 |  |
|
CONCEPTE, PRINCIPII DE BAZA VEHICULATE DE PSIHOTERAPIA FAMILIALA
1. GeneraMtati, terminotogie
Psihiatru! D. Jackson (Dallos si Prockter, 1990) a fost cel care a observat ca nu arareori daca starea unui pacient se ameliora treptat, un alt membru al familiei, incepea sa se confrunte cu dificultati (de exemplu, sotul unei paciente a carei stare s-a imbunatatit, in ioc sa se bucure de acest fapt, a devenit mai depresiv sau mai iritabil, si drept raspuns starea pacientei se inrautatea din nou). Ideea rezistentei la schimbare, nu era deloc noua in psihiatrie, localizarea acestei rezistente insa nu numai la nivelul psihismului individual ci si la cel al proceselor intrafamiliale, a reprezentat o noutate radicala.
Dallos si Prockter (1990) arata ca fenomenele descrise din perspectiva (a) viziunii interactioniste, difera de cele care au fost studiate si predate de catre psihologia si sociologia traditionala. Deosebirea fata de abordarile psihoterapeutice traditionale consta in faptul ca din aceasta perspectiva familia este privita ca o unitate, intre comportamentul membrilor de familie exista o stransa interdependenta, o influentare reciproca permanenta. Ca urmare in centrul terapiei se afla familia ca unitate si nu comportamentul individual al membrilor ei. Se urmareste ceea ce ei fac, produc impreuna, prin interactiunile lor. Aceasta poate fi numita nivelul interactional al analizei. 'Analiza interactionista nu se reduce in mod necesar, doar la urmarirea comportamentului manifest, si la presupozitiile legate de acesta. () date importante pot fi adunate si din modul in care participantii relateaza si isi exprima parerea referitoare la cele intamplate' (Dallos si Prockter, 1990, p. 15). in terapia familiei ca si in terapiile individuale apare problema rolului psihodinamic al fenomenelor psihice constiente si inconstiente. Autorii referindu-se la masura constientizarii de catre oameni a modelelor lor interactionale, afirma ca 'marea parte a fenomenelor interactionale raman in afara constiintei' (idem, p. 18).
Departajarea nivelelor de analiza este deosebit de importanta, ne realizarea acesteia conduce la neintelegeri grave. Analiza se poate desfasura la nivei: cultural, social, organizational, familial, profesional, si individual.
Modelul interactionist sustine ca principala particularitate care determina functionarea a ceva drept ca (b) sistem, 'consta in existenta unui anumit tip de relatie intre elementele sale componente, care face ca schimbarea intervenita in una dintre acestea sa influenteze intr-un anumit fel si celelalte componente, si aceasta sa se reflecte asupra elementului respectiv' (Dallos si Prockter, 1990, p. 11). Bateson afirma ca 'evitarea comunicarii este imposibila' (idem, p. 14). Chiar daca cineva ramane in afara situatiei, chiar si atunci pot fi observate semnele reactiei sale, sau chiar daca cineva nu este de fata reactiile lui pot fi deduse din modul in care a reactionat in multe alte situatii precedente. Sistemul implica existenta unor granite 'care delimiteaza interiorul de exterior' (idem, p. 11.). Totusi autorii noteaza ca aceste granite de cele mai multe ori sunt de natura principiala, intrucat atat sistemele biologice, cat si cele sociale fac parte din organizatii mai vaste, iar delimitarea hotarelor depinde de intentiile celui care le stabileste, in conditiile in care familia este compusa din trei sau mai multe persoane, atunci deja se poate vorbi de existenta (c) subsistemelor. 'Subsistemul este un sistem in cadrul sistemului' (Dallos si Prockter, 1990, p. 27). Minuchin diferentiaza trei subsisteme: cel al cuplului, cel executor, si cel al copiilor.
Viziunea interactionista abordeaza intr-un mod specific problema cauzalitatii. Spre deosebire de cauzalitatea lineara, care surprinde doar partial realitatea, intrucat consta in 'decupari arbitrare ale unora dintre manifestari intregului proces', (d) cauzalitate sistemica este una circulara, sau mai degraba spiralara, daca se ia in considerare si axa timpului (Dallos si Prockter, 1990, p. 16).
Suominen (1991) referindu-se la copii cu sindrom ADH, este de parere ca in pofida faptului ca in aceste cazuri terapia de regula vizeaza interventia de natura individuala, terapia familiei poate influenta in sens pozitiv simptomatologia copilului, intrucat reteaua din jurul acestuia poate fi privita ca fiind divizata la mai multe nivele, intre care - potrivit viziunii sistemice - exista influente reciproce: nivelul familiei nucleare, al familiei extinse, al scolii, si al institutiilor de sanatate. Strategiile din cadrul acestei interventii nu sunt limitate la un singur nivel. Parintii adeseori sunt in conflict din cauza parerilor lor diferite relativ la educatia copilului. Conflictele de acest gen apar si la celelalte si intre celelalte nivele amintite, in conditiile in care problema este definita ca fiind clar de natura medicala (aceasta se reduce la un singur nivel) se ignora rolul important pe care il joaca familia in evolutia copiilor cu injurii cerebrale minore, ceea ce conduce la scaderea puterii familiei, si ca urmare si la reducerea gradului de implicare a acesteia in reabilitarea copilului.
In vederea cresterii confortului familiilor care cresc copii cu dizabilitati multiple, in luarea deciziei referitoare la inceperea interventiei precoce, specialistii trebuie sa dovedeasca respect si atentie fata de familii (Mattus, 1991). Este nevoie de abordarea holistica a copilului cu dizabilitati multiple, de cineva care sa fie responsabil de dezvoltarea acestuia ca intreg, nu numai de asigurarea serviciilor separate specializate pe diferitele categorii de afectiuni. Sunt indicate interventii centrate pe intreaga familie, pentru ca pe de parte familia sa fie implicata si sa nu fie in rolul celor care 'trebuie sa astepte si vor vedea', pe de alta parte astfel specialistii vor fi familiarizati intr-o mai mare masura cu particularitatile familiei si a conditiilor de viata, si drept urmare interventiile pot fi individualiazte. Se poate evalua astfel inclusiv eficienta serviciilor.
Kenyon (1991) afirma ca familiile in care traiesc adulti care se confrunta cu tulburari severe ale dezvoltarii, se confrunta cu dificultati in acceptarea deficientei, cu doliu, cu dileme privind institutionalizarea sau ramanerea in cadrul familiei a celui afectat de aceste probleme, cu decizii privind posibilitatile de a pune la adapost persoana odata cu survenirea procesului de imbatranire si de moarte a celor care ii puteau asigura ingrijirea in cadrul familiei. Terapia familiilor in acest context urmareste dezvoltarea, intarirea sentimentului de apartenenta, conexiune cu familia a copilului/adultului cu deficiente. Se pot invata noi modalitati de relationare, de contact si pot fi cautate raspunsuri alternative la dilemele familiei.
in 1957 Jackson (Dallos si Prockter, 1990) intr-un articol de-al sau, in care discuta despre conceptul (e) homeostaziei familiale, arata ca modelul cibernetic al sistemelor poate avea o utilitate deosebita in intelegerea modului de functionare al familiilor, fara ca acestea, bineinteles sa fie reduse la nivelul de complexitate al sistemelor cibernetice.
Homeostazia este procesul prin care se realizeaza o permanenta corectie a oricarei abateri de la starea de echilibru, rezultatul fiind obtinerea unui echilibru dinamic. De regula unul din membrii familiei este cel care se confrunta cu anumite simptome si datorita acestuia familia ajunge in terapie, in conditiile in care simptomul se datoreaza unei functionari particulare a familiei, se considera ca membrul de familie respectiv este 'purtatorul simptomului', a disfunctiei familiei ca sistem. Printre primele scopuri urmarite in terapie este facilitarea acceptarii de catre familie a acestui fapt - interventie care de regula provoaca rezistente semnificative - intrucat producerea simptomului arata ca familia nu gaseste o modalitate de functionare, de confruntare cu problemele sale in absenta acesteia. 'Functia simptomului este de natura contradictorie: acesta pe de o parte serveste mentinerea unui echilibru patologic (de exemplu din cauza bolii copilului parintii nu divorteaza), pe de alta parte ofera posibilitatea schimbarii deoarece necesita tratament' (Komlosi, 2000, p. 366).
Daca in spatele simptomului individului nu se reuseste identificarea si influentarea disfunctiei intrafamiliale, atunci interventia individuala poate fi urmata de reaparitia dupa un timp a aceleiasi tulburari sau a unui alt simptom la acelasi individ; iar daca persoana in cauza s-a vindecat, poate sa apara fenomenul schimbarii simptomului, ceea ce consta in aparitia unei tulburari la un alt membru de familie in vederea mentinerii 'echilibrului' sistemului (idem).
Pe baza procesului homeostaziei pot fi intelese fenomene ca repera interactiunilor intrafamiliale si predictibilitatea acestora (DallossiProckter, 1990).
(f) Patternuri repetitive sunt circularitati.
Modele comportamentale reprezinta scheme ale contactelor interpersonale dezvoltate de-a lungul timpului, 'modalitati de reactie de care sunt atasate afecte specifice, care in situatii date se declanseaza in mod automat' (Komlosi, 2000, p. 366). Adeseori aceste pattemuri comportamentale devin obstacole in calea unei schimbari benefice si mentin functionarea disfunctionala. Aceste secvente comportamentale repetitive trebuiesc observate, identificate, si demontate pentru a face posibila schimbarea.
O organizatie este compusa din comportamentele repetitive dintre oamenii sai, arata Haley (1990). Scopul terapiei este schimbarea secventelor comportamentale care urmeaza una dupa cealalta. 'Daca se schimba secventa comportamentala, se produc schimbari si la nivelul indivizilor dintr-un grup' (idem, p.91). 'Secventa care se repeta intr-un context stramt si rigid, este cea care produce fenomenul patologic. () O schimbare terapeutica poate fi definita prin schimbarea produsa in cadrul secventelor repetitive ale unui sistem autoreglator, pe cat posibil trecerea la un sistem care dispune de o mai mare diversitate' (p. 91).
Haley (idem) vorbeste de dificultatea oamenilor de a observa si descrie secventa comportamentale repetitive, de-a lungul unui sir de trei sau mai multe evenimente (secvente). Acest fapt este si mai greu atunci cand cel care doreste sa urmareasca aceste secvente, face parte din sistem. Autorul ilustreaza acest fapt - deloc nesemnificativ din punctul de vedere al interpretarilor posibile - de-a lungul unei sedinte terapeutice in care terapeutul a observat ca sotia il provoaca in repetate randuri. Specialistul notand inca o secventa comportamentala, care precede provocarea, observa ca acest fenomen apare dupa ce terapeutul critica sotul. Dar este deja destul de greu ca terapeutul sa lege aceasta secventa de o a treia, pentru ca situatia sa se prezinte in felul urmator: copilul a fost obraznic, tatal a luat pozitie impotriva lui, terapeutul a criticat tatal, mama 1-a provocat pe terapeut. Si inlantuirea secventelor se repeta.
Sarcina terapeutica consta in modificarea secventei, prin interventia de asa maniera a terapeutului pentru a stopa inlantuirea repetitiva.
in una dintre exemplele de-a lungul caruia Dallos si Prockter (1990) ilustreaza aparitia circularitatii se poate observa existenta modelului: A pretinde, B se retrage. Astfel sotia ii cere sotului in repetate randuri sa vopseasca bucataria, si ii reproseaza ca il roaga acest lucru de multa vreme. Sotul se simte obosit, si se retrage la televizor. Ceva mai tarziu sotia vorbeste in aceeasi maniera despre masina de spalat care este gaurita, sau despre operatiunea de culcarea copiilor. Si acest mod 'cererea insistenta' si 'retragerea' revine in viata lor indiferent de faptul ca pregatesc masa, cresc copii sau isi organizeaza concediul. Repetitiile nu mai aduc nimic nou in materie de informatie, sunt redundante, si ca urmare predictibile. Pentru un observator extern, arata autorii, pare ca familia se conduce dupa anumite reguli cu scopul de a-si mentine echilibrul, homeostazia.
Jackson (Dallos si Prockter, 1990) este de parere ca homeostazia poate fi privita si sub forma operarii familiei cu (g) regM/z' date (de exemplu ori de cate ori copilul mic al familiei doreste sa atraga atentia asupra propriei persoane, sotul in mod iritat isi capaciteaza sotia sa se ocupe de acesta).
insa autorii avertizeaza impotriva raportarii terapeutului la regulile pe care le observa ca si la 'prelungirile naturale ale sistemului familial' (idem, p. 17). in opinia lor, cand se deceleaza existenta anumitor comportamente repetitive, atunci merita ca terapeutul sa se gandeasca la regulile care pot sa apara de pe urma lor, dar nu trebuie uitat nici o clipa faptul ca aceste reguli (1) sunt doar concluziile terapeutului. DaHos si Prockter (1990) este de parere ca in timpu! psihoterapie!, terapeutul trebuie in repetate randuri sa se intrebe si sa decida daca ca este util sau nu, din punctul de vedere ai intetegerii si influentarii familiei, ca el sa gandeasca in termenii regulilor. Autorii avertizeaza si asupra pericolului de a se considera de catre terapeut, ca aceste reguli sunt niste 'prescriptii ale comportamentului constient, care determina ce sa faca oamenii' (p. 18). Naturalmente exista reguli ascunse, impiicite care influenteaza comportamentul oamenilor, dar (2) uneori acestea 'pot fi atat de adanc ascunse in istoria familiei si in inconstientul membrilor de familie, incat nu se poate realiza descrierea sau discutarea lor deschisa, nici chiar atunci, daca terapeutul incearca scoaterea in evidenta a regularitatilor comportamentale' (p. 18). Nu in ultimul rand, (3) regulile familiale implicite nu determina in mod necesar, o data si pentru totdeauna, ceea ce fac familiile, intrucat acesta sunt sisteme capabile de schimbare, si realmente se schimba.
Haley arata ca teoria sistemelor in primul rand reprezinta o teorie a stabilitatii, intrucat 'vorbeste despre acele procese care mentin status-quo-ul, si nu despre acelea care faciliteaza schimbarea. Aceasta viziune asupra lucrurilor accentueaza dificultatile inerente schimbarii, si in mai mica masura modul in care familiile rezolva atat de des cu succes dificultatile datorate acestor schimbari' (DaHos si Prockter, 1990, p. 31). Aceeasi autori arata ca abordarea sistemica ofera totodata o buna perspectiva asupra dinamicii familiilor, a proceselor si a prob!eme!or care se pot ivi in functionarea lor, 'deschizand nenumarate puncte de vedere noi' (DaHos si Prockter, 1990, p. 31).
Autorii avertizeaza ca ar fi o greseala, daca conceptul de regula ar fi interpretat in sensul ei denotativ. Modul de reactie al oamenilor include 'propriile lor perceptii, imagini/reprezentari si posibilitati de alegere, si evident acestia nu urmaresc in mod mecanic aceste presupuse reguli, prescriptii' (DaHos si Prockter, 1990, p.31).
Din perspectiva orientarii constructiviste, terapeutul urmareste si semnificatiile acordate de membrii familiei, comportamentelor, actiunilor lor. Autorii amintiti pleaca de la presupozitia potrivit careia asa cum interactiunile membrilor de familie sunt interdependente, asa sunt si perceptiile, reprezentarile lor. Atat comportamentul cat si actiunile lor sunt interdependente.
Dallos si Prockter delimiteaza conceptele de comportament si actiune. In acceptiunea lor, comportamentul inseamna tot ceea ce face o persoana, in timp ce actiunea se refera doar la acele comportamente care sunt incarcate de o semnificatie, de o anume intentie de catre cel le initiaza.
Teoria constructivista a individului a fost elaborat de Kelly. Potrivit acestuia fiecare om dezvolta un set individualizat de interpretari, asa numitele constructe. Acestea sunt bipolare, impanzesc toate ariile vietii si cu timpul formeaza un sistem deosebit de complicat, a carui scop este acela de a permite persoanei sa realizeze evaluari, predictii referitoare la evenimente si pe baza acestora sa ia hotarari. Dallos si Prockter (1990) arata ca aceasta viziune priveste interactiunile ca ne fiind determinate de reguli, oamenii avand alternative aflate la libera alegere, 'dar alegerea in sine, este interdependenta' de membrii familiei (idem, p. 34).
Aceasta teorie constructivista este valabila indeosebi pentru individ, dar este la fel de adevarata si in cazul acordarii semnificatiilor, realizarii interpretarilor din cadrul familiilor.
in aceasta viziune a teoriei interpretarii, predictibilitatea modelelor interactionale ale familiilor se bazeaza pe rationamente care un caracter intr-o mai mica masura deterministic, decat presupozitia existentei regulilor familiale. Prokter (Dallos si Prockter, 1990) utilizand teoria constructivista a conceput varianta ei, adaptata !a nivel familial.
intr-un exemplu oferit de autori, sotia crede ca sotul ei este lenes si inactiv, si intotdeauna trebuie strunit pentru ca sa faca ceva, iar sotul, se intreaba in sinea lui oare ea de ce, intotdeauna se plange, de ce nu asteapta ca el sa faca lucrurile dupa capul lui? 'Ambii soti au anumite reprezentari despre celalalt si actioneaza pe baza acestora. Raspunsurile intaresc in cazul amandurora, presupozitiile lor initiale. Deci, cu timpul, se va forma sistemul constructelor reciproce' (Dallos si Prockter, 1990, p. 33). in acest caz constructele celor doi sunt: 'el este lenes si se inchide in sine, ea este fara astampar, sacaietoare'. Acest construct social in cadrul relatiilor interpersonale dintre cei doi, se poate descrie la doua nivele:
a. nivelul interpretarii : 'lenes, inchis in sine', respectiv, 'fara astampar, sacaietoare'.
b. nivelul actiunii: 'sta, tace, asteapta', respectiv, 'se agita, sacaie'
In concluzie cele doua sisteme se sustin reciproc intr-o cauzalitate spiralara (idem, p.33):
Figura 1. Interactiunea circulara a constructelor de nivel actional (dupa Dallos si Prockter)
Atat in cazu! viziunii orientate pe reguli, cat si a celei constructiviste, maximum se poate ajunge la descrierea modului cum este familia, a modului in care aceasta functioneaza. Dar modelul constructivist ajuta ca terapeutul sa nu se concentreze numai asupra comportamentului membrilor de familie, ci si asupra imaginilor pe care acestia le poseda, in cadrul terapiei, dupa ce terapeutul descopera aceste constructe, poate sa-si orienteze interventiile asupra schimbarii constructelor care mentin problema. Teoria interpretarii nu postuleaza faptul ca interpretarile in cadrul familiei sunt constiente. Oamenii pot sa aleaga, dar aceste alegeri nu trebui sa fie in mod necesar intotdeauna constient realizate.
1.2. Tipuri de reiatii intrafamiliale in viziunea teoriilor sistemice
2.7. Clasificarea rela'iilor diadice
a. Simetria / complementaritatea
Bateson (Dallos si Prockter, 1990), arata ca relatiile simetrice se caracterizeaza prin comportamente a caror scop este atingerea si mentinerea egalitatii. Participarea partenerilor este identica. Partenerii prezinta acelasi tip de comportamente unul fata de celalalt, atitudinea lui A fata de B, este aceeasi cu cea a lui B fata de A (daca A, doreste sa daruiasca ceva, si B doreste sa daruiasca ceva lui A, daca A doreste sa primeasca ceva, si B doreste acelasi lucru, cand unul se simte puternic, neajutorat la fel se simte si celalalt).
In cadrul relatiilor complementare, membrii diadei accepta diferentele existente intre ei. Participarea partenerilor este de natura contrastanta (predare/invatare, acuzare/dezvinovatire).
Din punctul de vedere al frecventei acestor tranzactii in timp, se poate constata ca relatiile se pot caracteriza prin alternanta, fluctuatia regulata a tranzactiilor de tip complementar si de tip simetric.
b. Ierarhia
Ierarhia, in contextul familiei, semnifica faptul ca fiecare persoana are o anumita pozitie, un anumit statut, deci cineva se afla deasupra-, altcineva dedesubtul sau. Absenta ierarhiei este imposibila intrucat 'ierarhia este imanenta naturii organizarii' (Haley, 1990, p.88). Conceptia despre o anumita organizare ierarhica se poate datora perceptiei si nu naturii organizatiei in sine. Trebuie acceptata ideea existentei ierarhiei, ceea ce insa nu inseamna ca trebuie sa se accepte si existenta unei structuri speciale sau a unei ierarhii familiale particulare. Modul in care se descrie o situatie, depinde de scopul in care se face descrierea.
Daca familia este privita din punctul de vedere al ierarhiei, atunci organizatia acesteia include persoane care apartin de diferite generatii si care dispun de venituri, abilitati, inteligenta diferite. Multiplele si complexele legaturi ierarhice sunt inter-relationate cu functiile complexe ale familiei (Haley, 1990). Ierarhia cea mai rudimentara este cea inclusa in linia intergenerationala.
In Asia pe scara superioara a ierarhiei se afla generatia a treia, urmata fiind de parinti, nepotii situandu-se pe scara cea mai inferioara, in occident puterea este detinuta de regula de cuplul nucleal. Oricare ar fi influentele culturale, fiecare familie trebuie sa-si produca propriile reguli referitoare la ierarhie, adica ordinea referitoare la rang si putere. Haley (idem) arata ca atunci, cand un membru de familie, prezinta simptome, se pot decela confuzii la nivelul ierarhiei sistemului. Confuzia in ierarhie poate sa apara si ca urmare a coalitiei realizate intre membrii de familie care se afla pe paliere diferite ale ierarhiei, impotriva unui al treilea membru cu care unul dintre cei doi intre care se stabileste aceasta legatura, de fapt este in pozitie de egalitate, 'in ierarhiile in care statuturile sunt amestecate sau neclare, acolo se vor declansa lupte, pe care un observator extern le poate califica drept lupte pentru putere' (Haley, 1990, p. 90). Autorul atrage atentia ca nu trebuie sa se creada, ca pentru cresterea normala a copiilor, este nepermisa aparitia amestecului, a neclaritatii in cadrul ierarhiei. Poate ca este asa, poate ca nu. Este adevarat ca in familiile cu copii care se confrunta cu diferite probleme, intotdeauna se poate identifica o anumita organizare ierarhica particulara din cadrul sistemului, dar din aceste situatii nu pot fi extrase modele referitoare la cum se pot creste copii in conditii normale. Pentru a ilustra aceasta pozitie Haley (idem) ofera urmatorul exemplu: 'Daca un copil isi rupe piciorul, osul este repus la locul sau si piciorul este gipsat. Pe baza acestei modalitati de vindecare, este nepermisa ca sa se ajunga la concluzia, potrivit careia pentru asigurarea dezvoltarii normale a piciorului copilului, acesta trebuie gipsat' (p. 93). Autorul arata ca una dintre modalitatile de cartografiere a ierarhiei consta in urmarirea secventelor comportamentale care apar una dupa cealalta in cadrul unui sistem.
Ierarhia se refera la pozitiile 'deasupra si dedesubt 'in care se pot afla la un moment dat membrii diadei. Din punct de vedere comportamental aceste pozitii se traduc in tendinta mai mare a unuia dintre cei doi de a lua initiativa, de a directiona cursul actiunilor, desfasurarea evenimentelor si tendinta celuilalt de a urma initiativele, de a se supune deciziilor acestuia (Dallos si Prockter, 1990).
In cadrul unei relatii simetrice distributia in ierarhie se caracterizeaza prin capacitatea ambilor parteneri de a ocupa atat pozitia de 'deasupra' cat si pe cea de 'dedesubt', dar simultan ocupa aceleasi pozitii, ceea ce inseamna ca amandoi concomitent acuza, sau concomitent se invinovatesc (Dallos si Prockter, 1990).
Watzlawick (Dallos si Prockter, 1990) arata ca in cadrul relatiilor complementare, unul dintre membrii diadei determina natura relatiei, iar celalalt accepta si urmeaza natura impusa de primul.
Urmarirea acestui fenomen de-a lungul axei temporare, arata faptul ca in cadrul relatiilor de tip complementar partenerii pot avea alternativ pozitia/rolul 'deasupra' si 'dedesubt', sau relatia poate fi caracterizata printr-un mare grad de rigiditate, in cadrul acesteia mentinindu-se acelasi tipuri de tranzactii timp de ani de zile (cuplurile care sunt intr-o competitie permanenta, sau in cadrul carora unul dintre parteneri domina permanent, in timp ce celalalt accepta dominarea).
Tipuri de relatii complementare de natura 'deasupra'/'dedesubt' sunt relatiile: profesor-student, medic-pacient, vanzator/client. In relatiile simetrice interactiunile pot fi de natura: 'deasupra'/'deasupra' sau 'dedesupt'/ dedesupt'. Conflictele verbale, certurile pot fi clasificate in functie de natura lor simetrica ('deasupra'V'deasupra') in care cei doi parteneri au pozitii similare, amandoi acuza sau amandoi se dezvinovatesc; sau complementara ('deasupra'/'dedesupt') in care unul acuza iar celalalt asculta, accepta acuzatiile in mod pasiv, incitand prin aceasta atitudine partenerul la continuarea acuzelor.
Watzlawick (idem) atrage atentia ca nu neaparat cel puternic este cel care determina natura relatiei, deci nu neaparat cel puternic se afla in pozitia 'deasupra'. Slabiciunea unuia dintre parteneri, poate determina necesitatea ca cel puternic sa ofere protectie, sprijin si prin aceasta, cel slab contureaza natura relatiei, bineinteles cu contributia celui puternic. Cu alte cuvinte afirma Dallos si Prockter (1990), pozitia 'deasupra' nu implica faptul ca detinatorul acesteia controleaza situatia sau ca este cel mai puternic membru al diadei, ci inseamna ca il poate influenta pe celalalt insa nu se poate influenta pe sine. De exemplu noul nascut, care din punctul de vedere al puterii se situeaza la limita inferioara a ierarhiei, se poate situa intr-o pozitie 'deasupra' fata de toti ceilalti membrii ai familiei. Practic aceste pozitii apar in urma unor principii pur interactioniste, intrucat ambii parteneri participa la aparitia si mentinerea acestor pozitii, la alegerea lor, amandoi poarta responsabilitatea existentei acestora.
Haley si Minuchin (Dallos si Prockter, 1990) considera examinarea situatiei ierarhiei drept o tema centrala in cadrul familiilor, indeosebi a celor multigenerationale.
Haley (1990) afirma ca 'este deosebit de important ca specialistul care se ocupa de psihoterapie, sa nu confunde existenta ierarhiei nedrepte cu strategia directionata pentru schimbarea acesteia. Daca vedem un copil care este asuprit de familia sa, acest fapt inca nu inseamna neaparat, ca va trebuie sa realizam o alianta cu copilul impotriva familiei acestuia, pentru a-1 'salva'. Rezultatul se poate concretiza intr-un copil si mai nefericit, si parinti mai nefericiti decat in prealabil, care ap/fca si mai multa ingradire' (p. 89). Chiar daca din punct de vedere moral este indreptatita atacarea parintilor care isi exercita puterea in acest fel, din punct de vedere terapeutic este o naivitate - afirma acelasi autor - ca sa se creada, ca acest demers poate fi folositor, deoarece in realitate ar conduce foarte usor la esec.
c. Gradului intimitatii
Diadele se mai pot clasifica si in functie de conceptul distantei emotionale, a apropierii si a distantarii psihologice.
In contextul acestor distante psihologice, care determina masura intimitatii in cadrul perechii, interactiunile pot fi atat de natura simetrica, cat si de natura complementara. La un anumit grad al intimitatii, relatia este stabila din punctul de vedere al pastrarii unei anumite distante. Fisch (DaHos si Prockter, 1990) facand referire la conservarea gradului intimitatii in cadrul cuplului, arata ca in momentul in care unul dintre membrii perechii incearca o apropiere mai mare, celalalt va realiza o distantare aproximativ egala, astfel distanta emotionala ramane acelasi.
Pot exista conexiuni si intre distributia pozitiilor 'deasupra' si 'dedesubt' si masura intimitatii. Daca cuplul trece la un moment dat dintr-o stare de mai mare intimitate la o stare de distantare mai accentuata, atunci se pot schimba inclusiv pozitiile celor doi in ierarhie. De exemplu, arata aceeasi autori, membrii unei perechi ajungeau in diferite contexte rand pe rand in pozitia 'deasupra', dar odata cu aceste schimbari, se modifica si gradul intimitatii lor. Cand sotul era in pozitia 'deasupra' gradul intimitatii scadea, cand sotia era in aceasta pozitie, gradul intimitatii crestea, iar contactul sexual se producea intotdeauna in acest din urma caz.
d. Tipul granitelor
Distanta psihologica poate fi analizata si din punctul de vedere al conceptului 'granitelor'.
Dallos si Prockter (1990) arata ca, termenul de granite psihice a fost introdus de Minuchin. Prin calitatea acestei granite, se poate caracteriza distanta psihica intre oameni. Granita foloseste la delimitarea persoanelor din cadrul familiei, a familiei de exterior, a subsistemelor din cadrul unei familii.
Granitele pot fi: rigide, clare sau totalmente difuze, contopite.
Granitele rigide apar in cazul cuplului care se caracterizeaza prin lipsa legaturii dintre parteneri. Cei doi chiar daca sunt asezati unul langa celalalt, par a avea un zid intre ei (Dallos si Prockter, 1990). Acelasi tip de granita in cazul familiei, se reflecta prin situatia in care aceasta are putine legaturi, comunica in mica masura cu exteriorul.
Granitele difuz, contopite exista in conditiile in care membrii cuplului abia daca pot functiona unul fara celalalt. Se aseaza strans unul langa celalalt, permanent doresc sa se ajute, vorbesc in locul celuilalt, preiau unul de la celalalt stari emotionale, in cazul familiei se poate constata ca aceasta nu este prea clar delimitata de exterior. Numarul contactelor si a comunicarilor cu exteriorul este mare.
Granitele clare exista atunci cand, in cadrul cuplului exista relatii intime, dar nu are loc contopirea functiilor lor psihice. Distanta la care se situeaza unul fata de celalalt este flexibila.
Rezulta ca granita si distanta psihica sunt concepe cu continut deloc identic.
In cazul subsistemelor pot sa apara probleme atunci cand granitele nu sunt clare sau daca sunt prea rigide.
Serioase de conturare si respectare a granitelor, pot sa apara sau sa se agraveze in conditiile bolii cronice, invalidante a unuia dintre membrii de familie. Healey (1991) in urma experientei sale de peste 17 ani psihoterapia individuala si de grup a bolnavilor de scleroza multipla si a terapiei familiilor acestora, arata ca in circumstante normale, SM constituie o sursa de stres nu numai pentru persoana afectata de boala, ci si pentru membrii de familie, in acest caz persoanele semnificative ale celui care sufera de SM, se confrunta cu procese psihice similare. Atat organizarea cruciala in jurul bolii si excluderea a orice altceva din viata familiei, cat si exilarea acesteia la periferia preocuparilor familiale constituie strategii disfunctionale. Terapia familiei poate facilita in acest caz, explorarea unor modalitati mai eficiente de adaptare la aceasta boala., care depind de acceptarea conditiei cronice, de orientarea spre confruntarea deschisa cu problemele generate de aceasta, de respectarea nevoilor si diferentelor dintre membrii de familie, permiterea atat a separarii cat si apropierii, si invatarea negocierii prin care nevoile tuturor membrilor de familie pot fi satisfacute.
2.2. Clasificarea relatiilor triadice
In conditiile in care exista o instabilitate a distantei sau in ierarhia membrilor cuplului, atunci adeseori stabilizarea diadei in cadrul sistemului familiei, se realizeaza prin atragerea intr-un anumit tip de interactiuni al unui alt membru de familie. Examinarea triadelor in cadrul unei familii este de mare utilitate din punctul de vedere al intelegerii proceselor interactionale, cu atat mai mult, cu cat foarte arareori pot fi intalnite perechi care sunt independente de ceilalti.
Haley (Dallos si Prockter, 1990) a fost cel care in anii 50 ai secolului 20, a introdus in literatura de specialitate, studiul triadelor, a situatiilor triunghiulare. Haley a recunoscut rolul stabilizator a celei de a treia persoane, in momentul in care lucrand cu o familie in care cuplul marital avea un copil problematic (simptomele copilul constituind motivul solicitarii terapiei), a constatat ca simptomele acestuia avea rolul de a mentine, de a stabiliza relatia instabila a parintilor. Aceste triade de regula sunt insuficiente (din punctul de vedere al rezolvarii problemei) dar mai stabile decat diada aflata in conflict (mascat).
Autorii prezinta tipurile de relatii posibile in cadrul tiradelor utilizand ca exemplu problema consensului in familie.
Alianta si coalitia
Sunt concepte introduse de Haley (Dallos si Prockter, 1990). ,Alianta' - se refera la un fenomen intradiadic - 'desemnand situatia in care doua persoane sunt de acord una cu cealalta sau au interese comune' ne impartasite de o a treia (p. 25). 'Coalitia' in schimb desemneaza situatia in care doua persoane sunt legate prin criticile pe care le aduc unei a treia persoane' (idem), 'recurg la actiuni impotriva acesteia' (Haley, 1990, p.94). Coalitia poate fi deschisa dar si ascunsa, secreta.
Situatii stabile apar in cazul in care relatiile dintre trei membrii ai familiei se prezinta in felul urmator:
a. fiecare din cei trei membrii de familie este de acord unul cu celalalt. Sistemul este stabil (Dallos si Prockter, 1990, p. 24).
Figura 2: Tipuri de relatii in familie (Dallos si Prockter, 1990, p. 24)
b. doi membrii de familie sunt de acord unul cu celalalt (A-B) referitor la o tema anume, si sunt de acord si cu faptul ca sunt in dezacord cu opinia celei de a treia persoane. Sistemul este mai putin stabil (Dallos si Prockter, 1990, p. 24).
Figura 3: Tipuri de relatii in familie (dupa Dallos si Prockter, 1990, p. 24).
Situatii instabile apar in conditiile in care:
c. toti membrii triadei sunt in conflict unul cu celalalt. Pentru ca acest tip de triada sa se mentina, este nevoie de obtinerea unui oarecare consens intre membrii acesteia (Dallos si Prockter, 1990, p. 24).
Figura 3: ipuri de relatii in familie Dallos si Prockter, 1990, p. 24)
d. doi membrii ai triadei se afla in conflict (A-C), in timp ce cu cel de-al treilea membru, amandoi sunt in consens. Sistemul este instabi!, una dintre relatiile stabile o ameninta pe cealalta (Dallos si Prockter, 1990, p. 24).
Figura 4: Tipuri de relatii in familie (dupa Dallos si Prockter, 1990, p. 24)
Tendinta relatiilor instabile este de a deveni stabile.
Ierarhia triadelor
In literatura de specialitate se considera ca 'din punctul de vedere al intelegerii modului de functionare al familiilor, urmarirea dimensiunilor 'deasupra', 'dedesubt' este deosebit de importanta' (Dallos si Prockter, 1990, p.25). Triadele pot fi intalnite in cazul familiilor cu doua sau mai multe generatii, dar si in cazul in care subsistemul copiilor este format din trei membrii.
Autorii arata ca in cultura occidentala exista o varietate privind locul in ierarhie a generatiei a treia fata de cuplul parental. Se mai poate constata ca in timp ce in occident coalitia intergenerationala (de ex. cea realizata intre parinte-copil) este de regu!a problematica, in cultura asiatica, tatal impreuna cu baiatul cel mai invarsta-, iar la hindusi mama si baiatul cel mai invarsta constituie diada executoare.
Si in cazul triadei intergenerationale exista o ierarhie in randul copiilor, de regula stabilita pe baza ordinii in fratie. O problema in ierarhie, care conduce la formarea unor surse de conflict apare in situatia asa numitului 'copil parentificat' termen - introdus de Minuchin (Dallos si Prockter, 1990) - care semnifica preluarea excesiva a unor functii, roluri parentale de catre unul dintre copii (de regula de catre primul nascut), care sunt exercitate in relatia cu ceilalti frati mai tineri. Halcy (1990), arata ca situatia copilului care functioneaza ca parinte, este deosebit de dificila, intrucat 'il impovareaza responsabilitatea ingrijirii fratilor mai mici, dar nu are putere. Este prins la mijloc, intre copii care se comporta inadecvat si o mama care nu-i confera intreaga putere. () De regula, cand apar probleme, mama tine partea copiilor impotriva copilului care functioneaza ca parinte' (Haley, idem, p.97).
O alta sursa de conflict poate sa apara in cazul in care fratii mai tineri, preiau conducerea asupra fratelui mai invarsta (Dallos si Prockter, 1990). Practic in ambele situatii se produce o rasturnare a ierarhiei firesti.
Haley (idem) arata ca producerea unor coalitii secrete intergenerationale are consecinte in foarte mare masura incarcate de dezavantaje. Acestea genereaza situatii care usor pot crea imaginea inselatoare a unei cauzalitati lineare a fenomenelor. De exemplu se stabileste o coalitie secreta intre mama si fiica impotriva sotului alcoolic, sau intre tatal si fiul unei sotii care se confrunta adeseori cu migrene, in ambele situatii apare fenomenul denumit de catre Haley (Dallos si Prockter, 1990, p. 26) drept 'triunghi pervers'.
Figura 5: Triunghiul pervers (dupa Dallos si Prockter, 1990, p. 26)
Coalitiile mai sus amintite pot fi usor confundate cu niste aliante binevoitoare. Dar in realitate asocierea dintre mama si fiica, duce la cresterea izolarii traite de catre tatal alcoolic, ceea ce va determina agravarea problemei acestuia, in a doua situatie, coalitia dintre tata si fiu va conduce la cresterea izolarii mamei si la intensificarea simptomelor ei. Ca atare in ambele situatii apare un mecanism de feed back care se auto-intretine.
Haley (idem) descrie o situatie si mai complicata in cazul in care coalitia secreta intergenerationala nu este stabila, ci se schimba (ceea ce denota problemele deosebit de grave cu care se confrunta sistemul), in exemplul oferit de Haley (citat de Dallos si Prockter, 1990, p. 26), copilul realizeaza coalitii alternative cu doi adulti, cand impotriva unuia cand impotriva celuilalt:
Haley (1990) este de parere ca, constientizarea de catre familie a acestor pattemuri comportamentale repetitive, nu produce schimbare, la fel, nici provocarea catarsisului emotional. Pentru a putea produce o schimbare terapeutul trebuie sa fie capabil sa gandeasca in termenii a trei secvente ale inlantuirii comportamentelor si a trei paliere ale ierarhiei. Una din cele mai simple modalitati de schimbare a secventei se poate obtine prin impiedicarea coalitiei produse de-a curmezisul liniilor intergenerationale (de ex. modificarea secventei prin care tatal permanent realizeaza coalitii cu copii, impotriva mamei). Practic terapeutul obtine aceste schimbari datorita faptului ca 'patrunde in sistemul existent, si in timp ce participa la acesta, il schimba', prin modificarea modalitatilor in care membrii sistemului isi raspund (Haley, 1990, p. 101). Temporar terapeutul face coalitii cu diferiti membrii, impotriva altora deoarece 'acesta este singurul mod in care cu adevarat poate produce schimbarea', dar 'trebuie sa-si pastreze independenta in sensul de a putea patrunde in oricare dintre aliantele existente, in orice moment' (idem, p.101). Uneori (de ex. cand exista o stabilitate generatoare de probleme intre sot-sotie) aliantele pe care le realizeaza terapeutul cu cineva, au o anumita durata, conducand la o situatie de criza tocmai in scopul atingerii zguduirii dislocarii stabilitati. 'Aceasta alianta temporara puternica, mai tarziu poate fi contrabalansata prin realizarea aliantei cu celalalt partener, dar pe toata durata timpului, alianta pare definitiva' (Haley, 1990, p. 101). inaintarea spre scopurile terapeutice de--a lungul aliantelor schimbatoare ale terapeutului se realizeaza in trepte. 'Prima secventa consta in definirea tipului de secventa care mentine problema. A doua treapta priveste stabilirea detaliata a scopului. () A treia treapta contine o conceptie noua. Nu este probabil, mai mult chiar, este imposibil ca un sistem 'anormal' printr-o treapta sa se transforme in sistem 'normal'. Schimbarile trebuie sa se produca in trepte, din care in prima treapta consta in producerea unei alt fel de anormalitati' (Haley, 1990, p. 102). Interventiile paradoxale reprezinta una dintre principalele modalitati de a realiza aceste transformari. Ulterior din noua stare de 'anormalitate' (care poate fi exagerarea, caricatura primeia) se poate ajunge la starea de 'normalitate'.
Haley (idem) avertizeaza 'Cauza insucceselor unor terapii, consta, in presupozitia potrivit careia se poate trece nemijlocit de la starea anormala la una normala' (Haley, 1990, p. 104).
1.3. Crizele normative. Cicluri ale vietii de familie.
'Familia, in mod evident este o unitate dinamica care se schimba si se dezvolta in timp', care se straduie permanent sa mentina un echilibru dinamic (Dallos si Prockter, 1990, p. 28). Pe parcursul vietii, membrii familiei cresc, se dezvolta, parasesc familia, sau apar noi membrii de familie. Autorii afirma ca privind lucrurile din perspectiva dezvoltarii 'sistemul fara doar si poate trebuie sa produca structuri noi, noi modalitati de comportament, reguli noi' (idem. p. 28). Dificultatile semnificative pot sa apara in perioadele de schimbare.
De-a lungul vietii unei familii exista o serie de influente, care provoaca aparitia schimbarii. Rappaport (Komlosi, 1997) numeste aceste fenomene 'crize normative / normale . Crizele reale apar in cazul in care familia nu isi poate indeplinii din diverse motive functiile sintetizate de Caplan. Flexibilitatea este una dintre conditiile de baza ale adaptarii la aceste schimbari. Flexibilitatea insa presupune o stabilitate interioara considerabila.
Crizele normative in viata unei familii sunt in mare masura previzibile, deoarece insotesc schimbari care apar in mod obisnuit in familie: nasterea copiilor, individualizarea acestora, pensionarea, etc).
Balogh (2001) arata ca parintii carora li se nasc copii cu deficiente, traiesc evenimentul nasterii acestora, drept o criza paranormativa. A creste un copil cu deficiente atrage dupa sine o un doliu perpetuu, o serie de pierderi care se acumuleaza, din care o parte chiar daca sunt previzibile, totusi sunt traite ca si crize paranormative.
in aceste situatii poate sa apara sentimentul de devalorizare al parintelui, subrezirea identitatii sale parentale. Adeseori subsistemul parental se destrama, si ca urmare situatia se complica si cu criza provocata de divort.
Relatia din cadrul subsistemului copiilor - in care traiesc alaturi copilul/copii sanatosi de cel cu deficiente, este una particulara.
Din cauza prejudecatilor din micromediu, se poate produce izolarea familiei.
Autoarea considera, ca in aceste conditii, printre principalele scopuri abordate in decursul terapiei familiale, se numara: dezvaluirea si prelucrarea pierderilor provocate de nasterea copilului cu deficiente, pregatirea familiei pentru pierderile viitoare, anticipate de catre acestia, distribuirea adecvata a responsabilitatilor intre membrii familiei, cautarea de spijin in contextul familiei mai largi, a prietenilor, analiza nevoilor, dorintelor, a perspectivei viitorului.
Haley (Dallos si Prockter, 1990) a fost cel care in 1973 a introdus conceptul de 'ciclu al vietii de familie cu scopul de a scoate in evidenta secventele procesului si momentele de trecere mai pregnante de la o secventa la alta. in opinia autorului schimbarile permanente pe care le taieste familia, pe de o parte se datoreaza factorilor externi (aparitia de prieteni noi, schimbari la locul de munca, influente din micromediu si cele de natura culturala), pe de alta parte din cauza schimbarilor interne (capacitati, abilitati, nevoi, crestere, dezvoltare, deces, etc.).
Aceste schimbari influenteaza fiecare membru al familiei, 'in momentul in care familia trece de la o faza a dezvoltarii la alta, relatiile din cadrul sistemului trebuie renegociate, nerealizarea acesteia va determina aparitia de probleme' (Dallos si Prockter, 1990, p. 29).
Autorii exemplifica acest fapt prin cazul unei mame care se confrunta cu depresia postpartum.
"Nasterea copilului are un impact urias nu numai asupra familiei nucleare si asupra familiei mai extinse: parintii cuplului devin bunici, ajutorul oferit de proaspata bunica, usor poate fi traita de catre mama, drept ca propria excludere din rolul de mama, sotul si bunica eventual pot forma n nou subsistem executor, cu o granita rigida spre mama. Mama isi pierde locul de pana atunci in ierarhia familiei. Daca aceasta situatie se stabilizeaza, atunci formula familiala poate sa se fixeze, eventual pentru multa vreme in felul urmator" (Dallos si Prockter, 1990. p. 30).
' 
Figura 6: Un model al relatiilor intrafamiliale (dupa Dallos si Prockter, 190, p. 30)
In cele mai multe societati schimbarea ciclurilor de viata este semnalata de anumite ceremonii, ritualuri. 'Acestea joaca un rol important in definirea schimbarii si in formarea noilor granite' (Dallos si Prockter, 1990, p.30). Obiceiul ca toti membrii familiei sa participe la aceste ceremonii, faciliteaza ca redefinirea sa se realizeze 'dintr-odata in fata fiecarui persoane implicate' (idem). Selvini-Palazzoli (Dallos si Prockter, 1990) arata ca ceremoniile, ritualurile reprezinta mijloace foarte eficiente ale comunicarii implicite. Autorii considera ca de exemplu absenta anumitor ritualuri creeaza dificultati de adaptare la unele schimbari, ca de exemplu divortul. Din acest motiv Selvini-Palazzoli si colab., elaboreaza ritualuri familiale in scop terapeutic.
Haley (idem) a observat ca mai marea libertate care caracterizeaza ceremoniile occidentale, conduce si la o confuzie mai mare.
Haley propune clasificarea secventelor ciclului vietii de familie in felul urmator:
1. perioada in care se face curte
2. perioada timpurie a casniciei
3. nasterea primului copil si perioada preocuparii fata de acesta
secventa medie a casniciei, perioada de scolarizare a copiilor
5. parasirea familiei de catre copii
6. perioada pensionarii si a batranetii
7. perioada mortii si a pierderilor
Dallos si Prockter (1990) sunt de parere ca aceasta impartire este arbitrara, ei adauga acesteia perioada: divortului, aparitiei noii familii de dupa divort, schimbarilor locului de munca, a schimbarilor locului de rezidenta indeosebi daca schimbarea respectiva este semnificativa pentru familie.
Hill si Rodgers (Komlosi, 1997) au elaborat un model dinamic al acestor schimbari obisnuite, inevitabile, cunoscut in domeniul sociologiei familiei, drept 'modelul ciclurilor de viata'. Autorii abordeaza dinamic schimbarile intervenite in viata familiei vazand de-a lungul acestora si oportunitati pentru dezvoltare luand in considerare resursele de autoregenerare ale familiei. Schimbarile fundamentale provoaca modificari in sistemul emotional si interactional al familiei.
Modelul lui Hill (idem) diferentiaza opt secvente de viata ale familiei:
1. Familia cuplului de curand casatorit
2. Familia cu noul nascut
3. Familia cu copil mic
Familia cu copilul de varsta scolarizarii
5. Familia cu copil adolescent
6. Familia care se desparte de copii maturi
7. Familia cuplului inca activ, ramas fara copii
8. Familia cuplului varstnic, inactiv
Komlosi (1997) arata ca acest model bineinteles nu constituie un model universal. Are la baza criteriul varstei primului nascut, in timp ce in familie pot trai copii de varste diferite. Modelul nu include cuplurile care nu sunt casatorite, cuplurile fara copii, cuplurile care se recasatoresc, etc. Autoarea arata ca in prezentarea principalelor probleme care de regula apar de-a lungul diferitelor cicluri ale vietii, principatul criteriu de orientare il constituie nevoile individuale ale membrilor familiei discutate din perspectiva dezvoltarii personalitatii lor, urmat de reactiile diferitilor membrii de familie la aceste nevoi individuale. Influentele anturajului mai indepartat sunt discutate doar in masura in care este cazul ca familia sa le contrabalanseze.
3.1. Familia cuplului de curand casatorit
Perioada timpurie a casniciei influenteaza in mare masura modul de relationare, de functionare a familiei pe termen lung, atat dezvoltarea, autorealizarea membrilor cuplului, stabilitatea lor emotionala cat si sanatatea psihica a viitorilor copii.
Sarcina cuplului in aceasta perioada a vietii, consta in cladirea cadrelor interioare si exterioare a vietii lor comune, in realizarea modelarii lor reciproce. Practic se intalnesc doua persoane autonome, care aduc din propriile familii de origine, modele de convietuire in cuplu diferite, si care incearca sa-si satisfaca propriile nevoi si expectante in timp ce iau in considerare si punctele de vedere ale partenerului.
Varsta tinerilor care se casatoresc, indeosebi maturitatea lor reprezinta un factor important din punctul de vedere al adaptarii membrilor cuplului la mariaj. Studii internationale arata ca pericolul divortului este semnificativ mai mare la cuplurile care nu au implinit varsta de 20 de ani, in comparatie cu cei care se casatoresc la varste mai inaintate. Locsei (Komlosi, 1997) arata ca explicatiile acestui fenomen trebuiesc cautate in faptul ca, fenomenul accelerarii dezvoltarii anatomice, nu implica un ritm de dezvoltare similar si la nivel psihic si emotional.
Printre factorii care contribuie la alegerea partenerului nu este de neglijat imaginea ideala, inconstienta a parintelui de sex opus. in perioada initiala a casniciei o serie de elemente ale acestei imagini ideale pot fi proiectate asupra partenerului marital, dar odata cu trecerea timpului, firesc este ca acestea sa fie inlocuite cu elemente aparute datorita cunoasterii trasaturilor reale ale partenerului. Komlosi (1997) arata ca expectantele membrilor cuplului adeseori sunt formulate intr-o maniera care conduce usor la frustrare. Nu arareori se marturiseste in terapie: <mi-am dorit ca partener in viata, pe cineva care sa ma iubeasca, cineva in care sa pot avea incredere, cineva care sa ma inconjoare cu tandrete, pe cineva demn de admiratia mea>.
Repertoriul de expectante referitoare la rolurile maritale este influentat de modelul cuplului parental. Modelul casniciei in sine este influentat intr-un fel sau altul de cel intalnit in familia de origine.
Ambii parteneri incearca sa puna in practica propriu! mode! si una dintre sarcinile pe care ei le au in aceasta perioada este aceea de a ajunge la o intelegere in aceasta privinta, de a-si cladi propriul model de casnicie.
Acest proces poate fi ingreunat in cazul in care parintii exercita presiuni asupra cuplului tanar, cerandu-le sa ramana fideli unui model sau celuilalt. Problema se accentueaza si mai mult in cazul in care cei de curand casatoriti locuiesc cu unul dintre cuplurile parentale, deoarece in acest caz problema loialitatii urmarii modelului casniciei parintilor, genereaza si alte conflicte.
Cu toate ca oamenii isi doresc relatii intime exlcusive, datatoare de siguranta emotionala, cladirea si mentinerea unor astfel de relatii nu este posibila in cazul tuturor.
Adaptarea cu succes a unei persoane la o alta persoana, depinde de o serie de factori. Factorul fundamental, conditionant este considerat a fi rezolvarea cu succes a relatiei intime primare - a celei mama-copil - care constituie schema de baza a oricarei relatii intime viitoare. Aceasta este deci definitorie - prin transferuri multiple - si pentru relatia maritala, si elementele ei se pot regasi si in natura relatiei parintelui cu propriul copil.
Burges si Cotrell (Komlosi, 1997) au examinat abilitatea relationala a cuplurilor maritale din perspectiva capacitatii de adaptare. Autorii au ajuns la concluzia ca temelia acestei relatii se plaseaza in sfera emotionalitatii, a intimitatii. Pentru o buna adaptare la viata de cuplu este nevoie de o considerabila armonie la nivelul acestor doua sfere. Autorii afirma ca armonia maritala apare in conditiile in care:
a. exista un acord puternic in cadrul cuplului, referitor la probleme critice (finante, relatii cu rudele)
b. membrii cuplului au un numar adecvat de domenii de interes si de actiuni comune
c. are loc exprimarea deschisa si frecventa a emotiilor si a increderii reciproce
d. se exprima putine nemultumiri fata de casnicie
e. membrii cuplului emit semnale pozitive referitoare la situatia propriei persoane, la increderea de sine.
Komlosi (1997) mentioneaza importanta, alaturi de acestea, si a existentei unei relatii sexuale reciproc multumitoare pentru membrii cuplului.
Rezolvarea tuturor acestor sarcini ale cuplului de curand casatorit, poate fi ingreunata de lipsa unor adecvate conditii de locuit, de ritmul de munca sustinut/exagerat, care reduce timpul pe care cei doi il pot petrece impreuna si scade energia pe care o pot investi unul in celalalt.
Este foarte important, ca modelarea reciproca, construirea propriului model, a propriei identitati maritale, dezvoltarea increderii reciproce, stabilizarea sigurantei sa se produca inainte de nasterea primului copil.
3.2. Familia cu nou nascut si copil mic (0-3 ani)
In literatura de specialitate se considera ca nu este benefic pentru relatia dintre membrii cuplului, ca inca de la inceputul casniciei viata lor sa graviteze in jurul unui nou nascut si nici daca cel de al doilea copil se naste la un interval de timp mult prea scurt (mai scurt decat 1,5 ani) dupa primul. Studii de psihologia dezvoltarii arata, ca pe de o parte, cu cat se produce mai repede nasterea unui frate cu atat mai mult acest eveniment poate lasa o urma mai serioasa in dezvoltarea personalitatii primului nascut, pe de alta parte mama are nevoie de regenerare atat din punct de vedere psihic, cat si fizic.
Problemele mamei referitoare la propria persoana.
Dispozitia depresiva a mamei, aparuta la trei zile sau la sase sau opt luni dupa nastere este cunoscuta sub numele de 'baby blue'. Starea depresiva poate dura zile, saptamani sau luni de zile, dar poate conduce si la decompensari grave cunoscute sub numele de psihoza postpartum, psihoza de lactatie, psihoza puerperala. Printre cauzele acestor afectiuni se numara atat modificarile metabolice specifice acestei perioade, problemele, dispozitiile intrapsihice ale mamei, cat si in influenta exercitata de diferiti factori microsociali.
Situatia mamelor poate fi inrautatita de faptul ca persoanele din anturaj au expectanta de a vedea o mama fericita, zambitoare in conditiile in care mamele nu arareori nu beneficiaza de spijin suficient, se confrunta cu o considerabila nesiguranta privind noul lor rol. Nesiguranta mobilizeaza anxietate, care poate sa se manifeste si sub forma unor comportamente agresive. Singuratatea, incapacitatea sau imposibilitatea de a discuta cu cineva despre problemele reale care framanta mama, pot conduce la considerarea de catre aceasta a copilului drept sursa a problemelor, ceea ce poate trezi in schimb sentimentul culpabilitatii, a trairii nemultumirii fata de propria competenta parentala.
In acelasi timp nasterea, alaptarea, contactul fizic cu noul nascut contribuie la o mai acuta constientizare de catre mama a atitudinii in mare parte inconstiente fata de propriul ei corp. Tulburari produse de-a lungul dezvoltarii personalitatii, neiesite la iveala pana in acest moment, in urma nasterii pot sa apara la suprafata (de exemplu sub forma aversiunii alaptarii, a evitarii contactului fizic cu noul nascut, in comportamentul sexual schimbat pe o durata de timp considerabila dupa nastere).
Nasterea copilului impune schimbarea radicala a stilului de viata. Responsabilitatea fata de starea acestuia, implica siruri de decizii active. Nevoile mamei si ale copilului difera in foarte mare masura. Copilul are nevoie permanent de ingrijirea si de prezenta mamei, in timp ce mama are nevoie de satisfacerea si a altor dorinte decat cele legate de copilul ei, de implinirea si a altor roluri decat cel al mamei.
Trairea propriilor sentimente de nesiguranta, a neajutorarii in fata anumitor probleme, a insuficientei cunostintelor, abilitatilor de care dispune, scaderea stimei de sine a increderii in sine, la care se mai adauga modificarile hormonale, si solicitarea fizica, pot conduce la o oboseala, care cronicizandu-se scade considerabil bucuria pe care mama o poate trai fata de copilul ei.
Problemele mamei in relatia cu noul ei nascut.
Relatia mama-copil face parte din cadrul acelor relatii care sunt greu de influentat din punct de vedere cognitiv. Desi de regula se accentueaza rolul covarsitor al mamei in dezvoltarea echilibrata a copilului, importanta ei indeosebi in primul an al vietii copilului, tatal poate contribui intr-o foarte mare masura la ameliorarea insuficientelor ivite in rolul de mama. Sprijinul tatalui/sotului este de dorit sa tinteasca persoana mamei, intrucat majoritatea mamelor se simt responsabile pentru ceea ce se intampla datorita lor, copiilor lor, au nevoie de trairea accentuata a sentimentelor de competenta si siguranta, ceea ce se poate realiza doar prin intariri pozitive, care conduc la echilibrarea relatiei mama-nou nascut, si ajuta mama sa mobilizeze mai multa accceptare si rabdare.
Pentru o adecvata relationare cu noul nascut, este nevoie de mobilizarea anumitor abilitati empatice si de instalarea unei stari speciale de regresie. Repertoriul comportamental al rolului de mama ('mothering') este influentat de atitudini, conduite fixate in mod inconstient, care isi au radacinile in copilaria actualei mame, in relatia acesteia cu propria mama (indeosebi cea din perioada ei de nou nascut).
Uneori mamele in general - cele care au fost crescute in crese cu atat mai mult - se pot confrunta cu probleme ale dezvoltarii comportamentelor mothering, traind din acest motiv cu sentimente de insuficienta si frustrare, arata Komlosi (1997).
Din punctul de vedere al interventiilor terapeutice este importanta urmarirea ameliorarii insuficientei comportamentului mothering, in vederea impiedicarii transmiterii acestei insuficiente generatiilor viitoare, prin procesul mostenirii sociale.
Autoarea atrage atentia asupra faptului ca daca mamele se confrunta cu o mare nesiguranta relativ la propria persoana, nu pot avea incredere in faptul ca cineva le poate iubi, nu pot dezvolta aceasta incredere nici fata de sentimentele copilului lor, si le este frica ca, acesta isi va iubi mai mult bunicii, tatal, etc., sau/si se confrunta cu sentimente de gelozie (practic se confrunta cu aceasta teama in cadrul oricarei relatii de atasament cu persoane semnificative).
Copilul isi iubeste ambii parinti in mod diferit, si dezvolta o relatie diferita cu fiecare din ei. Aceasta diferentiere in comportamentul copilului se poate observa deja de la varsta de un an, si reprezinta una din aspectele procesului de dezvoltare psihosexuala. Specialistii atrag atentia ca in cazul mamelor care isi cresc copii fara sot sau partener de viata, este important ca in anturajul copiilor lor sa existe si un membru de familie de sex masculin, pentru ca acesta sa serveasca drept model copilului.
Modificari aparute in relatia de cuplu
Fiecare din cei doi parinti trebuie sa-si dezvolte alaturi de rolul de sot/sotie si rolul de parinte. Acesta din urma, este puternic influentat atat de modelul adus din propria familie de origine, cat si de expectantele, imaginea ideala a partenerului. Una dintre conditiile devenirii ca tata, consta in trairea de catre acesta a sentimentului imposibilitatii inlocuirii propriei persoane, in timpul primilor ani de viata al copilului valoarea si pozitia sociala a mamei de regula creste, apropierea de copil se poate realiza doar datorita ei. in acelasi timp insa, creste si izolarea sociala a mamei, se accentueaza situatia ei de deservire emotionala si existentiala. Legatura mamelor cu exteriorul se diminueaza, ca si sursele lor de bucurie si de succes. Se produce o centrare indeosebi pe relatiile cu sotul si cu copilul.
Sotul brusc trebuie sa satisfaca o serie de nevoi, ceea ce poate fi foarte impovarator. Nevoile speciale regresiv-dependente ale sotiei, pot conduce la reactii de aparare prin evitare din partea sotului. Partenerul pierde in acelasi timp si o parte din atentia, grija materna a sotiei, care odata cu nasterea copilului va fi directionata, naturalmente, catre copil, in aceasta perioada cuplul are nevoie de ajutorul familiei extinse, pentru a avea la dispozitie timp liber pe care sa-1 petreaca inafara indatoririlor de parinte.
Nasterea unui frate
Adeseori se intampla ca primul copil sa nici nu implineasca varsta de trei ani si sa se nasca cel de-al doilea. Situatia aceasta restructureaza intreaga familie. Nu se mai poate mentine echilibrul instalat in perioada precedenta. Membrii cuplului parental vor avea si mai putin timp la dispozitie, pe care sa-1 petreaca impreuna inafara indatoririlor legate de rolului de parinte. Intimitatea relatiei lor ajunge in pericol. Repertoriul de rol al tatalui se imbogateste, de regula, tatalui ii revine sarcina unei mai intense preocupari de copilul mai mare, in timp ce atentia mamei este, firesc, indreptata indeosebi asupra noului nascut cu precadere in primul an de viata al acestuia. In situatii firesti in aceasta perioada se poate realiza o apropiere mai puternica intre tata si primul nascut, se poate produce realizarea unor aliante intre cei doi.
Primul nascut - indeosebi in conditiile in care nu exista o diferenta de varsta de circa trei ani intre frati - poate reactiona la aparitia fratelui mai mic, prin regresie (o regrediere in dezvoltarea sa, la comportamente specifice stadiilor de dezvoltare anterioare pe care le depasise deja), intrucat a pierdut o anumita pozitie in familie, o pozitie care ii oferea siguranta. Prin comportamentul sau regresiv doreste, inconstient sa obtina mai multa atentie, dragoste, preocupare din partea parintilor, dar de fapt de cele mai multe ori provoaca frustrare, pierderea rabdarii si agresiunea acestora, ceea ce ii adanceste nesiguranta, pierderea, disperarea. Raspunsuri agresive sub forma fanteziilor sau in cel mai bun caz sub forma verbala sunt indreptate in acest caz atat spre noului nascut cat si in directia mamei.
3.3. Familia cu copil aflat in perioada prescolara (3-6 ani)
Komlosi (1997) arata ca in acest ciclu de viata, copilul ajunge la gradinita, mama se reintoarce la locul de munca, tatal este preocupat de construirea carierei, iar in relatia cuplului parental apar din nou modificari importante.
Copilul de trei ani de regula este suficient de matur din punct de vedere emotional pentru a petrece o parte a zilei fara mama, printre copii de aceeasi varsta. Obisnuirea treptata a copilului cu gradinita, poate face ca aceasta modificare radicala sa nu aiba un impact negativ foarte puternic asupra acestuia. Gradinita ofera posibilitatea contactului cu o gama larga a modelelor imitabile, ceea ce influenteaza benefic dezvoltarea identitatii copilului.
Autoarea arata ca din acest moment copilul este supus unor duble influente de educatie - programul strict, adeseori in prea mare masura orientat pe randament, pe disciplina al gradinitei, care tinteste pregatirea copilului pentru scoala, si influentele de acasa care ar trebui sa fie mult mai flexibile, permisive, ludice, nu la fel de mult orientate spre activitati pline de urmarirea achizitiilor cognitive - care trebuie sa se completeze reciproc si nu sa se inlocuiasca.
Reintoarcerea mamei la locul de munca este motivat atat din punct de vedere financiar cat si din punctul de vedere al satisfacerii nevoilor sociale, profesionale, si ale autorealizarii.
Probleme pot sa apara in conditiile in care integrarea/reintegrarea mamei la locul de munca nu este lipsita de greutati, de exemplu din cauza schimbarilor accentuate aparute din cauza dezvoltarii survenite in profesie, ceea ce impune nevoia de recuperare, solicitarea in aceste conditii fiind accentuata. Atingerea randamentului asteptat la locul de munca poate fi ingreunat si de concediile pe care mama poate fi nevoita sa le utilizeze pentru ingrijirea copilului bolnav.
Din punctul de vedere al copilului intoarcerea mamei la locul ei de munca, inseamna reducerea timpului pe care il pot petrece impreuna. De multe ori contactul mamei cu copilul se reduce in mare parte la ingrijirea fizica a acestuia, in aceste conditii pentru reechilibrarea situatiei este nevoie de o planificare a timpului liber de la sfarsitul saptamanii in asa fel incat sa nu fie pusa in pericol intimitatea relatiei mama-copil/copii si nici a cuplului parental. Mama nu arareori poate sa se confrunte cu conflicte de rol in ceea ce priveste rolul de mama si cel profesional.
Kirkpatrick (Komlosi, 1997) afirma ca de regula ambii parinti reactioneaza la schimbarile aparute in urma modificarilor structurale ale familiei prin incercari de a-si mentine privilegiile deja dobandite de-a lungul relatiei lor si totodata sa se bucure alaturi de acestea si de cele noi, fara insa a fi prea dornici de indeplinirea vechilor indatoriri si de preluarea unor altor responsabilitati. Sotia reintoarsa la munca poate dori o redistribuire a sarcinilor pe care le avea in perioada in care era acasa in concediu de maternitate, in timp ce majoritatea sotilor in aceasta perioada a vietii depun eforturi sustinute pentru atingerea unor succese in plan profesional, si preluarea din sarcini poate constitui pentru ei, un impediment in calea realizarilor dorite. Totodata prin intensificarea legaturilor sociaie ale sotiei, scade rolul sotului in a-i oferi acesteia, sprijin emotional, ceea ce pe de o parte constituie o despovarare a sotului, dar pe de alta parte poate constitui si o pierdere la nivelul prestigiului si a sigurantei emotionale a acestuia. De regula creste prestigiului mamei si din cauza imbunatatirii situatiei financiare ca urmare a reluarii locului ei de munca, si din cauza satisfactiilor din viata profesionala si a extinderii si intensificarii relatiilor interpersonale.
Toate acestea pot conduce la inmultirea conflictelor cuplului marital si autoarea este de parere ca acest fapt joaca un rol important in dimanica divorturilor/separarilor care survin dupa 8-9 ani de casnicie, si care coincid cu perioada de gradinita a primului copil.
3. Familia cu copil scolar (6-14)
Este o perioada in care scoala ocupa un loc central in viata copilului, in acest ciclu de viata se produc impresionante transformari in dezvoltarea biologica si psihica a copilului, transformari care pun la incercare capacitatea de adaptare a intregii familii, intrucat copilul abia maturizat in suficienta masura pentru a incepe scoala, la 14 ani deja devine un adolescent care se pregateste pentru a deveni un tanar.
Evenimentul principal cu care debuteaza acest ciclu de viata consta in inceperea scolii de catre copil, in acest moment desi copilul de regula este in suficient de mare masura dezvoltat din punct de vedere cognitiv pentru a incepe scoala, de regula dezvoltarea sa emotionala si comportamentala trebuie sa se mai intregeasca. Pana cand acest fapt se produce atat copilul cat si parintii, pot intampina o serie de dificultati, esecuri a caror tensiune afecteaza ambele parti.
Datorita nivelului de cerinte care caracterizeaza sistemul de invatamant modern, acei copii pe care parintii nu ii sprijina in primii ani de scoala, pot ramane in urma cu achizitiile academice atat de mult, incat recuperarea ulterioara poate fi mult prea dificila.
Practic copilul devine cu adevarat apt de scoala la varsta de 7-8 ani, varsta la care in urma dezvoltarii SNC, impulsivitatea lui poate fi controlata de catre el insusi si dezvoltarea motricitatii fine creste, aparand si o adecvata coordonare motorie, si un interes pentru studiu.
Constituie un pericol preluarea accentuata de catre parinti a centrarii pe randament a copilului, atitudine specifica scolii, de regula. Copilul are nevoie de timp liber, dejoaca, de miscare.
Apar o serie de schimbari datorate perioadei prepubertatii. Copilul se confrunta cu fluctuatii ale starilor emotionale, dispozitionale. Dificultati sporite apar in conditiile in care parintii sunt luati prin surprindere de aceste transformari si nu stiu cum sa reactioneze. Scade valoarea de model a parintelui.
Grupul de varsta ocupa un loc important in viata copilului, devine grup de referinta. Conflicte intrapsihice in cazul copilului, apar si din cauza nevoii de dependenta fata de parinti si dorinta de autonomie.
Relatia cuplului parental isi pune amprenta asupra gradului de accesibilitate a prarintilor. Doua tipuri de relatii existente intre parinti pot conduce la aparitia unor probleme in educarea copilului: accesibilitatea insuficienta (de ex. 1. din cauza unei centrari intense a cuplului pe propria lor diada, copii nu primesc suficienta atentie si dragoste; 2. din cauza conflictelor dintre parinti, energia copilului este deturnata de la dezvoltarea acestuia; 3. unul dintre parinti nu poate ajunge in preajma copilului din cauza geloziei celuilalt) si accesibilitatea exagerata (de ex. capacitatea parintilor de a-si darui reciproc bucurie este atat de scazuta incat ambii parinti cauta dragostea la copii, ceea ce nu permite acestora sa se dezvolte in ritmul lor natural).
In perioada de pubertate se produc schimbari inclusiv in relatia dintre frati. Subsistemul copiilor devine mai puternic, acestia se aliaza in lupta lor impotriva parintilor lor.
3.5. Familia cu copil adlescent (14-18 ani)
Principala provocare a a acestui ciclu de viata consta in inlocuirea identitatii familiale (copilul pana acum s-a trait ca fiind fiul/fiica parintilor) cu constiinta identitatii personale, autonome. Pentru realizarea acestui fapt, copilul trebuie sa se rupa de sistemul de norme al familiei, in vederea crearii propriilor sale valori, norme. Conflicte pot sa apara din cauza dificultatii parintilor de a permite desprinderea copilului, dorinta lor de a mentine relatia asimetrica cu copilul.
Adeseori rigiditatea parintilor apare din cauza nesigurantei, a anxietatii pe care acestia o traiesc. Nesiguranta poate sa apara indeosebi relativ la rolul de parinte, una dintre temerile cele mai frecvente fiind cea a pierderea iubirii din partea copiilor, o alta apare referitor la judecatilor emise de societate despre comportamentul copiilor lor.
3. 6. Familia care se desparte de copii maturi
Cucerirea independentei financiare favorizeaza dezvoltarea autonomiei, in cultura noastra studiile superioare conduc aproape inevitabil la prelungirea procesului de maturizare/ desprindere emotionala si sociala a copiilor. Principala functie a familiei in aceasta perioada consta in pregatirea copilului pentru viata independenta, in facilitarea achizitionarii acelor deprinderi care fac posibila castigarea acestei autonomii. Tendinta parintilor de a exercita aceeasi influenta si control asupra copiilor, ca in trecut, poate fi considerabila, ca si dorinta descendentilor lor, de a ramane in rolul de copii carora li se cuvine in mod firesc ajutorul parintesc, cu atat mai mult cu cat conditiile economice impun de cele mai multe ori nevoia acceptarii sprijinului parintilor timp de multa vreme, chiar si in timpul perioadei de adult al copiilor.
Dat fiind faptul ca parintii sunt activi profesional, inca in aceasta perioada, teoretic, desprinderea copiilor maturi, nu produce un gol chinuitor.
Adeseori desprinderea copilului de familia de origine, nu se concretizeaza intr-o despartire reala, copii continuand sa locuiasca cu parintii chiar si dupa casatoria lor, dupa nasterea copilului. Acestea sunt conditii care solicita resursele tuturor membrilor de familie, in conditiile in care se rezolva cu succes tensiunile care pot aparea din multiple surse, daca se poate crea atmosfera acceptarii reciproce, atunci cresterea copiilor in cadrul familiei extinse poate constitui un ajutor deosebit, de care cuplurile nucleare sunt private.
3.7. Familia cuplului inca activ, ramas fara copii
Schimbarile profunde provocate de plecarea/desprinderea copiilor pe de o parte pot avea o serie de efecte pozitive asupra vietii cuplului parental. Se produce o eliberare de responsabilitatea permanenta privind copii, creste cantitatea de timp liber care poate fi utilizat in scopul reapropierii partenerilor, libertatea, independenta poate genera bucurie, dorinta de a implini vise amanate.
Pe de alta parte disparand rolul de intemediere al copiilor, se pot reactualiza si acutiza vechi conflicte, care au fost mascate de prezenta copiilor, sau/si saracirea emotionala a relatiei poate fi traita la modul dureros. Devine necesara reinnoirea relatiei cuplului, operarea unor schimbari in rolurile indeplinite pana la aceasta perioada.
Apare posibilitatea implicarii in roluri noi, cele ale socrului/soacrei, rolul bunicilor. Relatia conflictuala dintre soacra si ginere, soacra si nora creeaza dificultati in indeplinirea adecvata a rolurilor din jurul copilului cuplului nuclear.
in conditii benefice, varsta relativ tanara a bunicilor favorizeaza dezvoltarea unor relatii deosebit de valoroase si benefice pentru ambele parti, cu nepotii.
3.8. Familia cuplului varstnic, inactiv
De cele mai multe ori limitele fizice si cele financiare, datorate pensionarii ingusteaza posibilitatile de viata in cadrul acestui ciclu. Este dificila indeosebi pentru barbati, gasirea unor preocupari care inlocuiesc munca la servici, in urma caruia se obtineau venituri. Implicarea sotului in munca de acasa ii poate fi acestuia de mare ajutor.
Sotia/sotul poate contribui in mare masura la ameliorarea sentimentului de devalorizare al partenerului in conditiile in care acesta crede ca nimeni nu are nevoie de el/ea (Komlosi, 1997).
Patten (1991) a fost preocupat de impactul pierderilor de auz asupra relatiei cuplului varstnic, intrucat mariajele care dau dovada de succes pe termen lung, se caracterizeaza prin impartasirea valorilor, asigurarea companiei reciproce, comunicare deschisa, activitati realizate impreuna si intrucat cercetarile arata ca satisfactia maritala este mai mare in conditiile in care membrii cuplului marital sunt unul confidentul celuilalt, pierderile progresive partiale ale auzul afecteaza comunicarea cuplului marital. Dat fiind caracterul degenerativ al pierderii, procesul se poate desfasura de-a lungul mai multi ani, astfel incat cuplul sa nici nu stie de aceasta sursa de dificultate in comunicarea lor. Autoarea afirma ca in conditiile acestei pierderi pot fi afectate anumite dimensiuni ale relatiei, si se pot observa particularitati de relationare care difera de cel a! cuplurilor auzitoare.
Komlosi (1997) arata ca de regula cuplul invarsta doreste sa traiasca separat de copii adulti, intrucat ritmul vietii si nevoile celor doua generatii in acest ciclu de viata sunt deja foarte diferite.
In aceasta perioada a vietii survine de cele mi multe ori moartea partenerului. Prelucrarea acestei pierderi, modificarile survenite in urma pierderii rolului de sot/sotie, devalorizarea propriei persoane ca urmare a acestui eveniment, solicita aproape intotdeauna in asa masura parintele supravietuitor, incat spijinul din partea copiilor este absolut necesar. Trebuiesc prelucrate nu numai pierderile aparute nemijlocit prin moartea partenerului, ci si o serie de pierderi de natura existentiala, sociala.
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre:
|
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |