 |  |
|
INCEPUTURILE PSIHOLOGIEI EXPERIMENTALE
Lucrarile actuale ce apartin domeniului asa-zisei psihologii experimentale sunt, in definitiv, mostenitoarele directe ale celor care au marcat in general aparitia unei discipline noi, net distincte in raport cu mai vechea psihologie filosofica (de esenta metafizica si speculativa), insa utilizarea adjectivului in atentie - prin ambiguitatea care il caracterizeaza - se poate afla la originea unor confuzii. Aceasta deoarece, pe fundalul parcelarii obiectului de studiu si al constituirii unor ramuri specializate, cercetarea nu s-a marginit sa vizeze omul (adult) normal dezvoltat in conditii de laborator, ci aceeasi metodologie s-a intrebuintat concomitent in vederea investigarii animalelor, copiilor, batranilor, sexelor, bolnavilor mintali, raporturilor interumane s.a.m.d. Trebuie precizat ca, in epoca, tehnica experimentala s-a manifestat si in alte domenii ale cunoasterii socio-umane, fiind suscitata de insasi evolutia stiintelor naturii (implicit, modelul de rationalitate epistemica pe care il propuneau), in particular, de cele fizice si biologice, ultimele avand importante rasfrangeri in sfera conceptiei si practicii medicale.
In ansamblu, observatiile si masuratorile asociate se intreprind pe temeiul unui set mai mult sau mai putin complicat de instrumente (dispozitive, aparate) intercalat intre fenomen si cercetator, menite a prelungi si ameliora "simturile" acestuia din urma, totodata, de a restrange influenta disturbatoare a factorilor subiectivi si o anume marja de eroare ce se poate strecura indezirabil in rezultatele obtinute. Demersul se dorea sprijinit ferm in fapte sau derulari evenimentiale pe care oricine le putea constata (aproape) nemijlocit si, daca voia acest lucru, sa le supuna controlat la probe care sa-i certifice ori invalideze justetea propriilor prezumtii initiale, ca si afirmatiile apartinand altora. Ne aflam in descendenta viziunilor empiriste promovate mai ales in mediile britanice si (pe alocuri) franceze ale veacurilor al XVII-lea, al XVIII-lea si prima jumatate a secolului al XIX-lea prin vocile lui John Locke, David Hume, George Berkeley, Étienne de Condillac, Auguste Comte s.a., dar stand sub auspiciile tentativei de a depasi realismul naiv al acestora.
Sugestii pretioase veneau chiar din directia astronomiei: bunaoara, pe la 1820, s-a constatat ca, in inregistrarea orei exacte la care un anumit corp ceresc traverseaza centrul lentilei lunetei, observatorii comit recurent greseli, numai ca ele nu sunt total aleatoare si imprevizibile, ci vadesc o anumita regularitate, in sensul ca fiecare astronom dispune de tipul sau de eroare; in consecinta, se lanseaza acum sintagma (de indelungata cariera epistemologica si nu numai) "ecuatie personala". In mod legitim, se ridica o intrebare plina de miez: cum sa explicam atare stabilitate individuala? Chestiunea a interesat, intai de toate, pe savantii aplecati spre studiul sistemului nervos, dar, intrucat era vorba de reactii senzoriale determinate ale organismului la anumite conditii ambientale, ea nu putea fi ocolita de aceia preocupati de mecanismele vietii sufletesti. Astfel, inca din prima jumatate a secolului rastrecut, asistam la cuplarea psihologiei cu fiziologia pe terenul intermediar al psihofiziologiei, insisi cercetatorii invederand o dubla formatie intelectuala.
Scoala berlineza
Pasi decisivi in noua directie de investigatie se vor realiza in centrele din Germania, debutand in cadrul Scolii de la Berlin intemeiate de Johannes Müller, numit in 1833 profesor de fiziologie la universitatea din localitate. Desi inraurit de traditionala "filosofie a naturii" deprinsa in anii studiilor superioare, spiritul pozitiv (bazat pe fapte riguros examinate si consemnate) in care se vor desfasura cercetarile sale vor insemna o prima desprindere fata de biologia vitalist-romantica a perioadei anterioare. In optica sa, deosebirile capitale dintre entitatile purtatoare de viata si cele neinsufletite rezida in permanenta activitatii si capacitatea de reproducere, de asemeni, in organizarea sau combinarea partilor potrivit normelor intregului (adica, organismul autonom insusi). Drept care, influenta conditiilor de mediu nu e atat de hotaratoare pe cat se crede indeobste, ci mai curand avem de-a face cu dispozitii/abilitati innascute.
Colectivul de tineri discipoli ce se va grupa in jurul sau va proceda la explorarea functiilor sistemului nervos in temeiul legii energiei specifice a nervilor (formulata de Müller in 1838), conform careia un anume nerv (sa zicem, cel optic) nu genereaza decat un singur tip de senzatie (vizuala), imprejurare ce diferentiaza transant activitatile celor cinci simturi. Pornind de la deosebirea dintre nervii motori si cei senzitivi, implicit localizarea sediului reflexelor in maduva spinala (deja stabilita gratie cercetarilor italiene, franceze si britanice antecedente), Emil Dubois-Reymond insista asupra naturii electricitatii animale, descoperind ca fiecare fragment al tesutului nervos dispune de o forta electromotorie pe care o denumeste "potential de repaus". Cu antecedente la Carl Ludwig, folosindu-se de miograful aplicat muschilor de broasca ori umani, Hermann von Helmholtz se lasa atras de problema vitezei de transmisie a impulsurilor senzoriale, masurand intervalul temporal ("timpul de reactie") dintre momentul stimularii si contractia ca atare. Adept al empirismului, nu va impartasi nativismul avansat de magistru, considerand nu doar ca senzatiile sunt mai degraba simboluri ale lumii decat "imagini" ale realitatii, dar si ca noi percepem existenta din afara noastra in virtutea unor rationamente inconstiente bazate pe experienta acumulata si care dubleaza - influentand-o in ponderi deloc neglijabile - analiza nervoasa primar-innascuta a datului senzorial "brut". In fine, i se mai poate trece in cont faimoasa teorie a perceperii cromatice si rezonantei auditive (calitatile distincte de culori sau sunete receptate fiind puse pe seama unor localizari corticale deosebite si a unor structuri neuronale eterogene), una ce nu este lipsita de partizani (de regula "cognitivisti") in contemporaneitate.
Nu e lipsita de semnificatie imprejurarea ca, adversari ai vitalismului, Helmholtz, Dubois-Reymond, Ludwig si Ernest Brücker infiinteaza la Berlin un club ai carui membri se obligau (sub prestare de juramant, din textul caruia sunt desprinse citarile de mai jos) sa nu admita, in deslusirea aspectelor si mecanismelor psihice, "alte forte decat cele cunoscute ale fizicii si chimiei", pentru cazurile in care atari explicatii nu se pot furniza (deocamdata!) urmand sa se aplice "metode fizico-matematice" calchiate pe tiparul cauza-efect, atractie-respingere. In asemenea luari de pozitie, reductionismul materialist se afla la el acasa.
Scoala leipzigeza
Demonstrandu-si admirabile virtuti in orizontul teoretizarilor ce depasesc simplul nivel descriptiv spre a cantona in plan explicativ si predictiv, experimentalismul metodologic se va vedea imbratisat si promovat cu entuziasm inclusiv in alte centre germane, precum Leipzig.
Aici, in anii '30 si '40 ai veacului, Ernst Heinrich Weber studiaza functiile diverselor organe de simt, adresandu-se chiar senzatiilor termice sau dolorifice care nu "reflecta" fidel realitatea externa, ci ingaduie interventia aprecierii subiective, ea insasi - vorbind in general - fundament "material" obligatoriu dimpreuna pentru procese complexe de felul perceptiei, memoriei si gandirii. In lucrarea De tactu (1834), chestionandu-se asupra limitelor senzoriale, ajunge la ideea necesitatii de a stabili anumite praguri de excitabilitate, iar, intrebuintand distantierul (un soi de compas), cerceteaza sensibilitatea tactila a pielii, parvenind la concluzia ca, de pilda, varful degetelor si buzele raspund stimularilor in mai mare masura decat tegumentul dorsal. Desigur, teza s-ar fi pretat la generalizari acoperind totalitatea simturilor naturale, dar asemenea pas nu este inca savarsit. Atasat cantitativului susceptibil de a fi exprimat de maniera ecuational-matematica, in acelasi context al studierii relatiei dintre excitatie si reactie (prin procedeul inregistrarii "celor mai mici diferente perceptibile" intre senzatii succesive), va constata ca sensibilitatea variaza potrivit gradului de marime al stimulului (adica, se dovedeste mai fina in cazul excitarii de intensitate redusa decat a celei de intensitate sporita) si va formula legea (de factura indubitabil) psihofizica potrivit careia raportul dintre cresterea stimularii si valoarea initiala a stimulului este constanta.
Fratele sau mai putin meritoriu si notoriu, Wilhelm Eduard, sesizeaza, in jurul anului 1845, ca excitarea nervului pneumogastric al broastei atrage diminuarea ritmului cardiac al animalului, iar, in premiera, desi fara a fi pe deplin inteles in determinarile si resorturile subintinse, procesul inhibitiei isi face loc in atentia psihologilor, deschizand astfel o promitatoare pista de investigatie. Lui Edward Hering i se datoreaza notabile contributii pe linia psihofiziologiei experimentale cu privire la perceptia spatiala, socotita, in racord la filonul müllerian, drept nativa. Alaturi de iluziile senzoriale si fenomenele de contrast, s-a mai ocupat de vederea cromatica, sustinand ca diversele senzatii sunt produsul reactiilor fotochimice petrecute la nivelul retinei ce opereaza pe temeiul a trei cupluri de culori complementare (rosu-verde, galben-albastru, alb-negru). Va lansa si conceptul de culoare evocata, afirmand ca un simplu obiect inzestrat cu respectiva proprietate se poate substitui - fireste, la modul simbolic (reprezentational sau lingvistic) - unei anumite culori: bunaoara, "lamaie" pentru galben ori "iarba" pentru verde.
Personalitate multilaterala, complexa si contradictorie (osciland intre scientism si vitalism, rationalism si misticism, cantitativism si numerologie metafizica), Gustav Theodor Fechner va insista in mod deosebit asupra importantei masurarii variatiei fenomenelor supuse studiului, de aceea, unii istorici il socotesc drept veritabil intemeietor al psihometriei. In Elemente der Psychophysik (1860), va continua si desavarsi cercetarile lui Weber (profesorul sau) asupra capacitatilor de performanta senzoriala, extinzandu-le dincolo de tact, iar, la capatul a numeroase experimente, va evidentia ca raportul dintre excitatie si reactie (desi se mentine invariabil pentru acelasi organ receptor) difera in functie de natura senzatiei. Iata cateva fractii stabilite prin ceea ce se vor numi mai tarziu constantele Weber-Fechner: pipait - 1/17, temperatura, sunet si gust (sarat) - 1/3, efort muscular - 1/5, luminozitate - 1/6. Totodata, pentru ca intensitatea senzatiei sa sporeasca in proportie aritmetica (1, 2, 3, 4, ), este necesara augmentarea stimularii in proportie geometrica (2, 4, 8, 16, 32, ). Rezultatele se condenseaza sintetic in faimoasa formula matematica dy = Kdβ/β, unde dy reprezinta cresterea senzatiei, K una dintre constantele amintite, β valoarea excitatiei initiale si d cresterea excitatiei. Sau, prin integrare, obtinem: ψ = K logβ, ψ fiind senzatia ca atare. Ulterior, valabilitatea universala a acestei "legi" va fi pusa sub semnul indoielii pentru situatiile extreme (bunaoara, la intensitati sonore foarte mici ori foarte mari), insa astazi se admite indeobste ca ea se dovedeste functionala macar in registru senzorial mijlociu.
Se cuvine mentionat ca nefericite intamplari ale propriei vieti (diminuarea grava a vederii in consecinta faptului ca s-a instituit ca propriu "cobai" de testare a ipotezelor plasmuite, plus depresia melancolica insotitoare) il indreptasera pe savantul german in directia speculatiei filosofice, iar, frecventand surse orientale, dezvoltase (in Zend Avesta, 1851) o conceptie de factura vitalista, panpsihista si organicista, conform careia spiritul (prin esenta imortal) patrunde totalitatea regnurilor existentei, universul nefiind decat o imensa fiinta animata - Terra ne e "mama" - ce tinde spre o ordine (divina) superioara, in care mineralele, plantele, animalele si omul insusi sunt parti si trepte evolutive intru o preconizata desavarsire cosmica expiatoare. Lumea e prezidata de o forta cu nimic mai prejos fata de "atractia" gravitationala newtoniana, anume Lustprinzip, "principiul placerii" (ulterior, dezgolit intrucatva de aura sa patent metafizica, el va servi lui Freud spre a-si inchega viziunea psihanalitica, avand aplicatii inclusiv in campul esteticii). De altfel, ecuatiile prezentate mai sus se voiau revelatorii ilustrari ale stransei conexiuni (daca nu cumva identitatii) intre suflet si materie, biotic si anorganic, calitate si cantitate.
Autorul unei opere tiparite impresionante prin volum (peste 53.700 de pagini, in medie, cate doua pe zi, in intervalul a aproape sapte decenii de neobosita activitate intelectuala!), Wilhelm Maximilian Wundt are meritul capital de a fi desavarsit intelegerea psihologiei (cum singur declara) "din punctul de vedere al stiintelor naturii" (in speta, biologice), ceea ce presupunea nu doar explicarea proceselor launtrice pe baza unor modificari fiziologice, dar si promovarea fara rabat a metodei experimentale, secondata de prelucrarea statistica a rezultatelor obtinute. Dupa ce a profesat un timp la Berlin, Heidelberg si Zürich, este chemat la Universitatea din Leipzig, sub auspiciile acesteia infiintand, in 1879, primul laborator de investigatii aplicate (indeosebi asupra timpilor de reactie), iar, in 1881, editand prestigioasa revista Studii filosofice (convertita nominal, la 1903, in Studii psihologice), menita a face publice contributiile sale si ale colaboratorilor. A reusit sa atraga multi studenti, absolventi si doctoranzi din Europa (dintre romani, C. Radulescu-Motru si Fl. Stefanescu-Goanga), America si Asia, a fost distins cu numeroase ordine si medalii, insa, oarecum bizar, cu toate ca nu-i displaceau confruntarile directe si deschise de opinii, a refuzat sa participe la majoritatea congreselor nationale sau internationale la care a fost invitat.
In viziunea sa, psihologia "trebuie sa gaseasca faptele de constiinta, sa cerceteze legaturile lor, spre a descoperi, in cele din urma, legile care le guverneaza", dupa cum accesul la viata interioara se impunea realizat prin mijloacele experientei nemijlocite constituite din impresii susceptibile de a fi masurate spatio-temporal (implicit standardizate) gratie diferitelor instrumente sau aparate tehnice. Astfel, nu se renunta la virtutile introspectiei, caci aceasta slujeste excelent scopul descrierii analitice - sinonima cu "disecarea" anatomica - a fenomenelor examinate, drept care subiectii se vad solicitati sa relateze "trairile" incercate, interpretate apoi de catre experimentator. In definitiv, psihicul uman se poate divide in asa-zisele "elemente de constiinta" (carora le corespund procese fiziologice primare), sarcina stiintei in atentie rezidand in gestionarea modurilor lor de combinare (asociere) sau sintetizare, implicit degajarea cauzelor si regularitatilor subiacente. Departajeaza net intre senzatie (simplu efect al stimularii unui organ senzorial) si perceptie (luare la cunostinta a obiectelor sau evenimentelor externe), insa avem acces numai la aceasta din urma, cea dintai neputand a fi nemijlocit observata. In prim plan se afla aperceptia, capacitatea unui continut sufletesc de a se prezent(ific)a in campul constientei (care il sesizeaza spontan si global) fie si in afara atentiei (voluntare), o disponibilitate conativa ce sta la temelia intregii vieti interioare. Va omite orice referinta la eventuale paliere ale inconstientului, determinand virulenta reactie critica a lui Sigmund Freud, mai exact secesiunea psihanalizei in calitate de noua "paradigma" conceptual-metodologica.
In conul de interes al studiilor empirice pe care le-a efectuat au stat multiple trasaturi si functii psihice - de la diverse senzatii/perceptii la memorie, de la atentie la gandire, de la afectivitate la vointa -, dar, in ultimele decenii de cariera intelectuala, experimentalismul s-a dorit restrans in favoarea reintoarcerii la speculatia de natura metafizica (Wundt nu-si dezminte vocatia initiala si, finalmente, precumpanitoare). Intre 1900 si 1920, isi fac aparitia cele 10 volume din Psihologia popoarelor, o vasta radiografie a specificului etnic manifestat in limba, mituri si alte productii folclorice, de asemeni, in prejudecati, superstitii etc., in genere mentalitati. Spirit cu adevarat enciclopedic, a mai redactat foarte influente tratate de filosofie, logica si etica.
Scoala din Würzburg
Potrivit tezelor principiale vehiculate in cadrul Scolii leipzigeze, viata interioara este alcatuita din numeroase elemente "intuitive" care, asociindu-se, nu doar intra in legaturi noi, dar si genereaza inedite continuturi ale constiintei. Wundt facuse din introspectie o tehnica demna de a fi aplicata (in masura in care procura date relevante), dar numerosii sai discipoli (contaminati de spiritul pozitiv) isi vor ingadui anumite abateri de la conceptia magistrului, tinzand sa retranga aportul acestei proceduri si - ca auto-observare - s-o priveasca drept adiacenta ori complementara (cu rol predilect de sugerare a ipotezelor), in prim plan trecand efortul decelarii cauzelor si legilor. Nu era admisa nici teza restrictiva ca procesele psihice superioare se sustrag tehnicilor experimentale. Pe de alta parte, intrucat focalizarea intereselor investigationale s-a adresat mai cu seama senzatiilor, perceptiilor, memoriei, volitiei sau afectului, problematica gandirii a fost in genere daca nu ignorata, macar marginalizata.
Atare ingustare deopotriva de obiect si metoda alimenteaza reactia critica si delimitationista a membrilor Scolii würzburgheze fondate de Oswald Külpe (student si asistent al lui Wundt in rastimpul a aproape un deceniu si jumatate) in anii '80 ai secolului al XIX-lea si numarand printre promotori pe Narziss Ach, Karl Bühler, Karl Marbe, Otto Selz s.a. De formatie multilaterala (imbratisand filosofia, logica, stiintele naturii, medicina, etica, estetica etc.), intemeietorul asezamantului se gaseste sub influenta intelectuala a austriacului Franz Brentano si a conceptiei sale despre intentionalitate, inteleasa ca proprietate a actelor noastre launtrice de a se "indrepta" (voluntar, premeditat, teleologic [adica, vizand un tel de atins] si in circumstante spatio-temporale determinate catre ceva, spre un obiect (real) diferit de propria natura si instituind astfel o relatie psihologica avand ca referent insasi lumea externa. In viziunea propusa, "eul", "subiectul", "constiinta" si "intentia" reprezinta categorii fundamentale ce nu pot lipsi din lexicul psihologic curent. Asemeni lui Wundt, nu accepta existenta vreunei instante subliminale (pre sau in-constiente), evidentiind in mod repetat unitatea vietii sufletesti, alcatuita din "parti" care se structureaza necesarmente in "ansambluri unde o tendinta, un gand, un scop, o sarcina se afla in centru", restul elementelor fiind "subordonate" acestora, eventual "excluse" in situatia ca li se "impotrivesc" (citatele sunt extrase din Manualul editat de Bühler in 1920, pe baza prelegerilor universitare ale magistrului decedat in 1913).
Pe scena epistemica de profil isi face acum intrarea spectaculoasa die Denkpsychologie ("psihologia cugetarii") si, contrar asociationismului inca en vogue la vremea respectiva, Külpe sustine ca, in exercitiul obisnuit al intelectiei, avem de-a face cu fenomene integrator-emergente care depasesc simpla insumare/combinare de elemente primare (o teza ce anunta deja elaborarile gestaltiste). Totodata, deoarece gandirea vehiculeaza sensuri abstracte si generice, inlantuite conform normelor logicii, ele nu mai beneficiaza de suportul intuitiv furnizat multumita cuvintelor limbajului sau imaginilor de semne, simboluri, figuri geometrice s.a. insotitoare. Sunt obiecte mentale intens distilate, pe care Bühler le denumeste "ganduri", iar Ach "precugetari". Totusi, atunci cand cogitatia este pusa in fata unei probleme cerandu-si o dezlegare mai mult sau mai putin urgenta (altfel spus, urmareste realizarea unui anumit scop), vor fi mobilizate forte rezolutive inconstiente ("tendinte determinante", sintagma apartinand lui Ach) si nu sunt rare cazurile in care survine comprehensiunea nemijlocita, abrupta, sintetica a solutiei ("trairea aha!", cum o eticheteaza un Bühler, termen sinonim cu viitorul einsicht gestaltist
Vom mai retine ca, in 1907, Wundt purcede la o critica severa a "metodei intrebarilor", pe care o socoteste un inautentic experiment (caci e "incomplet", cercetatorul neaflandu-se in situatia de a stabili premeditat conditiile de aparitie ale faptului studiat, nici sa le modifice conform obiectivelor vizate) si, chiar daca cruta pe fostul sau elev, lanseaza sageti inveninate spre Bühler si Marbe. Debuteaza o polemica al carui profit direct consta in limpezirea unor importante aspecte procedurale lasate pana atunci in stare de (oarecare) suspensie. In ansamblu, orientarea imprimata de die Würzburger Schule a pregatit inchegarea gestaltismului, dupa cum prefigureaza abordari si topici specifice cognitivismului din zilele noastre; apoi, ramura intitulata "psihologia actiunii" va redescoperi auto-observatia si o va recalibra dintr-o pozitionare teoretico-pragmatica inedita.
Psihologia experimentala a invatarii
Pe la 1885, constatand ca psihologia si-a canalizat cercetarile indeosebi catre domeniul senzatiilor si, subiacent, masurarii exclusive a timpilor de reactie, Hermann Ebbinghaus gaseste aici o insemnata carenta ce trebuie corijata si suplinita prin explorarea minutioasa a memoriei umane. Numit profesor la universitatea din Berlin, infiintand aici un laborator (primul din capitala Germaniei) si editand o revista de profil, el isi propune sa aplice mecanismelor mnezice tehnicile psihofizice ale lui Fechner, dupa ce lectura Elementelor il impresionase profund. Premisa de start rezida in asumptia ca diversele continuturi ale memoriei pot fi intelese adecvat numai relationandu-le cu procesele imaginative si angajand obligatoriu factorul temporal. Reproducerea fidela, fara greseli - sa zicem - a unei poezii depinde atat de intervalul scurs din momentul invatarii, cat si de numarul si calitatea "repetarilor" efectuate pe parcurs. Ingenioasa metoda a economiei pe care o pune la punct este destinata sa surprinda diferentele dintre achizitiile succesive, potrivit numarului de incercari si unui criteriu de performanta statornicit initial. Singurul subiect al experimentelor montate cu rabdare si tenacitate a fost propria-i persoana, insa fara efectele negative ce l-au marcat si bulversat pe autorul cartii din care se inspira.
Dandu-si seama ca textele coerente (inteligibile) nu sunt intrutotul relevante pentru adevaratele resorturi ale memoriei, va introduce procedura combinarii unor siruri de silabe lipsite de sens (o vom regasi si la unii psihanalisti), stabilind "legi" care, indeobste, sunt considerate valabile chiar si in zilele noastre. Astfel, dupa perioade mai lungi, sunt necesare repetitii mai dese, "economia" fiind mai redusa. A departajat intre invatarea mecanica si cea constienta, intre uitarea imediata si cea care survine la intervale mai mari, masurand efectele si diferentele dintre ele. S-a dedicat si problemelor reinvatarii distantate in timp si concentrate. Cu o sporita scrupulozitate experimentala, utilizand cronoscoape si cilindri pe care erau inscrise silabele vizualizate "scurt", lucrand pe esantioane largi de subiecti, cercetarile sale au fost continuate de Georg Elias Müller in centrul functionand pe langa Universitatea din Göttingen.
Reflexologia rusa
Venit, in 1856, la Berlin pentru a audia cursurile lui E. Dubois-Reymond, Ivan Mihailovici Secenov - supranumit "parintele fiziologiei ruse" - are meritul de a fi inteles semnificatia globala a fenomenului de inhibitie descoperit de W. Ed. Weber, iar, intors in Rusia (unde activeaza ca profesor la Academia Militara de Medicina din Sankt Petersburg) intreprinde cercetari menite sa-l surprinda mai acurat. Refuzand, asemeni magistrului, conceptia vitalista si teza aparitiei spontane a oricarui comportament, dezvolta o psihologie de reactie, centrata pe ceea ce se numeste reflex. Adept al materialismului si reductionismului, convingerea sa este ca fiziologia nervoasa explica cel mai bine procesele mentale, iar investigatia este datoare sa porneasca de la faptele simple, precum reactiile animalelor inferioare, concluziile urmand a fi generalizate apoi la om.
Dimpreuna cu fostul sau coleg de facultate (Serghei Botkin), a exercitat o covarsitoare influenta asupra lui Ivan Petrovici Pavlov, care studiase la randul sau in Germania (ca discipol al lui Carl Ludwig), fusese profesor la aceeasi Academie Militara, in 1878 devenise directorul laboratorului de fiziologie animala din capitala Imperiului Tarist, iar din 1890, sef de departament in cadrul Institutului de Medicina Experimentala, unde se deschisese si un laborator. In mod deosebit, l-au preocupat mecanismele digestiei si rolul secretiilor glandulare, cainii (bine intretinuti si sanatosi!) fiind subiectii favoriti de cercetare. Observand ca animalele saliveaza nu doar atunci cand mananca, dar si la vederea hranei ori a persoanei care i-o aduce (asadar, e vorba de o "secretie psihica", desi provocata de starea de foame), a elaborat faimoasa teorie a reflexului conditionat, lucrarile publicate atragandu-i decernarea prestigiosului premiu Nobel pentru medicina in 1904. Extinzandu-si studiul asupra proceselor psihice, sfarseste prin a conchide ca ansamblul reactiilor unui organism la excitanti externi este determinat strict de asocierea fiecarui stimul (natural ori artificial) cu un reflex primar: daca un caine saliveaza in asteptarea mancarii, se intampla astfel pentru ca, bunaoara, aprinderea unui bec ori sunetul pasilor celui care il hraneste a fost pus anterior in conexiune cu prezenta alimentului in gura. In schimb, daca excitantul conditionant este produs frecvent fara a urma mancarea, reflexul dispare treptat (se "sterge"), insa poate fi reactualizat cu usurinta ulterior.
Atare mecanism de conditionare respondenta ar explica o gama ampla de comportamente nu numai animale, ci si umane, ba inca se preteaza la a fi controlat din afara. Nu e de mirare ca regimul comunist instalat la putere in 1917 (inclusiv Lenin[1]) a gasit in aplicatiile teoriei pavloviste excelente instrumente de reglare, comanda si dirijare (daca nu chiar manipulare) sociala, incurajand investigatiile de profil, recrutand personal calificat, infiintand noi institute si sustinandu-le financiar. Dupa moartea savantului (1936) si contrar intentiilor sale, in plina era stalinista, pavlovismul se converteste intr-o veritabila ideologie promovata (pana prin anii '60) autoritar, dogmatic si exclusivist, pusa totodata in slujba "materialismului dialectic" oficial, insa celebrand mecanicismul de factura reductionista. In masura in care dispun de un substrat fiziologic obligatoriu, toate procesele si activitatile psihice complexe ale omului s-au vazut reduse, fara nici un fel de exceptie, la reactii stereotipe sau combinatii ale acestora. Psihologii din statele satelite ale Moscovei create postbelic (inclusiv Romania) vor fi constransi sa o preia necritic si sa o dezvolte pe tipare deja consacrate.
Ca relatie fundamentala a vietii psihice constiente sau inconstiente, reflexul isi are originile ultime fie in etajele inferioare ale sistemului nervos (cazul reactiilor neconditionate sau innascute), fie in structurile corticale inzestrate cu disponibilitatea functionala de a stabili legaturi temporare intre diferiti centri (cazul reflexelor conditionate sau dobandite). Ultimele reprezinta achizitii individuale ale organismului, favorizand adaptarea la conditiile schimbatoare ale mediului de existenta, oricare modificare constituind un "semnal" ce declanseaza procesele respondente. Pentru om, limbajul formeaza "cel de-al doilea sistem de semnalizare", unul ce se poate substitui chiar senzatiilor nemijlocite (etichetat ca "primul sistem") si largind astfel considerabil capacitatile adapatative ale fiintei umane la factorii ambientali variabili.
Alaturi de insemnate contributii teoretice, psihiatrului Vladimir Mihailovici Bechterev (discipol al lui Wundt la Leipzig si al lui Charcot la Paris) ii revin merite inclusiv pe linia infiintarii unor institutii de cercetare, societati stiintifice si reviste de specialitate. Ostil introspectiei, aprecia ca, referitor la bolile mintale, s-ar obtine progrese sensibil mai spectaculoase in situatia ca s-ar proceda la studiul pozitiv al schimbarilor ce se petrec in viata pacientilor, in loc ca ei sa fie solicitati sa-si prezinte simtamintele, tulburarile si experientele subiective pe seama maladiei de care sufera. Ideile novatoare si le face publice, in 1914, prin articolul intitulat Psihologia obiectiva (sintagma introdusa se va bucura de larga apreciere inclusiv in strainatate - Franta si, mai ales, Statele Unite -, impunandu-se in lexicul de specialitate), alias "reflexologie" (sau "psihoreflexologie"), de vreme ce noua disciplina are a se organiza in jurul conceptului focal de reflex. A polemizat cu Pavlov in legatura cu localizarea centrilor salivatiei, fiind nevoit in final sa recunoasca justetea punctului de vedere al preopinentului sau.
Psihologia formei si metoda structurala
Prefigurata inca din antichitate si manifestata constant in diacronia reflectiei filosofice (si nu numai), afirmata pe teren propriu-zis psihologic gratie prestatiilor würzburgheze, gandirea de tip holist isi gaseste incununarea deplina in cadrul Scolii gestaltiste de la Frankfurt si Berlin, avand in focarul sau ideea ca intregul este mai mult (chiar ceva diferit) decat suma partilor. In intentiile sale declarate, orientarea in atentie se opune (propunandu-si sa o depaseasca) viziunii elementariste impuse prin asociationismul empirist si, nu mai putin, conceptiei "unitatilor de constiinta" promovata de Wundt si numerosi dintre discipolii lui.
Alte anticipari moderne regasim la berlinezul Ernst Schweininger, care, ostil fata de orice tentativa diagnostica inregimentata in categorii mari de maladii, sustine ca nu exista "boli", cat "pacienti", totodata ca sufletul si trupul trebuie privite ca alcatuind un tot indisociabil, asa cum tratamentul va fi prescris in mod strict individual (lui Bismark, al carui medic personal a fost o vreme, ii recomanda consumul de heringi!). Preluand inclusiv unele teze freudiene, elevul sau, Georg Goddack, intemeiaza psihosomatica, disciplina de granita menita a da seama de ansamblul organismului, in dimensiunile sale deopotriva spirituale si corporale. La Graz, dupa 1887, in pofida formatiei sale predilect filosofice, Alexius von Meinong nu doar intemeiaza primul laborator austriac de cercetari experimentale, dar lanseaza teoria conform careia, de pilda intr-o perceptie, conteaza nu atat aditia componentelor, cat intregul compact emergent (denumit komlexion), el insusi explicat prin activitatea contemplativa (sau de "productie") ce da nastere unei impresii totale. Ulterior, discipolii Vittorio Benussi si Fritz Heider vor trata de aceeasi maniera vizualizarea figurilor rasturnate.
Tot la Graz, incepand din 1890 si pornind de la conceptul brentanian de intentionalitate, Christian von Ehrenfels sustine, impotriva atomismului mecanicist, ca fenomenele si actele noastre psihice constituie structuri autonome ("complexe de reprezentari") ce sunt vizate si sesizate global de constiinta pe baza datelor senzoriale receptate, acestea din urma fiind analizabile in elementele continute. Atari structuri difera intre ele prin gradul de omogenitate (respectiv diversitate) a unitatilor componente, criteriu ce serveste pentru a fi ierarhizate. Va oferi si exemplul (de acum) clasic al melodiei spre a ilustra insusirile organizarii integratoare specifice totalitatii (iar nu a simplei suite sau agregari) perceptive, caci raportata la sunetele separate din care se alcatuieste, o bucata muzicala este o forma noua, o suprasumativitate. In definitiv, linia melodica se conserva fie si in situatia ca este interpretata in alta tonalitate, ori se executa de catre instrumente deosebite, fireste, sub conditia ca relatiile dintre note sa se mentina intacte. La fel de bine o vom recunoaste si in cazul ca lipsesc cateva sunete, deoarece perceptiile noastre (ireductibile la aditia partilor), manifesta "tendinta spre intreg".
Gestaltismul experimental dateaza din anul 1910 si se leaga de numele lui Max Wertheimer: anecdota ne spune ca, aflat in tren spre a calatori de la Viena in Renania si reflectand intens la perceperea vizuala a miscarilor, i-a venit ideea de a face testari cu ajutorul caleidoscopului, drept care coboara in gara din Frankfurt, cumpara o asemenea jucarie pentru copii si o incearca in camera de la hotel. Contacteaza apoi pe profesorul Friedrich Schumann de la Academia Comerciala din localitate, iar acesta isi trimite asistentul - anume, pe Wolfgang Köhler - sa-l intalneasca, permitandu-i totodata sa lucreze in laboratorul sau. In 1912, sunt publicate primele scrieri (inclusiv Despre perceperea miscarilor) pe seama asa-zisului fenomen Phi, deschizandu-se astfel o fecunda pista de investigatie. In 1916, se muta (spre a preda) la Universitatea din Berlin, continuandu-si activitatea de cercetare. Contrar tezelor avansate de membrii Scolii din Graz, Wertheimer socoteste forma (gestalt) drept ceva originar, nicidecum ca rezultat al travaliului intentional-productiv savarsit de constiinta. Cu alte cuvinte, nu omul genereaza mental structurile fundamentale ale obiectelor, ci ele apartin constitutiv psihicului uman, fiind investite chiar cu un caracter aprioric (anterior si independent fata de orice experienta).
In experimentele efectuate, subiectilor (printre voluntari, se numara Köhler, Koffka si sotia lui) li se prezinta rapid si alternativ doua imagini, prima avand in stanga o linie orizontala, iar secunda, o linie verticala de aceeasi lungime in partea dreapta. Cand dubla stimulare este realizata in intervalul ideal de circa 60 de milisecunde, ia nastere impresia unei miscari aparente (asemanatoare celei executate de stergatoarele de parbriz), in schimb, daca durata expunerii este mai mica, se percepe simultaneitatea imaginilor, iar daca este mai mare (aproximativ 15 sutimi de secunda), receptia are loc in regim de succesivitate. Forma de miscare perceputa ideal a primit numele de fenomen Phi si, departe de a constitui efectul unei simple iluzii optice, a fost tratat drept dovada irefutabila a prezentei configuratiilor in procesualitatea noastra psihica. Cu ansamblul relatiilor constante subiacente, totalitatea precede si precumpaneste decisiv asupra partilor care o alcatuiesc, forma (careia nu-i corespunde nici o senzatie izolabila) este un dat primar in perceperea oricarui lucru, asadar, o experienta nemijlocita ce trebuie descrisa fara a fi descompusa in elemente.
Wertheimer enunta o serie de legi intrinseci (in sensul ca actioneaza independent de experienta subiectului si, uneori, nici nu reclama mobilizarea atentiei) ale gestalt-ului vizual, precum: (a) legea pregnantei sau a "celei mai bune forme", caracterizate prin proeminenta, simplitate, constanta, regularitate, simetrie etc.; (b) legea unificarii, potrivit careia exista structuri dispunand de elemente reciproc inclusive care se contopesc si inchid; (c) legea inclusivitatii (atunci cand componentele formeaza un intreg solidar, ele nu mai pot fi decelate, discriminate); (d) legea continuitatii (formele dispunand de un contur neintrerupt sunt mai clar perceptibile decat cele prezentand un profil discontinuu); (e) legea proximitatii: in cazul unui sir de figuri sau corpuri, daca apropiem elementele doua cate doua, cream conditii pentru gruparea respectivelor unitati; (f) legea similitudinii: pentru acelasi sir de figuri/corpuri, daca distantele se mentin constante, dar intervin diferente de luminozitate, au loc regrupari de componente si apar structuri diferite.
Wolfgang Köhler a combatut mai vechea psihologie germana a simturilor indatorata lui Weber si Fechner, imputandu-le respectivilor contributori ca, in prezumtiva constanta statornicita intre stimul si reactia senzoriala prin celebra lor lege, au asumat in mod gresit o relatie de unu-la-unu (sau bijectiva), cand de fapt e vorba de un raport mai complex. A dorit sa extinda sfera de cuprindere a conceptului de gestalt asupra altor dimensiuni, trasaturi si aspecte psihice sau comportamentale, apreciind ca insasi actiunea ("inteligenta") prezinta "calitati ale formei", iar repetatele experimente facute pe seama maimutelor antropoide in insulele Teneriffe intre 1914 si 1920 erau destinate sa probeze ca scopul si mijloacele intrebuintate pentru a-l realiza fuzioneaza intr-un tot indisolubil ce mediaza (favorizand) intelegerea spontana a situatiei si solutionarea unor probleme practice. Asemenea idei intalnesc fericit unele dintre tezele principale apartinand lui Wertheimer in legatura cu "gandirea productiva", teze continute in lucrarea omonima (Das Produktive Denken) editata insa abia postum (1957): momentul central al invatarii este dat de intuitia intelectuala (Einsicht) asimilata concomitent unei perceptii dirijate si unei cunoasteri creatoare instantanee.
Mai mult, pe aceleasi baze investigationale pozitive si obiective, Köhler a incercat sa demonstreze ca, in genere, activitatea creierului se lasa ordonata si condusa de principii sau norme integrativ-configurationale, ajungand la concluzia - ardent disputata chiar in zilele noastre, bunaoara, pe fundal cognitivist, a - existentei unui veritabil izomorfism functional intre procesele neurologice si cele mentale. Ba inca, sistemele fiziologice (la care, in ultima instanta, se reduc starile si evenimentele launtrice) invedereaza izbitoare convergente, analogii, similitudini cu fenomene de tip electric, termodinamic etc. In atare context, elaboreaza teoria campului, inteles ca distributie energetica dinamica catre diferitele componente alcatuitoare si manifestat intreit, adica in plan fizic (real), cerebral (fiziologic) si psihic (functional).
Dupa 1920, se stabileste la Berlin, unde editeaza revista Cercetarea psihologica (1921) si este numit director al foarte bine utilatului Institut de Psihologie din urbe (1922). Competenta (daca nu si charismatica) sa prestatie didactica sporeste constant numarul studentilor (printre care multi straini provenind din tarile est-europene si, intrucatva frapant pentru timpul cu pricina, destule fete ori tinere femei) sositi sa-i audieze cursurile, iar, cu toate ca acestia se recrutau de obicei din clasele superioare ale societatii (sau, poate, tocmai de aceea), nu rezista tentatiei de a le impartasi vederile-i social-politice puternic impregnate stangist (social-democrat).
Elev al lui Stumpf si Schumann la Frankfurt, asistent al lui Külpe la Würtzburg, colaborator apropiat al lui Wertheimer si Köhler, profesor la Giessen (dar nu si in Berlinul unde se nascuse), Kurt Koffka este cel mai productiv dintre gestaltisti pe linia operei publicate, revenindu-i insemnate merite atat inovativ-teoretice (de pilda, relativ la invariantii perceptiei spatiale), cat si doctrinar-sistematizatoare. Deviza dupa care si-a intreprins investigatiile si nu inceta sa o repete studentilor sai germani sau americani suna astfel: "Gaseste fapte, fapte si iar fapte; cand esti sigur de faptele tale, poti incerca edificarea unei teorii, insa faptele sunt mai importante". Ca stiinta despartita de viziunile materialista, vitalista si naiv-empirista, psihologia indeplineste o functie epistemica prin excelenta integratoare, din moment ce se situeaza la intersectia a trei "provincii", anume natura inanimata, viata si sufletul, implicit in matca de confluenta a disciplinelor ce dau seama de cantitate, ordine si semnificatie (valoare). Ea va impleti armonios cercetarile consacrate relatiei cauza-efect cu cele dedicate raportului intreg-parte. In 1924, a emigrat in Statele Unite[2], iar, predand la diferite universitati si tiparindu-si multiple lucrari, a initiat pe psihologii transatlantici in universul ideilor vehiculate prin noua paradigma. Fara a reusi sa o impuna si sa alinieze prea multi adepti, de vreme ce avea in behaviorism un viguros si influent contracandidat.
Gestaltismul cunoaste o deosebita inflorire interbelica in cadrul a ceea ce salasluieste sub apelativul de "a doua scoala de la Leipzig", intemeiata si condusa in intervalul a doua decenii de Felix Krüger, discipol si doctorand al lui Wundt, promotor (dimpreuna cu Spearman si Allport) al metodei analizei factoriale. Potrivit opticii sale infatisate in Despre structurile psihice (1926), nu doar perceptia si invatarea, dar si viata afectiva este purtatoare a calitatilor de organizare in totalitati complexe, intregul ("trairea" de ansamblu, Erlebnis) subordonand si determinand diversele componente de factura emotiei, motivatiei sau volitiei punctuale, dupa cum inflenteaza chiar travaliul gandirii, inclusiv in ipostaza sa logica. Prin Friedrich Sadner - teoretician controversat in virtutea optiunilor sale pro-naziste, facand astfel o figura aparte printre promotorii curentului in atentie, de covarsitoare majoritate evrei -, punctul de vedere holistico-emergentist se vede transpus in domeniul psihologiei dezvoltarii, vorbindu-se despre inchegarea treptata, in ontogenie, a unor experiente ale formei din "germeni" (virtuali, inca nemanifestati, dar totusi decelabili la cercetarea atenta) de gestalt, proces desemnat prin sintagma geneza actuala.
Totodata, multumita altor contributii, gestaltismul se va transfera de la individ in sfera instituirilor si relatiilor psiho-sociale, pasul hotarat in inedita directie fiind intreprins de Kurt Lewin, un timp profesor la Berlin, apoi mutat peste ocean dupa venirea la putere a lui Hitler, unde reuseste cu abilitate sa obtina generoase finantari pentru cercetarile sale de la persoane particulare si institutii (precum Rockefeller Foundation). Va aduce dezvoltari innoitoare teoriei köhleriene a campului, asa incat sa-i asigure permeabilitatea la procesele de grup intinse intre cooperare si conflict, invatare si influentare, ca si la fenomenele frustrarii si regresului psihic, plus pandantele lor in materie de conduita "devianta". Adastand sub plurale denumiri (psihologie dinamica, psihologie topologica, psihologie vectoriala), noua viziune - vruta o ampla sinteza a feluritelor tendinte regionale de profil (vazute ca mult prea parcelare) - se focalizeaza nu atat pe realitatea brut-naturala ori alcatuirea somatica (desi le presupune tacit), ci pe asa-zisul spatiu vital, constituit potrivit "trairii" intregului circumstantial si angajand "zona", "granita" si "orientarea" drept termeni-cheie.
Nerefuzand sa se racordeze la surse psihanalitice, s-a straduit sa remanieze conceptul analizei (obligatoriu desfasurata sub auspiciile si finalitatea dezirabilei sinteze intregitoare), dupa cum a solicitat ca insusi comportamentul sa fie abordat intr-un orizont al "situatiei complete", asadar luand in considerare deopotriva conditiile cultural-ambientale si "personalitatea totala" (cu toate dispozitivele sale native si dobandite, pulsionale si intelectuale, motivationale si volitionale, afective si discursive, atitudinale si actionale s.a.m.d.). Alaturi de analiza, descriere si utilizarea definitiilor operationale, se recurge la metoda constructiva, iar prezentarea (dorita cat mai riguroasa si precisa) este insotita de formule matematice de inspiratie topologica si vectoriala. Raspunzand direct necesitatilor pragmatice ale psihologilor, pedagogilor, antreprenorilor si managerilor, politicienilor, sportivilor etc., teoria lewiniana si-a aflat nu doar multi sustinatori americani, dar si solide confirmari experimentale.
In esenta, inca din frageda copilarie, orice individ este inconjurat de o multitudine de structuri cvasi-fizice (incaperi, mobilier, ustensile s.a.) si cvasi sociale (familie, scoala, biserica, loc de munca, cerc amicitial etc.), dar, mai important, dispune de felurite posibilitati functionale care il stimuleaza si ii permit sa desfasoare o varietate de actiuni solitare ori coparticipante. Starile de fapt si evenimentele ambientale sunt denumite "caractere", "forte de chemare" sau "valente", ponderea, taria, impactul acestora fiind determinat(a) de trebuintele momentane (deci schimbatoare) ale persoanei. Ingloband-o cu necesitate, spatiul vital de existenta se supune el insusi unei dinamici sui generis, lucrurile ce-l populeaza modificandu-si permanent semnificatia si valoarea subiectiva, osciland deconcertant pe intreaga gama cuprinsa intre atractiv si dezagreabil, acceptare si dezavuare. Bunaoara (si luati bine aminte, voi, studentilor!), absolvirea - onorabila? - a unei institutii de invatamant superior ("valenta pozitiva") reclama parcurgerea obligatorie a unei regiuni de "caracter negativ", adica preocupare si munca sustinuta, renuntari, chiar sacrificii (!).
Psihologia animala si etologia
O alta pozitionare opusa hotarat fata de mentalism si utilizarea metodei introspective vine din partea psihologiei animale si/sau etologiei[3], care, cantonand in universul zoologic, poate ignora seren inclusiv fenomenul constiintei, in prim-planul investigatiei stand activitatea organismului, raportarea sa senzori-motorie la stimulii externi, mai exact, ceea ce englezii vor numi (si ortografia) behaviour, americanii behavior, germanii Verhalten, francezii comportement, iar italienii si spaniolii comportamento. Astfel, poposind cvasi-exclusiv asupra reactiilor diverselor vietati la ambient, asupra jocului complex al functiilor adaptative si asupra mecanismelor (in speta fiziologice) care ingaduie conservarea si perpetuarea vietii, studiul universului psihic va savarsi alti pasi decisivi in directia pozitivarii si obiectivarii ei, implicit gratie utilizarii tehnicilor experimentale. Varierea conditiilor supuse cercetarii se dovedeste acum foarte oportuna, relevanta si fructuoasa, ba inca, intalneste mai putine restrictii de ordin moral.
Printr-o indelungata traditie, ghidate de considerente pragmatice, primele observatii si descrieri - fireste, empirice, in plus bogat condimentate anecdotic - mai atente relativ la felul de viata si obisnuintele animalelor apartin crescatorilor, vanatorilor si pescarilor, de o "curiozitate dezinteresata" (strict stiintifica) a naturalistilor de profesie neputandu-se vorbi (decat cu unele precautii) inainte de secolul al XVIII-lea. Adesea, in scena intra filosofii, care, preocupati sa determine o "natura umana" universala, intreprind diverse comparatii intre om si lighioane, pacatuind insa prin constanta antropomorfizare, adica atitudinea de atribuire catre fapturile zoologice a unor "scopuri", "motivatii", "trairi", "conduite" calchiate pe modelul lui homo sapiens si eludand adevaratele resorturi ce le pun in miscare. Recursul la experiment restrange considerabil aria de manifestare a acestor "metehne" conceptual-procedurale: bunaoara, cand se induc foarte tinerelor femele din anumite specii simulacre ale starii de graviditate, se constata ca ele adopta comportamente de tip matern.
Alta problema cvasi-"metafizica" de maxim interes reflexiv rezida in chestiunea daca intre micro-organisme si om exista o linie de continuitate in dezvoltare, sau dimpotriva, ea este (multiplu) intrerupta. Contrar teoriilor fixist-creationiste de inspiratie religioasa dominante in epoca, pe fundalul naturalizarii (daca nu animalizarii) omului, s-a dezvoltat - nu fara unele precedente in opera francezului Jean Baptiste Lamarck - conceptia lui Charles Darwin, expusa in faimoasa The Origin of Species (publicata abia in 1859, dupa multe ezitari si amanari). Iata tezele principale sustinute: (a) in absenta vreunei interventii divine, speciile evolueaza permanent, unele aparand, altele disparand; (b) postulatul ascendentei comune: toate fiintele vii au un singur stramos, omul insusi nefacand exceptie si desprinzandu-se, la capatul antropogenezei, dintr-o anumita categorie de primate superioare; (c) modificarile structural-functionale sunt mici, graduale si se transmit lent de la o generatie la alta, drept care apelul la ipoteza catastrofelor (formulata de un Georges Cuvier) se dovedeste superfluu; (d) diferentele dintre indivizi (considerate de savantul englez, in mod eronat, ca fiind ereditare) sunt raspunzatoare de evolutia propriei specii, iar datorita selectiei naturale, exemplarele beneficiind de caractere favorabile vor fi mai apte - in cursul "luptei pentru viata" - de supravietuire si reproducere.
Desigur, in prelungirea evidentierii unor atari mecanisme, se poate vorbi de o continuitate somato-morfo-functionala in seria animala. Se manifesta aceasta si in plan psihic? Sau, de pilda, constiinta si inteligenta apar numai pe o anumita treapta a devenirii biologice? Scrierea intitulata Descent of Man (1871) infatiseaza numeroase similitudini intre procesele mentale umane si infra-umane, retinand o unica deosebire (e drept, capitala), anume prezenta simtului moral. La randul ei, Expression of Emotions in Man and Animals (1872) sugereaza un raspuns afirmativ: mimica omului apare ca mostenire a unui comportament odinioara util, astfel ca ceea ce astazi este doar o expresie dispretuitoare sau un rictus de manie fusese alta data pregatirea pentru atac (muscare, zgariere, impungere etc.). In jumatatea secunda a veacului rastrecut, investigatii comparative mai presteaza, printre altii, Thomas Huxley (prieten apropiat al lui Darwin), George John Romanes si Charles Lloyd Morgan, convinsi ca studiul vietii psihice animale este plin de invataminte din unghiul intelegerii "mintii" omenesti. Acesta din urma formuleaza si o regula procedurala ce anunta viitoarea mefienta a behavioristilor fata de lexicul evocand stari launtrice: niciodata sa nu se interpreteze o actiune ca rezultat al unui proces psihic superior atunci cand se preteaza la explicatia printr-o functie de rang mai scazut (reactie simpla, eventual fenomen fizic ori chimic).
Cercetarile cunosc un avant deosebit dincolo de Atlantic si se efectueaza la cele doua extremitati ale lumii zoologice, pe de o parte, micro-organismele, pe de alta, mamiferele (indeosebi maimute antropoide). Intre 1890 si 1903, se infiinteaza in Statele Unite laboratoare speciale pe langa universitatile din Clark, Chicago sau la Harvard. Sub influenta lui Morgan, americanul de origine iudeo-germana Jakob Loeb se consacra tropismelor (mai precis, de gen foto si termo) ca reactii de orientare la animalele inferioare, explicandu-le in termeni pur mecanici si vazand in ele constituenti ai instinctelor si actelor voluntare care se afirma pe trepte de dezvoltare mai inalte. Teoria sa isi afla un redutabil oponent in persoana lui Herbert S. Jennings, care pretinde (dintr-o pozitie cochetand cu vitalismul) ca, inca de la nivelul infuzorilor si celenteratelor, organismul nu e complet pasiv, ci se misca fie si in afara unei stimulari externe. O amiba, spre exemplu, desfasoara activitati diferentiate chiar in conditii ambientale neschimbatoare, sub impulsul unei stari interne, precum deficitul ori excesul unei oarecari substante chimice.
In ingenioase experimente montate, Edward L. Thorndike inchide gaini, pisici, caini sau maimute in custi (construite de el insusi), plasand afara si la o anumita distanta hrana (vizibila) ravnita, totodata, cronometrand timpii afectati "rezolvarii problemei" si inscriindu-i in "curbe de invatare". Spre a o consuma, animalul flamand trebuie sa se elibereze, actionand din interior un anume dispozitiv (bunaoara, parghii, corzi etc.), care deschide usa. Tatonarile intamplatoare se soldeaza finalmente cu succes, iar, progresiv (reiterand situatia de captivitate), reusita survine la intervale tot mai scurte, fapt care indica producerea unei "fixari" bazate pe trial and error, adica "incercari si erori", ele insele produs al unor "conexiuni" (termen folosit in premiera) stabilite intre stimulii oculari si rasplata alimentara obtinuta. "Subiectii" deprinsesera care mecanisme se cer accesate si in ce ordine, o reactie adecvata (antrenand succesul) fiind necesara spre a consolida achizitia, in vreme ce una nesatisfacatoare o slabea (asa-zisa "lege a efectului").
De altfel, invatarea in ipostaza intaririi este tema favorita a cercetatorilor americani, iar, de pe la 1900, sobolanii[4] - intai bruni, apoi albinosi (ultimii mai facil de dresat si mai putin agresivi) - devin materialul predilect de studiere inclusiv pentru behavioristi, Willard S. Small inventand "proba labirintului". La 1911, aflat sub puternica influenta pavloviana, John B. Watson arata ca doi stimuli sunt diferiti pentru animal numai in cazul ca reprezinta semnale ce-i permit sa distinga, sa spunem, intre culoarea ce anunta recompensa si aceea indicand pedeapsa. Robert M. Yerkes lucreaza la ambele capete ale scarii zoologice (de la crabi la maimute superioare), solicitand ca psihologia "comparativa" sa fie extinsa si la studierea diferentelor dintre diverse categorii sau grupuri umane (copii si adulti, indivizi normali si, respectiv, afectati de maladii s.a.). In cursul primului razboi mondial, va lua parte la selectia soldatilor recrutati in armata Statelor Unite.
In alt context, s-au amintit contributiile fiziologiei ruse (Secenov, Pavlov, Bechterev) pe seama reflexelor conditionate, carora li se adauga cele apartinand unor gestaltisti. Astfel, in 1913, Academia de Stiinte a Prusiei amenajeaza in insulele Teneriffe o statiune de cercetare a maimutelor, al carei director, un an mai tirziu, este numit Wolfgang Köhler. Experimentele sale celebre - inspirate de Thorndike, dar unele realizate in premiera de Leonard T. Hobehouse, lucru mai putin (re)cunoscut astazi - vor arata ca cimpanzeii sunt capabili sa aduca la indeplinire sarcini complexe, de exemplu, suprapunand lazi spre a ajunge la hrana asezata deasupra custii sau innadind segmente de baston pentru a trage banana aflata la o distanta mai mare decat lungimea bratului, fie ea si prelungita cu unul sau altul dintre betele aflate la dispozitie. In ton cu ansamblul conceptiei promovate, se apreciaza ca solutia corecta a problemei apare "dintr-o data" - ca intelegere spontana a situatiei, ca produs intuitiv al unei iluminari bruste (Einsicht), nicidecum ca efect al incercarilor si erorilor -, scopul si mijloacele de a-l atinge configurandu-se intr-o structura holistica de factura particulara, denumita "pricepere".
In Germania aceleiasi la belle époque, naturalisti precum T. Beer, A. Bethe, J. von Uexküll, se pronunta raspicat in favoarea inradacinarii psihologiei (deopotriva umane si animale) pe terenul fiziologiei sistemului nervos, mai mult, se straduiesc sa impuna un vocabular inedit, din care sa lipseasca terminologia de inspiratie launtric-mentalista, grevat - in opinia lor - de subiectivitate si invitand la utilizarea dubioasei proceduri auto-observationale. Spre pilda, cuvantul fotoreceptie trebuie sa-l substituie pe cel de senzatie vizuala. In pofida ambitiilor mai mult sau mai putin generoase, pe fundalul unui atare reductionism patent, eludand fapte situate intr-un plan diferit (deci, analizabile pe alt palier si la alta scara), de asemeni, confruntandu-se acut cu dificultatea (daca nu cumva imposibilitatea) de a intrebuinta exclusiv un limbaj tehnic evocand procese neuro-morfo-functionale, lexicul propus nu a reusit sa se incetateneasca decat ocazional, limitat, sporadic, oricum, nu in afara investigatiilor de factura specializat biologica.
In jurul anului 1915, Karl von Frisch (austriac de origine, profesor la universitatea din München) isi purcede explorarile in lumea albinelor, descoperind "limbajul" de care se servesc aceste insecte pentru comunicare (exprimat prin "dansul" executat in apropierea stupului sau cuibului) si descifrand "semnificatia" sa de indicare, catre congenere, a directiei si distantei in/la care se afla sursa florala de colectare a polenului. A mai aratat ca albinele sunt capabile sa se orienteze potrivit luminii polarizate emise de soare si ca dispun de un sistem de alarmare bazat de feromoni. Contributiile sale de exceptie au fost rasplatite prin decernarea, in 1973, a premiului Nobel pentru fiziologie animala si medicina veterinara.
In Hexagon, incepand de la 1909, Henri Piéron obisnuieste limneele (marunte moluste gasteropode) supuse probelor sa nu raspunda la obturarea sursei luminoase plasate in apropiere, apoi studiaza "uitarea" acestei deprinderi, utilizand o metoda de economie analoga celei instrumentate de Ebbinghaus pentru subiecti umani confruntati cu memorarea silabelor si conchide ca reactiile sunt asemanatoare. In deceniul al 4-lea, francezii Paul Guillaume si Ignace Meyerson studiaza intrebuintarea "uneltelor" de catre maimute, iar germanul Kurt Gottschaldt repeta testarile asupra unor esantioane de copii normal dezvoltati si retardati. Concluzia degajata aproape ca nu mai surprinde pe nimeni: in cele doua serii de investigatii, rezultatele inregistrate invedereaza un semnificativ paralelism.
O mentiune speciala o merita Konrad Lorenz - biolog austriac aflat vreme indelungata la conducerea Institutului Max Planck din Seewiesen (Germania) -, care se consacra studierii sistematice a comportamentului animal in mediul sau natural (pastrat cat mai intact cu putinta), fiind unul dintre principalii fondatori ai etologiei moderne. A cerut insa ca aceeasi metoda observationala sa fie aplicata si asupra omului. Alaturi de pesti, cercetarile sale au vizat indeosebi pasarile, acestea din urma fiind crescute in libertate chiar in curtea propriei locuinte din Altenberg. A cautat sa se familiarizeze cu "limbajul" lor, preocupandu-se de acele semnale (forme, culori, sunete, miscari etc.) care, la indivizii unei specii, declanseaza spontan anumite reactii. Introducand diverse "simulacre" de excitanti, a evidentiat fenomenul de "imprimare" sau "impregnare" (Prägung, imprinting, imprégnation): indata dupa eclozare, primul obiect miscator sau fiinta perceput(a) de puiul iesit din ou - indiferent ca e vorba de o minge sau persoana experimentatorului - devine "mama" micii pasari si este urmata. Atare atasament aminteste de importanta primelor trairi emotionale ale copilului nou nascut, teoretizate anterior de un Freud. Postbelic, alti etologi au aratat ca fenomenul se intalneste si la insecte, pesti, capre, caprioare sau bizoni.
De notat in treacat ca, debutand in deceniul al 7-lea al veacului XX, se intreprind numeroase investigatii pe linia analizei genetice a comportamentelor, ale caror obiectiv general a constat in examinarea factorilor intrinsec-biologici si a celor extrinsec-ambientali care determina largi clase de raspunsuri ale animalelor. Desigur, asemenea factori se preteaza la manipulari pe temeiul unui plan experimental sistematic si, in cooperare cu tehnicile observationale, concura la imbogatirea patrimoniului etologic.
Vreme de aproape patru decenii, englezoaica Jane Goodall s-a dedicat studierii vietii in salbaticie a cimpanzeilor, infiintand in 1977 institutul ce-i poarta numele si menit a implementa programe de conservare a naturii in Africa si pe alte continente. S-a preocupat de structura familiilor de primate, invatarea lor sociala, cognitia si gandirea acestora. A diferentiat pe cimpanzei de bonobo si, alaturi de gorile, le-a inclus in categoria mai larga a hominidelor (hominids). A descoperit confectionarea si utilizarea uneltelor de catre respectivele animale (pietre pentru spargerea invelisului tare al unor fructe, crengute sau fire de iarba introduse in termitiera pentru extragerea insectelor bogate in proteine). De asemeni, a remarcat in premiera desfasurarea periodica a unor veritabile partide de vanatoare pe seama altor specii de maimute, destinate a suplimenta si varia hrana vegetala obisnuita. Impotriva conventiilor timpului, a acordat nume animalelor observate in habitatul lor, nicidecum numere. O activitate similara indatoram americancei Dian Fossey, care ani la randul s-a consacrat cercetarii vietii gorilelor de munte din Rwanda (a sfarsit ucisa bestial de braconieri in 1985), ca si canadiancei de origine lituaniana Biruté Galdikas, care a procedat la studierea comportamentelor urangutanilor din arhipelagul Borneo.
Concluziv, se cuvine facuta precizarea ca, in asemenea cercetari, miza interesului stiintific tinde constant sa depaseasca animalul particular asupra caruia lucreaza, spre a viza, macar in maniera implicita, pe om. De altfel, ele evidentiasera ca anumite adaptari se desfasoara, la unul si la celalalt, potrivit acelorasi mecanisme si procese, prin urmare, pornindu-se de la universul zoologic, se vad indreptatite extrapolarile efectuate la scara umanului ca atare. Totodata - si inca mai important pe linia obiectivarii disciplinare a psihologiei -, respectivele procese si mecanisme nu presupun interventia constiintei, cu atat mai putin vor solicita recursul la tehnicile introspectiei. Fireste, se putea ridica intrebarea legitima: de ce sa studiem mai intai animalul si apoi sa generalizam rezultatele repurtate, in loc de a investiga nemijlocit si privilegiat pe omul insusi?
Macar ratiunile de mai jos justifica o asemenea procedare indirecta: (a) posibilitatile sensibil mai ample de experimentare, ferite principial de restrictiile cu tenta morala, drept care nu este exclusa folosirea instrumentala a vivisectiilor, distrugerilor de tesuturi, extirparii unor organe intregi s.a.m.d.; (b) in cazul fapturilor "necuvantatoare", fenomenele si resorturile psiho-somatice se prezinta intr-o configuratie mai simpla si accesibila, neinterferand (sau barem impletindu-se intr-o proportie mai redusa) cu alte aspecte, trasaturi si stari, indeosebi cele reprezentand achizitii anterioare; (c) studiul animalelor permite abordarea anumitor problematici la un nivel elementar, implicit intelegerea lor mai clara, ceea ce, in circumstantele examinarii omului (o entitate bio-psiho-sociala eminamente complexa) nu e intotdeauna realizabil; (d) faptul de a descoperi si regasi anumite uniformitati sau legi comune ambelelor domenii de investigare nu implica adoptarea unei atitudini de tip antropomorfizant, dimpotriva, mai comod (chiar economicos) fiind sa se avanseze, pentru fiinta umana, explicitari dovedite pertinente si (poate chiar) suficiente in lumea zoologica.
Behaviorismul ca psihologie "obiectiva"
Organizate
de regula dupa model german, in Statele Unite s-au creat,
inca de la finele secolului al XIX-lea, universitati autonome
(multe particulare) si beneficiind de o inzestrare materiala cu
adevarat "moderna", descentralizarea statala incurajand nu doar
migratia personalului didactic de la un asezamant la altul, dar
si o vie confruntare intelectuala. Majoritatea filosofilor,
biologilor sau medicilor americani se formasera in Germania (
Indubitabil, asupra climatului universitar nord-american o influenta hotaratoare a exercitat-o filosofia pragmatista, ale carei pietre de temelie fusesera puse de Charles S. Peirce si William James, devenind in cele din urma conceptie oficiala in Statele Unite. Stiinta in genere, psihologia in particular, erau menite mai putin sa furnizeze deslusiri teoretice pure si "dezinteresate", cat sa-si dovedeasca folosul, contribuind direct la rezolvarea diferitelor problemelor practice, spre pilda, cele sociale, economice sau educationale determinate de masivul aflux demografic datorat emigarilor. Existenta umana si scopurile acesteia reprezinta fundamentul cunoasterii, care consta in activitate, iar adevarul judecatilor noastre este conferit tocmai de reusita actiunii care le orienteaza - iata cateva dintre tezele de principiu ce cristalizeaza o formula de ideatie explicabila pana la un punct prin insasi istoria respectivei natiuni, rupta de traditii, realista si optimista, increzatoare in capacitatea nelimitata a omului de a-si infaptui telurile, aspiratiile. De altfel, se regaseste aici mentalitatea curenta a americanului mijlociu, simtul comun si orientarea utilitara, atitudinea in genere anticontemplativa si antispeculativa.
Dupa ce a studiat medicina in Europa si a devenit profesor
Nu vom ignora faptul ca intregul comportamentalism american dispune de o viguroasa anticipare franceza prin alegatiile ce, in 1908, vad lumina tiparului gratie articolului L'évolution du psychisme semnat de Henri Piéron, veritabila profesiune de credinta a unei psihologii obiective. Autorul considera ca "fenomenele de constiinta" trebuie excluse fara menajamente din cercetare, dupa cum auto-observatia se cere substituita prin studierea (in regim de exclusivitate!) a raspunsurilor organismului - uman sau zoologic - la conditiile de viata, mai exact, a "activitatii fiintelor si raporturilor lor senzori-motorii cu mediul". In Hexagon, atare conceptie va ramane izolata, negasindu-si adepti si neizbutind sa antreneze constituirea vreunei "scoli".
Desi student si colaborator al lui James la Harvard, Edward Lee Thorndike (ulterior profesor la Universitatea Columbia din New York) va marca, de maniera paradoxala, o ruptura radicala fata de psihologia constiintei avansata de magistru. Experimentand - in ultima decada a secolului al XIX-lea - pe diverse animale (carora le investigheaza actiunile inteligente, deci neapartinand repertoriului lor bio-instinctiv) cu ajutorul faimoaselor sale "cutii/custi cu probleme", sesizeaza fenomenele de invatare si intarire (prin recompensa) si va da prima formulare inchegata a relatiei stimul-reactie (S → R), aceea care se va afla in focarul psihologiei americane a primei jumatati din veacul XX.
Insa,
potrivit majoritatii istoricilor disciplinei noastre, actul
propriu-zis de nastere a behaviorismului dateaza din 1913 si
tine de articolul-manifest Psychology
as the Behaviorist Views It redactat de John Broadus Watson si
publicat in Psychological Review. Fiu
de modest fermier sudist, traversand o pubertate zbuciumata si
dubioasa (din care nu lipsesc momentele de frecventare a lumii interlope
si supravegherea politieneasca), urmand - posterior unei
pozitive "crize" adolescentine, cand se apuca serios de studiu - cursurile
de filosofie din cadrul unui asezamant baptist si devenind
institutor intr-o mica scoala, nu s-a remarcat la inceput decat
prin talentul de a dresa sobolani. Isi va completa si
desavarsi formatia psihologica "pozitiva"
(intretinandu-se uneori din leafa de simplu ospatar) la universitatea
din Chicago, obtinand apoi un post de profesor
Sintetizand opinii exprimate ocazional pana atunci, Watson argumenteaza ca, in abordarea psihicului omenesc, trebuie sa se procedeze intocmai ca si in cazul vietatilor zoologice, macar in virtutea considerentelor ca: (a) optica subiectivista (à la Titchener) nu ingaduie edificarea unei perspective autentic stiintifice si progresiste, atata vreme cat informatiile dobandite prin relatarea "trairilor" personale nu se preteaza la verificarea prin testari multiple, care sa atraga consensul specialistilor; (b) investigatiile intreprinse pana atunci nu au reusit sa furnizeze rezultate utilizabile in afara laboratorului, adica in conditiile existentei de fiecare zi. Or, detasata de amagitoare categorii cum ar fi "spirit", "constiinta", "limbaj (articulat)" sau "introspectie", psihologia animala e apta sa recomande o cale pozitiva de investigatie, permitand prognoza si controlul, dimpreuna de dezirabile.
In planurile decuparii obiectului de cercetare si al metodologiei de intrebuintat, implicatiile conceptiei in atentie sunt covarsitoare: nu se vor studia la om decat determinarile de natura biologica, acelea care il inrudesc si instantiaza zoologic, ceea ce inseamna o vadita restrangere a perimetrului investigat, dublata de imperativul procedural de a studia exclusiv si exhaustiv aspectul manifest al comportamentului, dezgolit de structuri si functii "mentale" (implicit, de factura exprimabila in vocabular "mentalist"). Watson declara sententios ca "Nu crede decat ceea ce vede" si ca "Nimeni nu a atins vreodata un suflet". In pofida unei asemenea pozitionari eminamente obiectiviste, destul de bizar, statutul epistemic al psihologiei - proclamata "ramura a stiintelor naturii" - nu depaseste nivelul empiriei, neingaduindu-i-se demersul teoretic (socotit aventurist) in registrul explicitarii: observatia si descrierea apar ca suficiente in economia unui orizont de abordare ce desfide cauzalitatea si legitatea intrapsihica.
Influentat de lecturile din scrierile lui Freud, Loeb, Pavlov si Bechterev, propunandu-si sa lamureasca aparitia fricii la copii, impreuna cu asistenta sa Rosalie Rayner (viitoare secunda sotie si motiv de numeroase barfe"), realizeaza in 1920 cele mai cunoscute si controversate (caci incalca elementare reguli etico-deontologice) experimente pe seama lui Albert, in varsta de numai 11 luni, baietel sanatos si caracterizat drept "flegmatic" (?). Pe temeiul tehnicii conditionarii, i se induce o fobie, stimulul constand intr-un zgomot puternic produs din spate, asociat cu prezentarea prealabila a unui (fireste!) sobolan, fata de care, initial, copilul nu manifesta nici un fel de repulsie. Dupa cateva zile de repetare a factorului traumatic, era suficient ca sa i se infatiseze animalul pentru ca Albert (asezat pe o saltea) sa inceapa sa tipe si sa se indeparteze rapid, "in patru labe". Ba inca, subiectul raspundea cu acceasi teama atunci cand i se infatisau iepuri de casa, caini sau chiar un banal palton imblanit. Intregul experiment a fost filmat de autori si difuzat atat in sanul comunitatii stiintifice de profil, cat si pe ecranele cinematografelor din S.U.A., fapt ce a contribuit la popularizarea si (de ce nu? chiar) impunerea noii conceptii, una ce va domina autoritar pana prin anii '60, fie si in versiuni modificate, taxate ca neobehavioriste.
Dupa ce a parasit scandalos universitatea Johns Hopkins, Watson a colaborat la diverse reviste ilustrate, facandu-si cunoscute ideile, unele nastrusnice (daca nu utopice), dar afirmate cu multa fermitate: a condamnat atasamentul matern fata de copil, s-a opus alaptarii (pledand in favoarea alimentatiei artificiale) si s-a dovedit partizan al eutanasierii exemplarelor umane "nereusite". Cei mici vor trece de la un cuplu la altul, intreaga educatie avand alura unui soi de experiment, in cursul caruia parintii isi observa progeniturile printr-un geam reflectorizant (ce n-ar trebui sa lipseasca din nici o locuinta), fara a fi vazuti. Rolul femeii se restrange la acela de sotie, mama si gospodina, pastrandu-se mereu "tanara, frumoasa si utila" pentru barbat. In genere, dezavuand orice "predestinare biologic-genetica", a supralicitat insemnatatea mediului in formarea atitudinilor si conduitelor omenesti: pretindea ca, dandu-i-se in grija 12 "copii sanatosi", poate scoate din ei, indiferent de disponibilitatile lor native, "avocati, medici, oameni de stiinta, artisti, cercetatori sau hoti". Teza egalitatii sanselor avea sa se intreteasa excelent pe canavaua filosofiei pragmatiste oficiale, cu rasfrangeri viguroase inclusiv in sfera pedagogiei, psihologiei sociale, sociologiei, economiei, politologiei etc. Cei doi fii ai lui (rezultati din casnicia cu Rosalie) au fost crescuti potrivit principiilor si normelor behavioriste, mai mult, inregimentati in cele mai spartane scoli pe care le-a putut gasi, dar nici unul nu s-a facut remarcat.
Clarck Leonard Hull de la universitatile din Wisconsin si Yale dezvolta o conceptie sistematica asupra comportamentului in contextul invatarii, contribuind totodata la perfectionarea si rafinarea tehnicilor experimentale. A recomandat intrebuintarea metodei ipotetico-deductive (imprumutata din matematici si logica) in campul psihologiei, insistand pe necesitatea organizarii axiomatice a teoriilor si formularea corecta a definitiilor, postulatelor si prezumtiilor initiale (ultimele supuse verificarilor empirice), din care apoi sa se deriveze un ansamblu valid de teoreme. Va introduce termenii de drive ("impuls") cu referire la motivatiile primare si habitude ("obicei", "deprindere"), prin care desemneaza repetarea unei reactii intarite in prealabil, studiind rolul acestora in articularea raspunsului. Edwin R. Guthrie subliniaza insemnatatea apropierii in spatiu si timp (deci, contiguitatii) a excitantului si reactiei, aceasta explicand cel mai bine succesul in invatare (fireste, consolidat in virtutea satisfacerii unor trebuinte personale), nicidecum "legea efectului" formulata de Thorndike, caci trairea subiectiva a reusitei conduce la atitudini ce influenteaza insusi factorul declansator.
Predand mai intai la Chicago, ulterior la Berkeley (California), Edward Chace Tolman se preocupa indeosebi de psihologia animala, iar, efectuand numeroase experimente pe baza probei labirintului, ajunge la concluzia ca inclusiv lumii zoologice (macar intr-un segment al sau) ii este caracteristica intentionalitatea (purposiveness), comportamentul vizand sa atinga un anumit obiectiv sau scop. I se datoreaza si sintagma mental maps ("harti mentale") ale ambientului, tocmai construindu-le sobolanii invatand sa-si gaseasca hrana in labirint. Elaborand un neobehaviorism complex, vorbeste de asa-zisele variabile intermediare, insinuandu-le intre relatele raportului clasic stimul-raspuns. Teza ce se intalneste si la Robert S. Woodworth, pledand decis pentru inlocuirea modelului S-R cu tripletul S-O-R, unde O inseamna "organism" si, chiar daca nu e la fel de masurabil si manipulabil, se cere asumat, in masura in care disponibilitatile sale de a reactiona determina finalmente efectele excitantilor.
In spirit similar, Charles Egerton Osgood postuleaza un proces de mediere reprezentationala, astfel ca schema S-R este conceputa mai nuantat, fiind defalcata in doua momente distincte: in primul (realizarea "decodificarii"), se asociaza semnalele externe cu asemenea imagini psihice, in secundul ("expresia" ca atare), isi fac aparitia reactiile instrumentale. Savantul american ne-a lasat si metoda diferentiatorului semantic, intemeiata pe comparatie si triere: subiectilor li se prezinta succesiv cuvinte ce trebuie apreciate potrivit unor cupluri antinomice (bine-rau, frumos-urat, ascutit-rotund s.a.), edificandu-se apoi "portetul" subiectiv al fiecarei vocabule. Procedura in atentie isi va afla rodnice aplicatii in studiile de personologie, ca si in cele de psihologie sociala.
Intercomportamentalismul avansat de Jacob Robert Kantor marcheaza o reconsiderare a behaviorismului watsoniano-skinnerian, astfel ca, in loc de a intelege raportul stimul-raspuns ca unidirectionat (schematic: S R), se invoca o relatie de conditionare mutuala (in dublu sens: S R). Paradigma inviolabilitatii cutiei negre" se pastreaza, accentul cazand acum, in buna traditie pragmatista, pe actiune. Totodata, conform noii optici, demersurile creatoare in ordine culturala si concretizarile acestora de la descoperirea sau inventia stiintifico-tehnica pana la fictiunea beletristica, de la proiectia mitologizanta pana la tranzactia financiara, de la conversatia cotidiana pana la jocul sportiv, de la formula logico-matematica pana la metafora poetica, de la doctrina religioasa pana la contractul juridic sunt etichetate ca evenimente psihantropice" (psychanthropic events), manifestari ale unei functionalitati reactive la excitanti" mai curand de substitut decat originali, nemijlociti.
Vom retine ca introducerea variabilelor intermediare semnifica un moment crucial in evolutia miscarii in atentie, atragand nu numai o anume relaxare a reductionismului si dogmatismului initial, dar avand consecinte pozitive in plan teoretic si metodologic, cum ar fi: (a) activitatea mentala (una ce defineste specificul uman) incepe sa fie luata tot mai serios in considerare si nu scurtcircuitata ca pana atunci; (b) conditionarea liniara, univoca si rigida face loc unui determinism complex, de tip probabilist-complementarist; (c) cupland starile launtrice cu aspectele comportamentale, se administrau lovituri puternice paralelismului psihofizic propriu scolii wundtiene si se deschideau posibilitati de cooperare cu neurostiintele (fructificate, de altfel, pe terenul viitoarelor discipline ale cognitiei); (d) se inaugureaza fertile piste de cercetare, anuntand inclusiv achizitiile inteligentei artificiale.
Cu titlu anecdotic, in primii ani posteriori declansarii Revolutiei din Octombrie, Pavlov n-a agreat deloc autoritatea bolsevica, intrand in conflict deschis cu unii comisari de stat sau activisti de partid (invariabil semidocti, dar "hotarati") sositi in control si neascunzandu-si judecatile aspre la adresa noilor randuieli politico-sociale instituite, a silniciilor si abuzurilor comise cotidian. Respectivii s-au plans lui Lenin, cerand ca savantul sa fie pedepsit exemplar. Putea fi incarcerat sau chiar trimis in fata plutonului de executie. Constient de importanta cercetarilor reflexologice, conducatorul statului sovietic i-a sarit clement in aparare, dupa cum il va proteja de obisnuitele persecutii savarsite pe seama intelectualilor; mai mult, in 1921, semneaza un decret prin care lui Pavlov (intre timp pensionat) i se acorda un "tratament special", inclusiv destul de generoase stipendii periodice.
In conditiile in care regimul nazist isi sporeste persecutiile la adresa intelectualitatii de origine iudee si isi extinde zonele de influenta in teritoriile batranului continent, exemplul sau va fi urmat, intre 1933 si 1938, de alti gestaltisti mai mult sau mai putin notorii, printre ei numarandu-se chiar Heider, Wertheimer si Köhler.
Aici, in intelesul de studiu al modului de viata si obiceiurilor ("moravurilor") proprii fiintelor zoologice, termenul fiind folosit prima oara in 1854, cu ocazia editarii postume a operelor francezului Geoffroy de Saint-Hilaire. In veacul nostru, cuvantul a ajuns sa desemneze si orientarea bio-psihologica ce, replicand critic la adresa unor cercetari axate predilect pe experimentele de laborator (asadar, pe fapte izolate si sporadice testate in mod artificial), reclama - prin vocile lui C. O. Whitman, O. Heinroth, J. von Uexküll, K. von Frisch, K. Lorenz s.a. - investigarea diferitelor categorii de animale in conditiile lor naturale de existenta, rezultatele fiind concentrate in asa-zisele etograme, repertorieri dorite complete ale comportamentelor unei specii in ansamblul stadiilor de dezvoltare traversate ontogenetic. Se cuvine precizat ca vocabula in atentie dispune si de o alta acceptiune (de coloratura evident etica si chiar psiho-sociologica), una impusa de John Stuart Mill catre sfarsitul veacului al XIX-lea spre a desemna stiinta legilor si normelor care determina formarea caracterului uman, inclusiv manifestarea diferitelor stereotipuri de atitudine si conduita in viata publica.
Adevarat animal-simbol
al cercetarilor desfasurate in Statele Unite, atat de des
folosit in experimente si servind la recurente extrapolari
generalizatoare incat gurile carcotas-umoristice ajunsesera sa
proclame cum ca psihologia
Acest document nu se poate descarca
| E posibil sa te intereseze alte documente despre: |
| Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate QReferat.com | Folositi documentele afisate ca sursa de inspiratie. Va recomandam sa nu copiati textul, ci sa compuneti propriul document pe baza informatiilor de pe site. { Home } { Contact } { Termeni si conditii } |
Documente similare:
|
Cauta document |