Dezvoltarea istorica a economiei mondiale moderne

DEZVOLTAREA ISTORICA A ECONOMIEI MONDIALE MODERNE

Aparitia pietelor: baza dezvoltarii capitalismului

Incepand din secolele XIII-XIV, productia materiala cunoaste o anumita dezvoltare in Europa occidentala, legata in primul rand de aparitia manufacturilor si nu in ultimul rand, de progresele realizate in agricultura. Totusi, barierele in calea formarii pietelor[1] erau atat de puternice incat nu a existat nici o tara europeana cu economie bazata pe piata inainte de secolul al XVII-lea.

Desi majoritatea economistilor plaseaza "momentul" aparitiei pietelor undeva in antichitate, formarea lor propriu-zisa a avut loc spre sfarsitul Evului Mediu, mai precis in perioada Renasterii si a Reformei, caracterizata printr-o schimbare fundamentala de mentalitate. Accelerarea urbanizarii si implicit, mutarea centrului de greutate al vietii social-economice si puterii politico-administrative in orase constituie principala cauza a declinului feudalismului si dezvoltarii pietelor in tarile din vestul Europei, unde sistemul economiei de piata devenise deja predominant in secolul al XVIII-lea. La acest proces au contribuit in egala masura si alte evenimente ce au avut loc in secolele XV-XVII cum ar fi: destramarea domeniilor feudale si avansurile din agricultura; progresul tehnic; avantul productiei manufacturiere si al comertului; schimbarea rolului institutiilor; dezvoltarea bancilor, creditului si pietelor financiare.

Afirmarea principiilor modernismului

Dezvoltarea economica a fost insotita de o puternica deschidere in planul ideilor. Renasterea si Reforma au fragmentat ordinea crestina a Europei medievale, deschizand calea noilor principii ale modernismului: principiul libertatii, principiul statului-natiune, principiul ordinii comerciale si alte asemenea.[2] Principiul libertatii este multivalent desi in esenta, el exprima o idee simpla: capacitatea omului de a se conduce singur in toate domeniile. El inseamna in primul rand, "libertate sociala".[3] Libertatea individuala presupune in primul rand o libertate a muncii, in sensul ca fiecare este liber sa-si aleaga profesia. In al doilea rand, el presupune libertatea de miscare si de circulatie, atat pentru oameni cat si pentru bunuri si factori de productie. Principiul statului-natiune are la baza idea intemeierii statelor pe criteriul separatiei etnice intre natiuni. Statele nationale au oferit un cadru optim de exprimare economica, sociala, politica si culturala a natiunilor europene. Dezvoltarea de tip industrial din secolul al XIX-lea va permite acestor natiuni nu numai sa prospere, ci sa-si instaureze chiar dominatia asupra lumii. In sfarsit, principiul ordinii comerciale apare ca o reactie la ordinea crestina a Evului Mediu. Munca, in intelesul ei de astazi, a fost, atat in antichitate cat si in Evul Mediu, considerata o activitate injositoare, nedemna, o pedeapsa divina pentru omul liber. Aprecierea muncii, a valorii ei creatoare apartine epocii iluministe. Este o schimbare de mentalitate care va cataliza formarea noii clase a intreprinzatorilor, indispensabila economiei de piata.

Revolutiile industriale

Premisele economice ale revolutiilor industriale. Dezvoltarea economilor moderne este strans legata de procesul urbanizarii. Activitatea economica a oraselor este dependenta de industrie si comert intr-un grad mult mai inalt decat cea din mediul rural. Orasul este intai de toate un centru al schimburilor, atat sezoniere (targurile periodice), cat si permanente.[4] Totusi, in ciuda progreselor remarcabile pe care societatile europene le-au inregistrat ca urmare a revolutiei agricole, a avantului urbanizarii si comertului etc., preturile bunurilor manufacturate continuau sa ramana ridicate, ele fiind practic inaccesibile majoritatii populatiei. Era necesara prin urmare, dezvoltarea productiei de masa, pe baze masiniste, in scopul obtinerii unor cantitati mari de bunuri, la preturi scazute.

Revolutia industriala reprezinta efectul actiunii combinate a doi factori ce nu trebuie confundati: inovatia tehnologica si industrializarea. Inovatia tehnologica se refera la crearea de noi masini, dispozitive, procedee de fabricatie etc. sau perfectionarea celor existente, in scopul cresterii productivitatii si usurarii sau inlocuirii totale a muncii fizice. Esenta ei este prin urmare, creativitatea tehnica. Industrializarea are un continut mai complex: ea semnifica crearea de unitati specializate (uzine, fabrici, santiere etc.) in care productia de bunuri si servicii este organizata la scara relativ mare, fiind valorificata pe baze exclusiv comerciale. Este un proces esentialmente economic in care factorii de productie - capitalul, forta de munca, resursele naturale, abilitatile antreprenoriale, tehnologia, cunostintele tehnice etc. - se combina in vederea obtinerii de bunuri si servicii destinate pietei. Intrucat productia la scara mare este cea care asigura reducerea costului unitar si implicit profitul intreprinzatorilor, capitalul are rol decisiv in acest proces, unele industrii (metalurgia, constructiile de masini s.a.) fiind de neconceput in lipsa unor capitaluri foarte mari. Capitalul insa, nu este suficient doar sa existe, el trebuie orientat spre destinatii productive prin mecanismul specific de alocare a resurselor ce functioneaza in orice economie, cu sau fara interventia statului.

Prima revolutie industriala. Crearea industriei moderne a inceput in Anglia la sfarsitul secolului al XVIII-lea, deoarece aici procesele modernizarii societatii, descrise anterior (revolutia agricola, urbanizarea, cresterea demografica etc.) s-au desfasurat mai rapid si cu rezultate mai spectaculoase decat in celelalte regiuni ale Europei. In plus, Anglia dispunea de asa-numitul "avantaj al apei". Fiind inconjurata de mare, apa constituia un mijloc natural de aparare impotriva oricarei invazii din exterior. Aceasta le-a permis englezilor sa cheltuiasca mai putin pentru intretinerea armatelor de aparare si sa investeasca masiv in flota comerciala care le-a asigurat suprematia in comertul mondial.

In cadrul primei revolutii industriale a fost stimulata dezvoltarea cu prioritate a sectorului secundar in raport cu cel primar. Sectorul secundar s-a limitat insa la un numar redus de industrii (care fusesera capabile sa introduca masinismul pe scara larga), in principal productia de carbune si otel, industria textila si transporturile pe calea ferata. Ca urmare a acestui tip de specializare, lumea a fost impartita in tari industriale si tari non-industriale, furnizoare de materii prime si produse de baza pentru primul grup de tari.

In tarile din Europa continentala, revolutia industriala s-a produs cu o intarziere de circa cincizeci de ani. Profitand de acest decalaj, Anglia devine la jumatatea secolului al XIX-lea, cea mai mare putere industriala si comerciala, dominand cu autoritate economia mondiala de la acea vreme. Ascensiunea Angliei a fost facilitata de liberul schimb, care a predominat in politica comerciala a tarilor europene in prima jumatate a secolului al XIX-lea. Dupa 1860 insa, majoritatea tarilor europene vor abandona liberul schimb si vor adopta politici protectioniste in dorinta de a-si dezvolta propriile industrii la adapost de concurenta industriilor britanice.

A doua revolutie industriala - avand drept "port-drapel" Germania si Statele Unite - a inceput spre sfarsitul secolului al XIX-lea si a pus accentul pe dezvoltarea mai cu seama a industriilor electro-mecanice (productia de curent electric, industria automobilului) si chimice. In primii ani ai secolului XX, au loc mutatii importante in ierarhiile mondiale ale productiei industriale si comertului international, Statele Unite si Germania reusind sa depaseasca Anglia chiar si in industriile primului val.

A treia revolutie industriala are loc in prezent. Ea consta in dominatia autoritara a industriilor de ultima generatie si caderea in desuetudine a industriilor din al doilea val. In ultimele decenii schimbarea tehnologica a determinat dezvoltarea sustinuta a unor domenii de varf cum sunt transporturile aerospatiale (indeosebi introducerea supercargourilor aeriene), telecomunicatiile, echipamentele de birou, echipamentele pentru colectarea, stocarea, prelucrarea si transmiterea informatiei (inclusiv echipamente pentru Internet), aparatura medicala, echipamentele antipoluare etc. Comunicatiile la scara globala au inregistrat un avant deosebit prin aplicarea pe scara larga a satelitilor si fibrelor optice.[5] In transporturi, containerizarea a facilitat trecerea de la un mod de transport la altul. Cat priveste realizarile din domeniul informaticii, acestea au creat conditiile necesare pentru ca afacerile sa poata fi conduse de la mari distante. Noile tehnologii (cum sunt de exemplu, echipamentele de teleconferinta) permit intretinerea unui contact in timp real, indiferent de localizarea geografica.

Specializarea internationala

Specializarea: baza a comertului international. Natiunile fac comert intre ele pentru ca, asemenea indivizilor, nu pot trai in izolare. Pentru a-si spori consumul de bunuri si servicii, ele tind sa se specializeze in producerea acelor bunuri pe care le pot realiza mai eficient decat alte natiuni, adica cu costuri mai mici, obtinand un surplus destinat schimbului international. Specializarea internationala permite fiecarei natiuni sa consume, prin schimb, mai multe bunuri si servicii decat ar fi posibil in conditiile unei productii relativ diversificate (in care fiecare ar incerca sa produca absolut toate marfurile necesare).

Specializarea internationala reprezinta unul din conceptele fundamentale ale teoriei si practicii comertului international. Idea nu apartine epocii noastre ci o datoram pionierilor gandirii economice, Adam Smith, David Ricardo si alti reprezentanti ai liberalismului clasic. In conceptia lor, la baza comertului international stau doua elemente: (1) desfasurarea libera, fara restrictii a schimburilor; (2) specializarea natiunilor in producerea diferitelor bunuri. Cele doua elemente se afla intr-o stransa interdependenta. Pe de o parte, specializarea, in lipsa comertului, nu are sens pentru ca ea nu poate fi un scop in sine. Asta ar insemna ca o tara specializata in productia unui bun dar care nu face schimb de marfuri cu alte tari ar fi obligata, fie sa produca numai atat cat poate sa absoarba consumul intern (ceea ce ar insemna eficienta scazuta), fie sa produca mai mult dar in acest caz, ar trebui totusi sa consume singura intreaga cantitate produsa. Pe de alta parte, prin specializare,   natiunile isi pot spori productia de bunuri si servicii, ceea ce face posibila sporirea volumului schimburilor. In concluzie, comertul confera specializarii sens si finalitate economica. Prin intermediul comertului, oamenii au posibilitatea nu doar de a consuma mai mult decat produc dar si de a beneficia de un consum diversificat.

Diviziunea internationala a muncii. Cele doua elemente sus-mentionate (libertatea comertului si specializarea) formeaza cadrul in care se desfasoara relatiile economice dintre tarile lumii, cunoscut sub numele de diviziunea internationala a muncii. Acest cadru nu are caracter institutional ci trebuie inteles in abstracto, adica semnificand niste tendinte si nu neaparat niste acorduri sau intelegeri oficiale.   In cadrul diviziunii internationale a muncii, natiunile tind sa se specializeze in producerea acelor bunuri pe care le pot realiza mai eficient decat alte natiuni si in acelasi timp, sa cumpere din strainatate bunurile pe care, fie le produc cu cheltuieli mai mari decat alte natiuni, fie le produc la un nivel calitativ inferior, fie pur si simplu nu le pot produce. Romania de exemplu, importa orez din China deoarece el este produs acolo cu cheltuieli mai mici decat la noi. In schimb, daca importam din aceeasi tara, sa spunem, rechizite scolare, jucarii sau articole sportive, o facem pentru ca produsele similare romanesti sunt probabil inferioare calitativ celor chinezesti. In acelasi timp, Romania este nevoita sa importe din strainatate o gama variata de marfuri - de la materii prime si produse de baza pentru consum pana la produse care inglobeaza tehnologie avansata cum sunt articolele de birotica, avioanele supersonice etc. - pe care economia noastra nu le poate produce.

Diviziunea internationala a muncii reprezinta asadar expresia sintetica, la scara mondiala, a tendintelor de specializare a natiunilor sau grupurilor de natiuni in acele domenii, sectoare, industrii, ramuri, subramuri, produse etc. care prelucreaza in modul cel mai eficient resursele de care ele dispun, in vederea participarii lor la circuitul economic mondial. Participand la diviziunea internationala a muncii, natiunile isi ajusteaza productia interna, conectand-o la mecanismele pietei mondiale, rezultatul fiind o alocare eficienta a resurselor la nivel global.

Diviziunea internationala a muncii are caracter istoric-obiectiv, fiind rezultatul revolutiilor industriale si expansiunii economice a tarilor occidentale care, incepand din a doua jumatate a secolului al XIX-lea si-au extins influenta asupra intregului glob. Prima revolutie industriala a impus o diviziune de tip inter-sectorial, ce a dus la impartirea lumii in doua blocuri: de o parte, tarile industrializate din Europa occidentala si America de Nord - denumite generic "Nordul industrial" - care s-au specializat in producerea de bunuri manufacturate; de cealalta parte, restul tarilor lumii - situate in marea lor majoritate in "Sudul subdezvoltat" - carora li s-a rezervat rolul de furnizori de materii prime si produse de baza pentru industriile dezvoltate din Nord.

A doua revolutie industriala a condus la o diviziune mai in profunzime, de tip intrasectorial, intre ramurile, subramurile sau industriile apartinand aceluiasi sector.[6] Intr-o prima perioada (prima jumatate a secolului XX), nu s-au produs modificari esentiale in configuratia diviziunii internationale a muncii fata de cea instituita de prima revolutie industriala. Mutatii importante au avut loc abia dupa cel de-al doilea razboi mondial, cand tarile dezvoltate din Europa occidentala si America de Nord, la care s-a adaugat ulterior si Japonia au investit masiv in industriile ce inglobeaza tehnologie avansata (automobile, echipamente aerospatiale, electronica industriala si de consum, tehnica de calcul, echipamente de telecomunicatii etc.), abandonandu-le pe cele traditionale, lansate de prima revolutie industriala. A treia revolutie industriala a dus la o dezvoltare si mai in profunzime, accentul fiind pus pe industriile de ultima generatie: telecomunicatii si tehnologia informatiei.[7]

Cat priveste industriile vechi, depasite apartinand "primului val" (siderurgia, metalurgia neferoasa, productia de material rulant, industria textila etc.), acestea au fost "cedate" tarilor in curs de dezvoltare, fie din "blocul capitalist" (Brazilia si alte tari ale Americii Latine) fie din cel "comunist" (tarile din Europa centrala si de est). Totodata, aceste tari au preluat si unele din industriile "celui de-al doilea val", mai cu seama pe cele poluante si energointensive (de ex., chimia de baza, productia de electricitate pe baza de carbune etc.).[8]

Ca urmare a acestor progrese, diviziunea internationala a muncii a avansat spre forme mai profunde, mai sofisticate. De la specializarea intrasectoriala s-a trecut la specializarea intraindustrie, care presupune specializarea, fie in fabricarea unui anumit produs sau prestarea unui serviciu[9], fie doar pe anumite faze ale procesului tehnologic.[10]