Comunicarea asertiva

Comunicarea asertiva

1. Asertivitate, agresivitate, pasivitate

Inca de la varstele cele mai mici copiii pot observa daca adultii implicati in educatia lor au incredere in capacitatea de a-si indeplini rolul de parinte, profesor, model sau lider. In virtutea statutului de educator, elevii au anumite asteptari de la adult pe care-l pot percepe sau nu ca pe o autoritate. Ori, cele mai multe dintre problemele de management al clasei sunt determinate de modul in care este inteleasa relatia de autoritate in campul educational (de catre profesor sau de catre elev). Tendintele actuale de contestare a autoritatii nu trebuie confundate cu disparitia nevoii fiintei umane de a fi supravegheata sau ghidata, ci sunt determinate mai curand de exagerarile scolii traditionale, care au asociat disciplina mai mult cu puterea si controlul profesorului decat cu dezvoltarea si educarea copilului[1]. In virtutea statutului pe care il are, a expertizei in domeniul pe care-l preda, a carismei si a suportului pe care-l reprezinta pentru elevi, profesorul dispune de o autoritate care-i da dreptul sa asigure buna functionare a clasei. Daca scopul exercitarii autoritatii sale este eficienta activitatii educative, evaluata prin indicatori de adaptare scolara si sociala a elevilor, riscul autoritarismului este diminuat considerabil.

Vezi si: Comportamentul si psihoterapia asertiva (https://www.qgasesc.com)

Tipul de manifestare a autoritatii este legat de o competenta extrem de importanta in managementul comunicarii si al conflictelor - asertivitatea. Capacitatea profesorului de a exprima clar si deschis cerintele si directivele, pastrand respectul si consideratia fata de elevi, reflecta o competenta care are la baza atitudini si abilitati dezvoltate in decursul timpului. Nu este facil sa exprimi o nemultumire fata de comportamentul neadecvat al cuiva, pastrand o tonalitate care sa reflecte totusi o atitudine pozitiva. De aceea, multe din situatiile tensionate din clasa sunt adesea abordate, fie intr-o maniera pasiva, fie prin agresivitate.

Bill Rogers (2003) a observat ca lipsa de asertivitate a cadrelor didactice deriva din particularitatile lor de personalitate, din dorinta de a fi iubite si aprobate de elevi si din neglijarea rolului pe care-l au in clasa si anume, acela de a preda in conditii de ordine si disciplina. Cand lucrurile scapa de sub control si elevii devin indisciplinati, aceeasi profesori, prea amabili la inceput, pot deveni agresivi, declansand sau escaladand conflicte care ar putea fi prevenite sau rezolvate printr-o comunicare asertiva. Unii profesori confunda pasivitatea cu bunatatea, cu lipsa de aroganta si de agresivitate, crezand ca fac bine elevilor comportandu-se asa. Profesorii care comunica agresiv, considera agresivitatea o modalitate de a tine elevul sub control si de a mentine ordinea in clasa, uitand ca un climat permanent de tensiune nu este benefic, nici invatarii, nici disciplinei. Unii elevi pot deveni rebeli tocmai ca reactie la o astfel de atitudine.

Desi exista o baza a asertivitatii in particularitatile personale ale profesorului (un temperament mai putin echilibrat sau o stima de sine scazuta), comunicarea asertiva se poate invata prin exersare, cunoscand principiile de dezvoltare a acesteia si modul de formulare a mesajelor asertive in situatiile conflictuale din clasa.

2. Limbajul responsabilitatii

Limbajul responsabilitatii este o modalitate de comunicare asertiva foarte eficienta in prevenirea situatiilor conflictuale din clasa si in prevenirea reactiilor defensive ale elevilor, intrucat evita atacul interlocutorului. Lectiile sunt adesea perturbate de comportamente neadecvate ale elevilor. Incercand sa intervina, profesorul poate sa abata si mai mult atentia elevilor de la sarcinile de invatare, prin declansarea unui dialog inutil cu elevul vizat. Daca profesorul critica, eticheteaza sau moralizeaza elevul, acesta se poate antrena intr-o argumentare cu scopul de a se apara. Apelul la limbajul responsabilitatii ofera posibilitatea evitarii unor astfel de situatii, prin deplasarea accentului de pe persoana care produce comportamentul nedorit pe persoana care transmite mesajul. Acest tip de comunicare se mai numeste si asertiunea-eu, intrucat in formularea mesajului se utilizeaza pronumele "eu" si se evita pronumele "tu " (Stoica-Constantin, 2004). Structura mesajului formulat in limbajul responsabilitatii cuprinde: descrierea comportamentului sau a situatiei care ma deranjeaza, specificarea efectelor produse de situatie asupra mea si a consecintelor naturale ale comportamentului, precizarea dorintei mele cu privire la aceasta situatie (sa inceteze, sa fie inlocuita etc.).