Definirea modelului campionului

Definirea modelului campionului

Toti indicatorii si valorile modelului concursului (de joc, de lupta, de cursa) rezulta din inregistrarea parametrilor ca urmare a participarii sportivilor de inalta performanta la viata competitionala. Diversitatea masuratorilor (parametrilor) facute evidentiaza potentialul complex al sportivului (biologic si psihic), exprimat atat de difersificat in antrenament si in concurs. Sursele acestui potential uman remarcabil sunt multiple, stiinta sportului identificand in mod esential: varsta optima, tipul constitutional (componenta somatofiziologica), tipul psihologic (trasaturile de personalitate) si modelul de antrenament elaborat si realizat integral. Deci, un campion olimpic sau mondial concentreaza o serie de atribute care ii confera valoarea de campion. Ele sunt esentiale in definirea lui ca atare. Avandu-le doar pe unele, el nu poate aspira decat in mica masura la titlul de campion. Atributele raman constante, variaza doar valorile lor. De fapt, in aceasta consta dialectica campionului. Cunoasterea lor reprezinta premisa selectiei si pregatirii adecvate a fiintei aflate la varsta marilor disponibilitati biologice si a motivatiei maxime pentru inalta performanta in proba sau ramura de sport pentru care a optat ori a fost selectionat.

Varsta campionului.

Varsta, pe temeiul statisticilor, opereaza ca un vector axial al performantei sportive, ca un gen de regula, omul avand in jurul varstei de 20-25 de ani o disponibilitate sporita de a realiza performante de valoare internationala.

Este vorba de varsta cronologica, cea mai obiectiva din toate categorile incluse in taxonomia acestui concept (in care intra cea biologica, ontogenetica, morfologica, fiziologica, biochimica, psihica etc.).

Sinteza statistica este facuta (de C. Radut) pe o cazuistica formata din 40000 de sportivi, apartinand unui numar de 140 de tari, inregistrati ca participanti la J.O. de vara in intervalul 1896-1984 la 21 de ramuri de sport incluse in programele lor. Datele inregistrate la J.O. in anul 1988 de la Seoul confirma regula amintita, intrucat intre 20-25 de ani se grupeaza cel mai mare numar de sportivi (3163 - 43%) si sportive (1048 - 42%) din totalurile inregistrate (7206 sportivi si 2483 sportive). Distribuirea, si la cea de-a XXIV-a editie a J.O., a sportivilor pe categorii de varsta (din totalul de 9689 de sportivi) demonstreaza ca intervalul 20-25 de ani este de asemenea cel mai dens (42,11 - 43,46%).

Din datele prezentate rezulta ca, sub aspectul varstei, participantii si castigatorii de medalii sunt astfel distribuiti pe ramuri de sport:

a) ramurile de sport in care performanta olimpica se realizeaza inainte de 20 de ani (intre 17 si 20 de ani), mai cu seama indepand cu editia de la Munchen a J.O. din 1972 sunt gimnastica feminina si inotul feminin;

b) ramuri in care media optima a performantei se situeaza dupa 30 de ani: calaria, tirul si yahtingul. De retinut in acelasi timp ca si varsta medaliatilor olimpici este putin mai mare (32,4-36,2) decat a masei de participanti (32,1-30,0), experienta generand plusul de calitate si de performanta atat de specifice medaliatilor;

c) o alta grupa de ramuri de sport in care performanta se situeaza intre 26-30 de ani este formata din sporturile poliatletice combinate (pentatlon, heptatlon, decatlon) si complexe (jocurile sportive);

d) marea majoritate a ramurilor de sport in care varsta optima se situeaza intre 20-25 ani;

e) calculul densitatii sportivilor olimpici pe varste cronologice evidentiaza ca procentul este mai mare in intervalul 22-25 ani, de-a lungul celor 88 ani de existenta a J.O. moderne;

f) in ramurile de sport care cuprind in program si probe feminine (gimnastica, inot, scrima, canotaj, caiac, chiar si atletism) varsta de participare este putin mai mica decat a barbatilor.

Acest indicator al modelului campionului poate constitui o premisa a strategiei organizarii selectiei si pregatirii copiilor si juniorilor in perspectiva editiilor viitoare ale J.O., C.M. si C.E., care se include in intervalele dintre J.O. Pe baza prevederilor federatiilor internationale si nationale privind limitele de varsta ale participarii copiilor si juniorilor in competitiile oficiale (care s-au inmultit considerabil in ultimele doua decenii) si ale particularitatilor celor trei stagii ale evolutiei antogenetice si metodice a unui sportiv (varsta initierii, specializarii si consacrarii), se constata ca exista o compatibilitate intre perioada de varsta a organizarii procesului de selectie si pregatire a copiilor si juniorilor si aceea a participarii si consacrarii sportive.

Biotipul constitutional al campionului.

Problemele de biotipologie generala s-au bucurat de-a lungul timpului, de o atentie deosebita din partea oamenilor de stiinta. In profida numeroaselor controverse, intemeietorilor si continuatorilor biopatologiei si psihotipologiei li s-au recunoscut meritele, contributia lor fiind consemnata in literatura de specialitate (Kretschmer, Viola, Jung, Pende, Thornike, Cernorutki, Pavlov, Sheldon, Rainer s.a.).

Fiecare asa-zisa scoala clasica a stabilit un numar diferit de variabile (cele mai putine, 17, apartin lui Sheldon). Dintre acestea amintim: inaltimea, greutatea, dezvoltarea toracelui si capului, lungimea mainilor si picioarelor etc. El a descris, a calificat si a interpretat trei tipuri in curba de variatie normala. Acestea sunt: endomorful, mezomorful si ectomorful, dupa cum dezvoltarea corpului este predumpanitor interna, mijlocie sau externa. Ele corespund cu tipurile picnic, atletic si astenic, definite de Kretschmer, precunm si cu tipurile brevilin, normal si longilin identificate  de Pende; Viola la randul sau, le clasifica in microplanchnic, normoplanchnic si macroplanchnic, pe cand Cernorutki distinge tipurile hiperstenic, normastenic si astenic; Virenius le clasifica in conjunctival, muscular, nervos si epitelial; Bogomolet - in astenic, fibros, pastos si hipomatos; Pavlov - in sangvinic, coleric, melancolic si flegmatic, iar Bunek in stenoplastic, mezoplastic, europlastic si subplastic etc.

Alti specialisti (Tanner, Eiben, Milicerova, Benetatto, Milcu, Ionescu, Ulmeanu, Popovici), dupa cercetari numeroase, stimulate de evolutia fenomenului sportiv in perioada interbelica si mai cu seama postbelica, au extrapolat problematica biotipologiei generale umane la cea sportiva, identificand aceleasi somatotipuri ale sportivilor - endo, mezo si ectomorful. Dupa opinia noastra, sportivii care practica diferitele sporturi olimpice (de vara si iarna), in care se diferentiaza aproape 300 de probe, nu pot fi clasificati doar in cele trei somatotipuri, cum sustin majoritatea specialistilor. Concret, e greu de crezut ca un baschetbalist si un canotor pot alcatui acelasi somatotip, desi, dupa unii autori, amandoi sunt ectomorfi sau longilini.

Implicatia biotipologiei in ansamblul factorilor care determina dimensiunea performantei sportive acum, ca si in trecut si fara indoiala in viitor, este demonstrata de observatiile efectuate asupra dinamicii valorilor in timp. Ambele au crescut in rate relativ proportionale, ceea ce impune corelarea lor si stabilirea interdependentelor. Iata de ce problematica tipului constitutional in selectia sportiva a capatat o pondere speciala. Daca din variabilele biotipologiei s-ar alege doar inaltimea si greutatea canotorilor, s-ar constata ca de-a lungul celor 8 editii consecutive al J.O. (intre anii 1960 si 1988) acestea au inregistrat o continua crestere (de aproape 6 cm.). Datele cuprinse sunt edificatoare. Si mai edificator este faptul ca valorile inaltimii si greutatii medaliatilor sunt superioare masei de participanti la J.O., iar tendinta de crestere sporeste pe masura trecerii timpului.

Trecand de la analiza datelor medaliatilor si participantilor la prezentarea variabilelor pe probe, situatia ne apare si mai diversificata.

In antropometria clasica se inregistreaza un numar de 50 variabile; de aceea, numeroasele date antropometrice care s-au obtinut au fost supuse unei prelucrari statistico-matematice, la institutul de profil al Academiei de Stiinte din Romania (Mihoc si Damsa), pentru calcularea coeficientilor de corelatie ai variabilelor morfologice cu performantele din canotaj. Dar rezultatele n-au fost convingatoare. Continuandu-se cercetarile, au fost identificate alte variabile specifice canotajului, care, dupa o noua analiza factoriala, au dat rezultatele scontate. Din cele 22 de variabile specifice s-au retinut 8 cu un grad inalt de corelatie, semnificativ statistic, si anume (dupa C. Radut):

1. inaltimea totala, intins (din stand) in cm.;

2. anvergura bratelor (din stand) in cm.;

3. inaltimea trunchiului (din sezand pana la nivelul acromial) in cm.;

4. lungimea picioarelor (din sezand, de la fesa pana la calcaneu, cu planta la 90⁰) in cm.;

5. diametrul bideltoidian (latimea umerilor) in cm.;

6. excedentul (depasirea), din ghemuit pe bancheta, de la nivelul degetului mijlociu pana la suprafata de sprijin in cm.;

7. amplitudinea specifica (variabila aditionala, adica lungimea picioarelor plus excedentul dat de pct. 6) in cm.;

8. greutatea corporala in kg.

Variabilele 1-4 sunt dimensiuni fixe, pe cand cele de la 5-8 sunt perfectibile.

Primele 7 pot fi exprimate printr-un indice morfologic in canotaj (IMca) rezultat din suma lor.

Trecand o astfel de proba, modelul tipului constitutional sau biotipologiei din canotaj constituie un criteriu, o referinta de la care porneste actul selectiei. El este rodul unui studiu prelungit.

Asadar, pentru scoala romaneasca de canotaj, tipul constitutional (sau biotipul sau tipul somatic sau morfotipul sau tipul antropologic), concept de mult vehiculat, dar contestat indelunga vreme ca nefiind indispensabil marii performante, rezultata doar din efectele dobandite ca urmare a procesului de instruire, nu si din predispozitiile, din zestrea genetica privind indeosebi inaltimea, anvergura si dimensiunea extremitatilor, ramane o certitudine si o necesitate a selectiei. Viata, atunci si mai cu seama acum, a dovedit ca tipurile constitutionale compatibile cu structura si regulamentele de concurs ale multor ramuri de sport reprezinta o realitate si totodata o sursa pentru inalta performanta.

Tipul constitutional rezulta atat din selectia bazata pe variabilele mostenite, cat si din procesul de pregatire. Structura mijloacelor folosite, metodologia aplicata determina profiluri, biotipuri, modele distincte in gimnastica, haltere, lupte, judo inot. Cata deosebire, pe plan somatic intre sportiva care practica gimnastica artistica (sportiva) si cea care practica gimnastica ritmica ! Si, evident, diferenta in ceea ce priveste exteriorul este urmata de cea interioara, fiziologica. De fapt, a face o disociere intre forma si functie ar fi o eroare. Anatomistul roman Fr. Rainer, definind anatomia ca "stiinta a formei vii", stabileste o relatie cauzala intre forma si functie. Iata de ce, fara a nega valoarea tipului constitutional in stabilirea modelului campionului (pentru ca viata il impune), se recomanda insa o reconsiderare atat pe plan conceptual, cat si al fundamentarii problematicii lui. A accepta notiunea de "somatofiziologic", care sa o inlocuiasca pe cea a "tipului constitutional", inseamna a respecta adevarul potrivit caruia din relatia parametrilor morfologici si fiziologici rezulta constitutia unitara a organismului uman. Poate din acest punct de vedere conceptul biotip este mai adecvat. Pentru a argumenta aceasta, consideram ca morfologia trebuie urmata de fiziologie atunci cand abordam modelul campionului din punct de vedere al valorilor esentiale ale formei si functiei sale biologice.

a) Parametrii morfologici sunt reprezentati de inaltimea corpului, anvergura dimensionala a diferitelor segmente corporale, proportiile si forma lor, greutatea, compozitia chimica tisulara - din care, indeosebi, intereseaza masa corporala activa, masa musculara, cantitatea de apa libera si intercelulara, structura histologica si histochimica a fibrei viscerale - elemente care definesc tipul constitutional somatic si care influenteaza cresterea performantei sportive.

b) Parametrii fiziologici vizeaza nivelul functional al diferitelor structuri evaluate prin parametri morfologici. In esenta, ei definesc intreaga functionalitate a organismului. Pentru sportul de performanta, parametrii fiziologici cei mai importanti sunt urmatorii:

- aparatele osteoarticular si muscular: forta diferitelor grupe musculare si a muschilor individualizati, mobilitatea articulara si tonusul muscular;

- organele de simt: acuitatea vizuala, simtul cromatic, campul vizual, acuitatea auditiva, simtul kinestezic (metoda Veil), simtul echilibrului;

- sistemul nervos central (SNC): tipul de sistem nervos, determinarea emisferei dominante, determinarea excitabilitatii prin EEG, EMG, cronaximetrie, evidentierea reactivitatii prin tipul de reactie, viteza de executie la o sarcina motrica simpla sau complexa, viteza de repetitie prin testul "tapping"; determinarea coordonarii neuromotorii prin "tremometrie", testul de "trasaj" etc., determinarea functionalitatii sinapselor prin masurarea timpului de latenta periferica (placa neuromotorie) si reflexul Hoffmann;

- sistemul endocrin: determinarea functionalitatii sistemului endocrin prin dozari hormonale corelate cu tipologia endocrina (prezentate de St. Milcu). Dintre acestea, cele mai importante vizeaza hormonul de crestere dozat radioimunologic, ACTH-ul, hormonii tiroidieni, corelati cu metabolismul bazal, reflexograma schiliana si variatia raportului creatina-creatinina cu ser, hormonii corticosuprarenali si indeosebi 17 cetosteroizi, hormonii medulosuprarenali, respectiv catecolaminele, prin metoda fluorometrica, hormonii androgeni, dintre care in special testosteronul si hormonii estrogeni, respectiv estriolul, estradiolul si progesteronul.

Atentie deosebita se acorda hormonilor principali solicitati la un efort, respectiv tiroidieni-cortizol si catecolamine, la care se adauga cei androgeni si estrogeni.

Tipul endocrin, astfel determinat pe baza stabilirii dominantei si subdominantei anumitor glande endocrine, se coreleaza cu tipul morfologic, stabilindu-se normele individuale de dozare a efortului in corelare cu cerintele diferitelor ramuri si probe de sport pentru obtinerea performantelor de varf;

- aparatul respirator: mobilitatea toracica, frecventa respiratorie, capacitatea vitala;

- sistemul cardiovascular: frecventa cardiaca, tensiunea arteriala, debitul cardiac;

- parametrii metabolici: capacitatea aeroba si anaeroba.

O alta fateta a biotipului sau somatofiziologicului o constituie ideea ca atat parametrii morfologici, cat si cei fiziologici au un grad bun de conditionare genetica. De aceea, la stabilirea valorii si importantei lor in determinarea modelului campionului se impune sa se cunoasca si nivelul acestei conditionari genetice. O astfel de precizare consideram ca este utila, daca nu uitam ca selectia in sport, facandu-se la varste timpurii, reclama stabilirea unei tipologii constitutionale pe grupe de varsta, in functie de stadiul de selectie. Precizarea modului in care candidatul la performanta va deveni sau nu tipul constitutional, antropometric optim pentru ramura sau proba in care se pregateste, este esentiala.

Desigur, o astfel de viziune asupra componentei somatofiziologice a modelului campionului amplifica procesul de selectie, masurare si precizie, complicandu-l si prelungindu-l. Selectia are nevoie de organizare, specialisti si inventar (aparatura, reactivi). Pe temeiul datelor furnizate de cercetare, din investigatia unor canotoare de elita din arena internationala s-au putut stabili unele valori ale indicatorilor modelului fiziologic si biochimic.

Dar, pe langa cercetarea tipologiei somatofiziologice globale, in prezent se acorda atentie si cunoasterii tipologiilor segmentare, cu importanta in unele ramuri si probe sportive. De exemplu, tipul morfofunctional al boltei plantare are o insemnatate mare in obtinerea performantei in diferite ramuri, ca: atletism, jocuri sportive, gimnastica.

Pentru statuarea tipului antropologic optim, pentru o ramura de sport sau alta, o insemnatate deosebita are stabilirea nivelului calitatilor motrice, care izvorasc si din soma, nu numai din functie.

Componenta medico-biologica a modelului campionului.

Din actiunea conjugata a factorilor genetici si de mediu rezulta numeroase particularitati medico-biologice specifice sportului sau probei practicate ori postului ocupat in echipa.

Marea diversitate si specificitate a acestor particularitati nu exclude insa sistematizarea lor si descrierea trasaturilor esentiale care alcatuiesc componenta medico-biologica a modelului campionului.

a) Varsta performantei maxime.

Factorul biologic determinant al varstei performantei maxime in toate ramurile de sport este reprezentat de varsta maturizarii depline a organelor si sistemelor limitative in efortul competitional. Varsta aceasta nu este insa identica cu varsta performantei maxime. Ea constituie reperul care arata cand incepe etapa de la care antrenamentul nu mai are un caracter predominant formativ, urmarindu-se obiective de perspectiva, ci trebuie sa-si fixeze ca sarcina proxima realizarea performantelor maxime de care este capabil sportivul respectiv.

Aceasta noua etapa a antrenamentului si a carierei sportive nu are o durata unica, ci prezinta mari variatii, fiind conditionata de specificul sprotului , de particularitatile individuale, de numarul anilor de antrenament, de metodica de pregatire, de calendarul competitional etc.

Durata variabila a acestei etape, adaugata la varsta diferita a maturizarii medico-biologice a factorilor limitativi din fiecare ramura de sport, explica diferentele mari ale varstei performantei maxime in diversele activitati sportive si chiar la practicantii aceluiasi sport. Un aspect particular al varstei performantei maxime il prezinta ramurile si probele sportive in care indemanarea conditioneaza obtinerea rezultatelor de mare valoare. Substratul morfofunctional al acestei calitati este alcatuit in principal de ariile motorie si senzitiva din scoarta cerebrala si din componentele periferice ale analizatorului kinestezic. Toate aceste functiuni nervoase au un ritm rapid de dezvoltare si ating, de la o varsta relativ mica, nivelul adultilor. Structura si functia ariilor senzitiva si motorie a scoartei cerebrale se maturizeaza in jurul varstei de 12-13 ani. Capacitatea analizatorului kinestezic de a aprecia spatiul si timpul se perfectioneaza cu varsta, dar numai pana la 13-14 ani, cand devine egala cu a adultilor.

Asa se explica de ce in sporturile unde indemanarea reprezinta factorul care conditioneaza atingerea unui inalt grad de maiestrie, performante inalte se pot obtine la varste inferioare celor din ramurile si probele sportive in care pe primul plan stau alte calitati motrice. Tot aici se gaseste si explicatia coborarii in ultimele doua decenii a varstei maxime a campioanelor din gimnastica sportiva feminina. Importanta elementelor de forta diminuandu-se concomitent cu marirea ponderii elementelor acrobatice in acordarea notelor, a crescut rolul indemanarii in obtinerea rezultatelor de inalt nivel si aceasta s-a reflectat in varsta performantei maxime.

La celelalte sporturi, nesurvenind modificari importante ale efortului competitional, calitatile motrice dominante au ramas aceleasi. Varsta maturizarii substratului morfofunctional al acestor calitati nu s-a schimbat nici ea, asa ca performantele maxime se realizeaza si in prezent la aceeasi varsta ca si in trecut.

Aceste date demonstreaza lipsa de fundaentare a tezei potrivit careia in ultimele decenii a scazut continuu varsta la care se obtin performantele maxime. Mai mult chiar, in ultima jumatate a secolului trecut a aparut fenomenul denumit "acceleratia cresterii", care determina, in tarile civilizate, o evolutie mai rapida a proceselor biologice si face ca adolescentii si tinerii de azi sa fie mai "batrani" din punct de vedere biologic decat semenii lor de acum cateva decenii. Se poate afirma, deci, ca varsta performantei maxime nu numai ca nu a scazut, ci, dimpotriva, marii campioni de azi, avand varsta cronologica egala cu cei de altadata, sunt biologic mai "batrani decat acestia".

Trebuie combatuta, de asemenea, si reflectarea in metodica pregatirii a tezei coborarii varstei necesare performantei maxime.

Renuntarea prematura la caracterul formativ al antrenamentului si utilizarea metodicii de pregatire adecvata obtinerii performantelor maxime mai inainte ca organele si sistemele intens solicitate sa fie deplin maturizate duc la suprasolicitarea organismului si la ramanerea performantelor sub nivelul unde ar fi putut ajunge daca s-ar fi lucrat cu pricepere si rabdare.

Un alt aspect particular al varstei necesare performantei maxime este cel asupra caruia atrag atentia unii autori care afirma ca, in unele discipline, performante maxime obtin sportivele cu o maturizare biologica intarziata. Se exemplifica aceasta prin cercetarile facute de Beliakova, Gorinevskaia si Timakova la natatie, unde varsta biologica a inotatoarelor de performanta este ramasa in urma fata de varsta cronologica.

In alte cercetari s-a constatat, de asemenea, ca la campioanele de gimnastica sportiva si patinaj artistic prima menstruatie survine cu 2-3 ani mai tarziu decat la fetele nesportive. Acest fapt favorizeaza cresterea continua a performantelor si o mai mare stabilitate a acestora pe o mai lunga perioada de timp.

Dupa survenirea menstruatiei apar modificari mari in forma si proportiile corpului, creste procentul de masa grasa din corp si se produc schimbari importante in preocuparile si comportamentul sportivelor. Toate acestea au influenta nefavorabila asupra performantelor sportive.

In unele cazuri, aparitia menstruatiei la varsta normala a fost insotita de plafonarea performantelor si scurtarea longevitatii sportive.

b) Starea de sanatate.

In conceptia actuala, sanatatea este considerata ca o stare de echilibru intre fortele organismului si solicitarile diverse carora acesta trebuie sa le faca fata.

Expertii Organizatiei Mondiale a Sanatatii (OMS), luand in consideratie solicitarile specifice fiintei umane, definesc sanatatea ca o stare de bine fizic, psihic si social a individului.

Eforturile fizice considerabile, starile de extrema tensiune psiho-emotionala si problemele complexe de personalitate si integrare sociala, caracteristice sportului de performanta, constituie solicitari pe care numai organisme cu mari rezerve functionale le pot suporta.

De aceea, sportivul de performanta trebuie sa aiba o stare de sanatate cu atat mai apropiata de cea optima (cand nu exista in organism nici o tulburare sau leziune), cu cat gradul sau de maiestrie este mai ridicat. La aceasta se ajunge prin selectie riguroasa, masuri de corectare rapida a eventualelor deficiente, prin supraveghere medicala permanenta si prin autopreocupare continua pentru prevenirea accidentelor si imbolnavirilor.

In modelul medico-biologic al campionului, starea de sanatate ocupa un loc important, fara ea nefiind posibile efectuarea cotelor de efort corespunzatoare nivelului actual al performantelor, adaptarea rapida la schimbarile eventuale de mediu si fus orar, impuse de marile competitii internationale, si pastrarea echilibrului psihic in conditiile stresante si de mare responsabilitate dinainte, din timpul si de dupa concurs.

c) Starea functionala.

Ca urmare a eforturilor din antrenament si competitii, se modifica functiile tuturor organelor si sistemelor corpului. Pentru modelul biologic al campionului au insa semnificatie doua aspecte functionale. Primul se refera la acele date care reflecta starea generala a organismului, iar cel de-al doilea la modul de functionare a organelor si sistemelor care constituie factori limitativi ai efortului fizic din competitii.

Cunoasterea starii generale a organismului este necesara pentru ca ea da informatii asupra modului cum a suportat sportivul  programul de pregatire si daca abordeaza competitia in deplinatatea fortelor sale sau prezinta semne de oboseala.

Din pacate nu exista inca probe si date specifice pentru diagnosticul exact al starii functionale generale a organismului. Informatii utile se primesc insa din explorarea directa sau indirecta a sistemului nervos, datorita rolului acestuia de a receptiona, prelucra si coordona toate modificarile functionale aparute in organism.

Studierea fortei, echilibrului si mobilitatii proceselor de excitatie si inhibitie pune in evidenta starea activitatii nervoase superioare.

Date suplimentare se pot obtine prin investigatia directa a sistemului nervos cu ajutorul proceselor de reglare. Datorita accesibilitatii si expresivitatii datelor, se utilizeaza pe scara larga probele de reglare ale aparatului cardiovascular. Economia, armonia si labilitatea functionala, exprimate de aceste date, se datoresc desigur particularitatilor functionale ale acestui aparat, dar ele reflecta si modul in care sistemul nervos isi indeplineste principale sa functie, aceea de reglare si integrare a tuturor fenomenelor din corp.

Exemplificam acestea prin valorile tensiunii arterial (TA) si frecventei pulsului (FP) in repaus, la 1 min. dupa ridicarea in ortostatism si timp de 5 min. dupa 20 genuflexiuni efectuate in 20 s.

Datele functionale referitoare la starea generala a organismului sunt mai putin dependente de specificul ramurii sau probei sportive decat de particularitatile individuale. De aceea, aceste componente ale modelului medico-biologic al campionului pot fi precizate exact numai prin urmarirea dinamicii datelor si retinerea ca etalon a tabloului functional existent in momentul realizarii de catre fiecare sportiv a performantelor sale maxime.

Datele functionale ale organelor si sistemelor limitative pentru tipul de efort competitional au un caracter mult mai specific, reflectand amprenta eforturilor din antrenament si concursuri asupra acelor organe si sisteme.

La sportivii care presteaza eforturi anaerobe, modelul medico-biologic al campionului se caracterizeaza prin valori optime ale sistemului neuromuscular. Forta muschilor, excitabilitatea neuromusculara, tonusul muscular, timpul de reactie motrica etc. evidentiaza o stare functionala a sistemului neuromuscular mult mai buna decat a nesportivilor si a performerilor din sporturi cu alt tip de efort competitional.

Campionii din sporturile cu efort aerob au cele mai mari modificari functionale la nivelul sistemului cardiovascular.

Tabloul hemodinamic al acestor sportivi se deosebesc de al celor care fac eforturi anaerobe si de al nesportivilor printr-o mai mare economie functionala a activitatii inimii (valori mai mici ale frecventei cardiace, debitul si travaliul cardiac in repaus si in eforturi standard), prin conditii mai favorabile de activitate a acesteia (alungirea timpului de punere in tensiune si a sistolei), printr-o labilitate mai mare (scurtarea timpului de adaptare la efort si de revenire la valorile initiale dupa terminarea acestuia), printr-o armonie functionala mai buna (modificarea adecvata a rezistentei elastice si rezistentei periferice totale, vasoconstrictie optima in teritoriile inactive etc.). Valorile scazute ale raportului dintre volumul cordului si VO₂ puls max. arata ca marirea volumului inimii este insotita de o stare functionala excelenta a miocardului.

Aspectele specifice mentionate prezinta mari variatii individuale, astfel ca modelul concret de concurs al fiecarui sportiv se poate stabili numai prin urmarirea dinamicii datelor personale si retinand ca etalon pe cele observate cand sportivul a obtinut cele mai bune rezultate.

d) Capacitatea de efort.

Nivelul celor doua forme ale capacitatii de efort este in stransa concordanta cu caracterul solicitarilor din antrenament si competitii.

Campionii din sporturile sau probele bazate pe efort anaerob au mult dezvoltata puterea anaeroba maxima absoluta (Watt max.) si puterea anaeroba maxima relativa (Watt max./kg.corp).

Valorile absolute ale puterii maxime anaerobe sunt cu atat mai mari cu cat rezistenta externa ce trebuie accelerata este mai importanta. Exemple tipice prezinta atletii din probele de aruncari (greutate si ciocan) si halterofilii cu rezultate optime la stilul smuls.

Concurentii din probele care necesita numai accelerarea propriei greutati corporale se caracterizeaza prin valori mari ale puterii anaerobe maxime relative, deoarece performantele in aceste cazuri depind mai mult de viteza de angrenare in lucru a muschilor decat de masa acestora. Valorile cele mai expresive se intalnesc la campionii din probele de sprint si sarituri din atletism.

In celelalte ramuri sau probe care implica efort anaerob, puterea anaeroba maxima are aspecte cu atat mai apropiate de cele ale campionilor mentionati anterior cu cat efortul lor competitional se aseamana mai mult cu cel efectuat de acestia.

Capacitatea de efort aerob a concurentilor din sporturile sau probele bazate pe efort anaerob este egala cu a persoanelor neantrenate sau se situeaza adesea, mai ales in privinta valorilor relative, sub nivelul constatat la nesportivi.

Un tablou cu aspect opus se observa la sportivii din probele cu efort aerob. Capacitatea de efort aerob absoluta (VO₂ max.) si relativa (VO₂ max./kg.corp) are la acestia un nivel foarte ridicat fata de neantrenati si de sportivii din ramurile si probele cu efort anaerob. Nivelul valorilor absolute ale VO₂ max. in sporturile de rezistenta depinde in mare masura de greutatea corporala a subiectilor. Campionul din probele care necesita rezistenta in regim de forta, avand nevoie de masa musculara bine dezvoltata, prezinta cele mai mari valori ale VO₂ max. In literatura sunt citate cifre ale VO₂ max. care depasesc frecvent 6000 ml/min. la canotori.

Sportivii de performanta din probele de alergare se caracterizeaza prin valori crescute ale VO₂ max./kg.corp. La marii campioni din probele atletice de 5000 si 10000 m. VO₂ max./kg.corp se cifreaza de regula la 80-90 ml. Valorile absolute ale VO₂ max. sunt cuprinse insa intre 4500-5000 ml/min. datorita greutatii corporale scazute a acestor atleti.

Concordanta dintre cerintele efortului competitional si nivelul capacitatii de efort este ilustrata si de performerii din probele de schi fond. Pentru asigurarea deplasarii, schiorii fondisti au nevoie de o musculatura mai dezvoltata decat a alergatorilor de fond. Conditiile de mediu si durata efortului nu impun insa masa musculara atat de mare ca la canotaj. In consecinta, si capacitatea lor de efort aerob ocupa o pozitie intermediara intre canotori si atletii fruntasi, VO₂ max. fiind cuprins intre 5000-5500 ml/min., iar VO₂ max./kg.corp intre 70-80 ml. La campionii din celelalte sporturi, nivelul optim al VO₂ max. si VO₂ max./kg.corp poate fi apreciat in functie de asemanarea efortului competitional al acestora cu cel al exemplelor date.

Dezvoltarea inegala a celor doua forme ale capacitatii de efort la campionii care presteaza in competitii efort cu caracter anaerob sau cu caracter aerob pune in discutie necesitatea dezvoltarii fizice multilaterale in sportul de performanta.

Tinerii care practica sporturi incadrate in tipul de efort mixt sau ambele forme ale capacitatii de efort mai mari decat neantrenatii, predominanta aeroba sau anaeroba a efortului competitional determinand valori mai crescute ale Watt max., respectiv ale VO₂ max. Cifrele acestora sunt insa mai mici decat cele observate la campionii din sporturile care impun o singura cale de eliberare a energiei. Astfel, sportivii de performanta care practica sporturile bazate pe efort mixt depasesc valorile neantrenatilor cu 130-150% la VO₂ max./kg.corp si cu 130-140% la Watt max./kg.corp, in timp ce campionii din probele de fond la VO₂ max./kg.corp cu 180-200% mai mare ca nesportivii, iar cei din probele de sarituri intrec cu 160-170% valorile Watt max./kg.corp ale persoanelor nesportive de aceeasi varsta si sex.

Componenta psihologica a modelului campionului.

Actul unui record sportiv se instituie nu numai din conjugarea armonioasa a posibilitatilor date si dobandite de sorginte motrica sau biologica, ci si din motive subiective, proprii psihicului uman. Dorinta unui sportiv de a fi primul in disciplina pe care o practica implica factorul motivational si jaloneaza traseul devenirii campionului. Or, el, campionul sportiv, nu poate realiza victoria asupra celor cu care se intrece fara o participare plina de concentrare, mobilizare, daruire de sine, abnegatie, pasiune, gandire creatoare, originalitate, in esenta - fara o valorificare a factorului psihologic.

Istoria performantelor sportive arata ca acest factor si-a pastrat constant locul si potentialitatea in ansamblul si ambianta in care se "prepara" recordurile.

Valoarea obiectiva, masurabila a unui sportiv se evidentiaza incomplet sau pur si simplu se anuleaza la ora bilantului competitiei oficiale de amploare datorita starilor subiective care reflecta neajunsurile antrenamentului sau ale "spatiului" extrasportiv. Slabirea resortului volitiv, dispersarea atentiei, oboseala, teama, agitatia, neincrederea in sine, toate aceste trairi sunt proprii fiintei umane, dar nu si campionului. El, campionul, etalon de referinta umana, uneori "mit" pentru generatii intregi de tineri, prezinta o caracteristica esentiala cae s-ar putea denumi succint "stabilitatea comportamentului realizarii". Sportivii care prezinta o asemenea caracteristica integrala de comportament au mai multe trasaturi de personalitate, care sunt schitate in copilarie, fixate in adolescenta si consolidate in etapa consacrarii sportive.

Se considera ca aceste trasaturi caracterizeaza orice performer care ajunge, prin calitatile sale, exponent social, primul sau printre primii in specialitatea sa: stiintifica, tehnica, artistica ori sportiva.

Performanta sportiva presupune, in primul rand, o predispozitie innascuta, care poate imbraca diferite forme de exprimare, mergand de la usurinta in rezolvarea unei sarcini motrice ce implica viteza, forta, rezistenta, indemanare sau echilibru pana la estetica miscarii, inteligenta motrica, subtilitate tactica, coordonare-precizie ori complexitate.

Pe de alta parte, practicarea sistematica a efortului care presupune dezvoltarea la maximum a capacitatii de mobilizare voluntara, o mare nevoie de succes, spirit de dominatie, autocontrol, incredere in sine, autodepasire sau vigilenta, se soldeaza cu un efect retroactiv (feed-back), care imprima o noua caracteristica personalitatii sportivului, corespunzatoare modelului stabilit.

Caracterizand sportul de performanta ca activitate de limita a posibilitatilor fizice si psihice ale omului, avem in vedere faptul ca un rezulat sportiv absolut (de tipul recordului) ierarhizeaza valorile in derularea timpului, fenomen ce se manifesta si in sporturile in care, desi nu se opereaza cu masuratori (tenis, box, scrima), se computerizeaza calitatile si performantele celor mai buni pentru a se compara cat mai obiectiv sportivii apartinand unor generatii deosebite.

Laturile aptitudinale ale campionului constituie expresia acelor insusiri si conditii care-i permit sportivului sa ajunga in varful piramidei. In acest sens, R. Thomas analiza reusita sportiva prin prisma factorilor ereditari, morfologici, fiziologici, de psihomotricitate, sociali si de personalitate (aptitudinali, de aspiratie si de activare).

Modelul campionului, multiplu conditionat, se exprima diferit in fiecare sport in raport cu cerintele acestuia. Dar, indiferent de particularitatile, de diferentele sau de similitudinile respective, in toate ramurile si probele sportive, fara exceptie, unul din factorii hotaratori ai performantei, care contureaza modelul campionului, il constituie capacitatea psihica a sportivului, ea insasi rezultanta a combinarii originale dintre factorii genetici, biologici si psihici cu cei educationali si social-politici.

Capacitatea psihica constituie un sistem de particularitati, de stari si de procese care conditioneaza eficienta activitatii umane. Ea se prezinta ca o sinteza specific individuala, originala si consitionata de trei factori esentiali: aptitudinali, atitudinali si de invatare. Capacitatea psihica a campionului conditioneaza eficienta proceselor informationale, interpretative si a celor reglatorii-actionale.

Campionul s-a dovedit intotdeauna superior dotat din punct de vedere al eficientei acestor procese, dupa cum practicarea sportului a influentat favorabil functiile psihice implicate in efort. in aceeasi ordine de idei trebuie subliniat faptul ca exista diferite controverse in legatura cu ponderea prioritara a capacitatii (ca aptitudine, ca premisa) sau a tenacitatii (ca atitudine pozitiva fata de efort) in obtinerea unor rezultate superioare.

Se stie ca aptitudinea in sine nu constituie un indiciu sigur al afirmarii ulterioare a sportivului. Statutul de campion sportiv presupune nu numai un nivel ridicat al capacitatii psihice, ci si conditii favorabile de mediu si educatie, pasiune si efort sustinut in antrenamente, elemente esentiale in stimularea si dezvoltarea aptitudinilor. De altfel, la copilul supradotat pentru performanta, indiferent de domeniul de manifestare, s-a putut constata, in toate etapele de evolutie, o anumita schema comportamentala, caracterizata prin: perseverenta in urmarirea scopurilor, efort sustinut, incredere in propriile posibilitati si absenta complexelor de inferioritate (dupa Bogdan si Nica).

S-a pus de multe ori intrebarea daca nu cumva atitudinea acestuia este generatoare de succes, iar capacitatea (aptitudinea) se situeaza undeva intr-un plan secundar, in umbra ei. Efortul unui virtual campion sportiv va fi intotdeauna orientat initial spre acel domeniu de activitate in care, datorita capacitatilor sale individuale, tanarul inregistreaza rezultate valoroase. Obtinand de timpuriu satisfactia efortului depus, virtualul campion va fi angrenat intr-o "spirala" generatoare de energie, munca tenace, interes si aspiratii, care la randul lor, reprezinta alte surse de satisfactie, nuclee declansatoare de noi resurse energetice si motivationale s.a.m.d. Campionul sportiv se va ridica astfel deasupra generatiei sale, ascensiunea lui fiind conditionata de acel "graunte de talent", care germineaza si metamorfozeaza spirala mai sus amintita.

Privit din acest unghi, modelul campionului sportiv are o structura operationala rezultata din corelarea sintetica a unui mare numar de elemente in aparenta eterogene (perceptii, cunostinte, deprinderi, priceperi, autoapreciere, control, decizii etc.) care sunt sustinute energetic si atitudinal de trasaturi temperamentale, caracteriale, motivationale, afective si volitive.

Referitor la profilul (modelul) psihologic al campionului, este foarte dificil de apreciat cu maximum de certitudine in ce masura unele caracteristici ale acestuia sunt fie rezultatul predispozitiilor naturale, fie al maturizarii survenite in timpul activitatii sau reprezinta efectul direct al activitatii de mare performanta. Probabil, adevarul se afla undeva la mijloc, variabilitatea acestor influente fiind si o chestiune de reactivitate interindividuala.

Si chiar daca, in practica, multi dintre campionii sportivi, mai mult sau mai putin cunoscuti, nu intrunesc in totalitate trasaturile amintite in modelul performerului, fiecare dintre acestia exceleaza intr-una sau mai multe dintre variabilele mentionate.

In concluzie, modelul campionului rezulta dintr-un ansamblu de profiluri diferite, de esenta biologica (tipul constitutional, varsta cronologica optimala, capacitatea de efort) si psihica (trasaturi de personalitate si de psihomotricitate), ale caror valori (desprinse din reactivitatea obiectiva si subiectiva si din masuratorile efectuate pe campionii si sportivii de elita, participanti la competitiile oficiale de curand incheiate) contureaza profilul viitorului campion, capabil sa-si insuseasca cunostintele tehnico-tactice impuse de exigentele concursului oficial urmator, pe care in felul acesta il poate castiga.

Datele si informatiile prezentate mai sus conduc la ideea de baza a aplicarii si valorificarii teoriei modelarii in sportul de inalta performanta, a dialecticii care coreleaza modelele de antrenament cu cele de concurs si ale campionilor. Acestea nu sunt simple speculatii, ci se bazeaza pe un proces de obiectivizare (electronica si manuala) atat a concursului, cat si a antrenamentului, care sta la baza elaborarii unor concepte ce nominalizeaza si diferentiaza metodologii noi, cu eficienta sporita.

Elaborarea inventarelor (mijloacelor respective), in functie de specificul ramurilor si probelor sportive a fost precedata de analize complexe si variate (de esenta statistico-matematica, fiziologica si motrica), retinandu-se elementele semnificative pentru nevoile concursului, nivelul de solicitare si structurile tehnice specifice lui. Aceasta operatie de simplificare, dar si de esentializare a antrenamentelor, de cunoastere profunda a modalitatilor de valorificare a fiecarui mijloc in parte a dus la standardizarea si, implicit, la rationalizarea antrenamentului. De aici pana la elaborarea modelelor si tipurilor n-a mai fost decat un pas metodologic.