Normalitatea ca valoare medie

Normalitatea ca valoare medie

Un mod obisnuit de a concepe normalitatea folosit in studiile normative de tratament se bazeaza pe descrierea statistica a fenomenelor biologice, psihologice si sociale conform repartitiei gaussiene a curbei in forma de clopot.

Carl Friedl Gauss (1777 - 1855)

Genial matematician german

Aceasta abordare concepe portiunea mediana cea mai importanta ca dimensiune drept corespunzatoare normalului iar ambele extreme, ca deviante.

Conform acestei abordari un fenomen cu cat este mai frecvent cu atat poate fi considerat mai "normal" iar cu cat este mai rar, mai indepartat de media statistica, cu atat apare ca fiind mai anormal. Desi acest tip de norma creeaza impresia ca este foarte "obiectiv", nu este suficient de operant pentru medicina. Abordarea normativa bazata pe principiul statistic descrie fiecare individ in termenii evaluarii generale si al unui scor total. In anumite contexte fenomenele morbide pot fi frecvent inregistrate, chiar "endemice" (de exemplu caria dentara, unele infectii etc.), fara ca prin aceasta ele sa poata fi considerate normale dupa cum urmand aceeasi regula a frecventelor unele fenomene absolut normale pot capata aspectul anormalitatii (de exemplu: persoanele care au grupa sangvina AB(IV), RH negativ).

Acceptarea normalitatii ca fenomen natural (si nu este greu de admis acest lucru, atata timp cat afirmam "cu tarie" ca boala este un astfel de "fenomen") are implicatii metodologice si functionale majore. Rezulta deci ca acceptarea normalului mediu, notiune cu care opereaza intreaga medicina, este logica si constructiva, inlaturand in mare parte arbitrarul si "judecatile de valoare".

Introducerea modelului normalitatii medii duce la posibilitatea comparatiilor si implicit la stabilirea abaterilor datorate bolii. Nu se poate elabora un model aparent al bolii, atat timp cat nu exista un model al normalului.

Normalul, ca norma statistica, nu pare totusi semnificativ decat partial in cadrul psihopatologiei, abaterile de tip cantitativ fiind pe al doilea plan fata de cele calitative.

Dificultatea sporeste atunci cand anormalitatea, patologicul este reprezentat de un amalgam complicat de abateri cantitative care, sumate, alcatuiesc un tablou clinic distinct.

Relatia se complica in plus atunci cand intra in joc planuri diverse, legate prin fire nevazute, acolo unde sanatatea (normalitatea) psihica se integreaza cu cea fizica. O tulburare afectiva poate genera o afectiune pana nu demult considerata pur somatica, asa cum ar fi ulcerul, infarctul miocardic, in absenta unor factori biologici favorizanti preexistenti, deci pe terenul normalitatii fizice.

Henri Ey s-a opus intotdeauna cu putere ideii unei normalitati statistice facand din nivelul maturitatii corpului psihic o medie abstracta. El considera ca norma nu este exterioara ci inscrisa in arhitectonica corpului psihic. In varful piramidei functionale a corpului psihic domneste o activitate psihica normala care are propriile sale legi, acelea ale adaptarii la real. Evident ca nu exista o limita superioara a normalului.

Variabilitatea este descrisa doar in contextul grupului si nu in contextul unui individ. In psihiatrie este totusi necesar sa se evidentieze modalitatile unor atitudini, expresive, reactive, comportamentale si convingerile cele mai frecvente intr-o socio-cultura istorica data, care reprezinta un cadru de referinta pentru manifestarile psihice deviante. Cu toate ca aceasta abordare a fost utilizata mai mult in biologie si psihologie, ea si-a capatat prin extensia scalelor si testelor o utilizare tot mai importanta in psihiatrie.