anumite limite acceptabile, dar la criminalii cu tulburari emotionale si la care nici nivelul de inteligenta nu este ridicat, labilitatea este mai slaba si trecerea la comiterea unei crime este mai usoara. Ea este pronuntata si la tipul de criminal impulsiv; de asemenea se constata si o lipsa de control al starilor emotionale.. 

Agresivitatea. In procesul de trecere la comiterea unei infractiuni (crime) trasatura agresivitatii infractorului joaca un rol important. De regula, cele mai multe infractiuni constau intr-o fapta pozitiva - se face ceva -, intr-o actiune comisiva (se loveste, se sustrage), care presupune trei etape (luarea hotararii, inlaturarea temerii de oprobriul opiniei publice si al pedepsei prevazute de lege), agresivitatea intervine in etapa a treia, etapa ultima, adica la trecerea la savarsirea concreta a faptei (cand se loveste, se sustrage un bun etc.) Atare actiuni presupun forta si acte de agresiune. Agresivitatea este o forma de manifestare a unei tendinte, a unui instinct existent in lumea animala si cea umana, anume tendinta sau instinctul de combatere (combativ), care consta in acte de inlaturare a unor obstacole ce intervin in momentele de impiedicare a animalului sau omului de a-si consuma hrana, apa etc., pentru satisfacerea unei nevoi (foame, sete, aparare de un pericol etc.). In atare situatii agresivitatea este utila in limite necesare. In cazul comiterii unei crime, agresivitatea se foloseste in limite depasite si in scopuri antisociale. Agresivitatea devine un factor de pericol social, manifestandu-se printr-un comportament violent si distructiv.

   Agresivitatea este, dupa teoria criminologica, de mai multe feluri: autoagresivitate ce consta in indreptarea caracterului agresiv spre propria persoana exprimandu-se prin automutilari, tendinte de sinucidere, agresivitate fiziologica (adica forta fizica, forta fiziologica a omului), care este influentata de emotii mari, pasiuni, de factori sociali (conflicte sociale etc), agresivitatea patologica, in cazul persoanelor psihopatice sau psihotice (epilepsie, betie, in cazul unor maladii mintale). Pinatel mai distinge doua forme ale agresivitatii: ocazionala si profesionala. Agresivitatea ocazionala se caracterizeaza prin spontaneitate si violenta; este intalnita cu precadere in crimele pasionale. Agresivitatea profesionala se caracterizeaza printr-un comportament violent durabil, care se releva ca o constanta a personalitatii infractorului, acesta manifestandu-se agresiv in mod deliberat, constant. Agresivitatea se dezvolta in cazul impiedicarii satisfacerii unor trebuinte, dorinte (cand nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorinta). O asemenea obstructionare provoaca emotii vii, tulburare, manie, si prin aceasta, agresivitatea creste. Nu sunt lipsite de importanta cazurile de frustrari, de lipsire violenta de un obiect care ar satisface unele nevoi (materiale sau morale), care conduc apoi la tulburari morale mai intense. Agresivitatea, ca structura psiho-fizica, devine un motiv si o mijlocire de comitere de infractiuni. In criminologie s-au studiat si mecanismele fiziologice si emotionale ale agresivitatii, constatandu-se cai de intensificare si agravare a faptei ce se comite prin ajutorul agresivitatii, incat, uneori, ea devine greu de stapanit. Astfel, s-a aratat ca in caz de manie se ridica presiunea arteriala, se produce accelerarea pulsului, accelerarea respiratiei etc. 

Indiferenta afectiva Indiferenta afectiva este o stare fizico-psihica ce devine o trasatura caracteristica a unor criminali, stare care favorizeaza trecerea la savarsirea unei crime. Ea consta in absenta unor emotii si sentimente de omenie ce privesc relatiile dintre oameni. Este vorba de emotii si sentimente de simpatie, prietenie intre oameni, datorita carora oamenii nu-si fac rau unul altuia sau unii altora. Acestea creeaza o sensibilitate a omului fata de semenul sau, emotii si sentimente de participare la bucuria si durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morala, adica o sensibilitate la ceea ce este bine ai rau pentru altul. Aceste stari afective sunt mijloace de solidaritate primara intre oameni si mijloace de netrecere la savarsirea de infractiuni. Criminologia moderna, mai ales criminologia clinica, prin J. Pinatel, au dezvaluit ca o trasatura importanta a criminalului este lipsa acestor stari afective, este asa-numita indiferenta afectiva, inclusiv indiferenta morala a criminalului, trasaturi care genereaza sau favorizeaza savarsirea de infractiuni. Adica in cazul in care infractorul a invins oprobriul public fata de comiterea unei infractiuni, daca a invins teama de pedeapsa ce il ameninta, el ar putea sa se retina de la comitere, datorita sentimentului de mila fata de victima, datorita rezistentei sale afective (durerea, suferinta victimei). Dar in cazul criminalului stapanit de indiferenta afectiva, stapanit de lipsa de mila, el nu mai intalneste nici o piedica emotiv-morala si trecerea la savarsirea infractiunii.  Indiferenta afectiva releva ideea ca infractorul este lipsit de inhibitia necesara pentru a se opri de la comiterea crimei, inhibitie pe care o aduce suferinta altuia. Cercetarile psihiatrice au aratat ca la tipurile de criminali perversi exista o rautate, o inafectivitate. Originile indiferentei afective pot fi un deficit bio-constitutional mostenit. Perversiunea criminalului izvoraste din placerea morbida ce i-o provoaca suferinta altuia. Dar aceste origini pot fi si de ordin educativ si de mediul social. In familiile in care parintii au atitudini si comportari dure, cu acte de violenta frecvente, copiii seamana cu parintii. De Greef a cercetat cazuri patologice, unde fiind vorba de crime grave (pasionale), criminalul isi impune un proces de inhibitie afectiva, un proces care inabusa manifestarea emotiilor si sentimentelor de simpatie si mila pentru altii, ca apoi sa poata savarsi fapta mai usor. Este un proces de stingere a emotiilor si sentimentelor de bine pentru oameni, un proces de "salbaticire" afectiva.  Referindu-se la rolul fiecaruia dintre cele patru componente ale nucleului personalitatii, Pinatel le atribuie urmatoarea distributie: agresivitatea joaca un rol de incitare, fiind o componenta activa, celelalte trei - egocentrismul, labilitatea, indiferenta afectiva au rol de a neutraliza inhibitia trecerii la act prin impiedicarea subiectilor de a lua corect in considerare aprecierea sociala ori sentimentul de compasiune si simpatie pentru altul. Cu alte cuvinte, rolul lor este de a da cale libera de manifestare a agresivitatii. Pe buna dreptate Pinatel observa ca, in general, exista tendinta de a se atribui totul agresivitatii, trecandu-se in umbra rolul negativ toate celelalte componente ale personalitatii, desi, in realitate, comportamentul delincvential devine de cele mai multe ori posibil tocmai inexistentei franelor care in mod obisnuit inhiba la indivizi normali starea de agresivitate. El mai observa, de asemeni, in mod intemeiat ca fiecare din cele patru componente negative ale personalitatii se pot infatisa cu grade de intensitate diferite: in hiper, mezo sau hipo - fara a viza prin aceasta domeniul patologiei mentale, deci fara a interesa sectorul psihiatric. Pinatel sustine ca existenta personalitatii criminale este supusa unor doua conditii: o prima conditie, care deja am sesizat-o, intrunirea tuturor trasaturilor de mai sus, (egocentrism, agresivitate, labilitate, indiferenta afectiva) si o a doua conditie, persoana respectiva sa prezinte o stare de pericol social, o stare periculoasa. Autorul mentioneaza ca in 15% pentru infractori starea periculoasa este episodica, trecatoare, ca pentru 20% ea este cronica, iar pentru 55% ea este marginala; din aceasta categorie se recruteaza cei mai multi infractori recidivisti sau ocazionali.  Starea de pericol, dupa cum sustine Pinatel, este o stare de "temibilita", de amenintare, stare care inspira teama pentru alte persoane si pentru ordinea publica, anume pericolul de a comite crime. "Temibilitatea" este o stare de "perversitate" constanta si activa a delincventului, o stare de amenintare cu o crima, pe care o poate provoca acesta; in alti termeni, starea de pericol provine din existenta unei capacitati criminale, adica o capacitate de a comite crime. Conceptul de stare de pericol are doua laturi, dupa cum accentueaza Pinatel, una, gradul de periculozitate, de capacitate criminala, capacitatea de a comite crime si, alta, incapacitatea de a se adapta social, de a pune frane pornirilor sale criminale si, in functie de acestea, necesitatea de a aplica o masura (represiva, preventiva, educativa etc.). Cu alte cuvinte, criminalul are capacitate de a comite crime, dar nu are capacitatea de a se integra social si de a avea o conduita buna; de exemplu, el este un vagabond, un recidivist si nu munceste regulat. De aici, sarcina criminologiei clinice de a determina, mai intai, un diagnostic asupra starii de pericol sau asupra capacitatii criminale a perversitatii sale si, in al doilea rand, de a determina prognosticul criminalului, comportarea lui in viitor si a capacitatii de adaptare sociala, de indreptare, prescriindu-se mijloacele de tratament, conforme datelor asupra capacitatii criminale.  Starea de pericol sub aspectul capacitatii criminale poate avea forma cronica sau permanenta si forma iminenta. Forma cronica exprima o stare psihologica si morala cu caracter antisocial de durata sio stabila, ca un fel de "stare civila". Ea poate fi de o intensitate mai mare, cum este la criminalii de profesie; ea poate fi orientata intr-o singura directie, cazul cand se comit infractiuni de aceeasi natura (omor - omor). Forma iminenta a starii de pericol, a capacitatii criminale exista in etapa in care se pregateste comiterea crimei, cand aceasta comitere este gata sa se produca, similara cu o stare de "febra". Starea de pericol sub aspectul capacitatii criminale poate fi mare, iar sub aspectul adaptarii sociale a delincventului aceasta poate sa fie mica. Cele doua laturi ale starii de pericol nu se dezvolta paralel. De aici grija unui diagnostic exact, conform cu realitatea si grija unui pronostic, de asemenea exact, conform cu realitatea starii criminalului. Studiile realizate de Pinatel au reliefat si alte aspecte psihologice ale criminalului care vin sa intregeasca conceptul de personalitate criminala.

In primul rand sunt evocate trasaturile emotiv-active cum sunt trebuintele si tendintele, care sunt elemente dinamice, elemente determinante la actiuni si activitati; aici trebuie mentionate diferite mobiluri si motive psihice. In aceasta privinta se afirma cu putere ca atat criminalii, cat si noncriminalii sunt impinsi la fapte de trebuinte si tendinte (foame, afirmare de sine, combativitate, teama, manie, sentimente, pasiuni etc.). Dar, ceea ce caracterizeaza pe criminal este ca la acesta, aceste trasaturi sunt excesive, nestapanite, datorita carora criminalul nu se poate stapani. Mai este si vointa slaba, lipsa de putere de inhibitie. In plus, criminalii sunt caracterizati si prin trasaturi de temperament excesive: impulsivitate, insensibilitate, excitabilitate etc., tot atatia factori subiectivi care conduc la crima. Tot aici amintim trasaturile psihopatice si neurotice, care la criminali sunt mai frecvente decat la noncriminali. O trasatura de baza, caracteristica criminaluli, este si nivelul scazut de inteligenta. In cercetarile asupra criminalului se subliniaza in mod constant nivelul mintal redus. Dupa felul crimelor, se constata: cei ce comit furturi, 34% sunt debili si 26% sunt inapoiati mintal, ca cei ce comit omoruri 47% sunt debili mintali si 26% sunt marginiti, ca cei ce comit violuri 50% sunt debili mintali si 50% sunt inapoiati mintal. Aspectul psihologic al criminalului, sustine J. Pinatel, trebuie completat si cu alte elemente. Astfel, nivelul de cunostinte, nivelul de instructie al criminalului este, in general, scazut. Acest lucru se exprima in numarul mare de analfabeti in randurile criminalilor, numarul mare de absolventi de numai 1-3 clase scolare elementare, in numarul mare de delincventi care au intrerupt sau abandonat scoala. De aici unele consecinte negative privind nivelul scazut de cunostinte referitoare la normele de conduita sociala, nivelul scazut de pregatire profesionala si altele.  S-au abordat si alte aspecte privind viata psihica a crminalului. Pinatel mentioneaza unele forme de evolutie psihica si sociala, in sensul ca persoana umana parcurge, in dezvoltarea si maturizarea sa, un proces care conduce la deplina maturizare. Or, la unii criminali se observa o stare de imaturitate sociala, ce se manifesta prin: neantelegerea si necunoasterea raspunderii sale fata de alti oameni, prin neluarea in seama a intereselor altora, refuzul admiterii ca dorintele lor au unele limite, anume dorintele, interesele altor persoane; hotul, agresivul, violatorul nu inteleg, nu admit ca si victima are anumite drepturi. Pinatel sustine ca exista anumite componente psihice comune la infractori, si anume: nesuportarea vreunei constrangeri si ordini in viata lor, control de sine slab, impulsuri puternice si nestapanite, egoism, absenta oricarei bunavointe pentru alti oameni, nerecunoasterea crimei comise. La acestea se mai adauga instabilitatea afectiva si saracia intelectuala. Criminalii, dupa comiterea faptei criminale, sunt urmariti si cercetati penal, sunt trasi la raspundere penala. Tragerea la raspundere presupune, mai intai, responsabilitate, anume capacitatea mintala de a-si da seama de fapta facuta, apoi culpabilitate, adica intelegerea ca-i vinovat, apoi imputabilitate, adica intelegerea ca atribuirea faptei criminale i se face lui fiindca el a savarsit-o, ca fapta savarsita i se imputa, se pune pe seama celui care a comis-o, ca acesta trebuie sa raspunda penal, adica trebuie sa suporte pedeapsa ce i se aplica si sa o execute.¹ Or, criminalii, ca trasaturi specifice, nu vad si nu inteleg aceste procese si stari psihice, cum le inteleg oamenii necriminali, organele de urmarire penala si judecatoresti. Criminalii le inteleg asa cum le-au trait ei, adica subiectiv, nu obiectiv, asa cum s-au desfasurat si petrecut. Criminalii, in general, au responsabilitatea, au capacitatea mintala, dar mai socotesc ca fapta savarsita de ei este o fapta de "facere de dreptate", cu de la sine putere, ca ei au suferit frustrari, de aceea au comis crima, ca nu sunt vinovati, ca nu se poate si ca nu-i drept sa li se impute fapta si sa raspunda penal. Din acest punct de vedere, criminalii resping reprosul, imputabilitatea, vinovatia si raspunderea penala.

 Cum spune Pinatel, viata interioara a criminalului, asa cum este traita de acesta, nu coincide cu viata acestuia vazut de altii - autoritati sau societate. Din pacate, in anumite cazuri dramatice, de exemplu, in caz de condamnare pe nedrept, acestia, uneori, au dreptate.  Teoria, expusa pe larg de Jean Pinatel, sistematic si argumentata stiintific, prezinta o importanta deosebita fiind una din teoriile inchegate si complete din criminologia moderna europeana. Ea are o contributie serioasa la procesul stiintei criminologiei.