Conduitele psihomotorii ale fiecarui individ evolueaza in functie de inzestrarea sa aptitudinala, de gradul de dezvoltare fizica si intelectuala si de influentele educative carora a fost supus pe tot parcursul copilariei. Ca functie complexa ce determina reglarea comportamentului uman, psihomotricitatea include participarea diferitelor procese si functii psihice care asigura atat receptia informatiilor cat si executia adecvata a actelor de raspuns. Prin componentele sale de baza, psihomotricitatea face posibila adaptarea pragmatica (invatarea tehnicilor profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea sociala (modalitati de comunicare interpersonala), adaptarea estetica (tehnici de expresie corporala), adaptarea educativa.
Referindu-se la psihomotricitate, DeMeur a evidentiat existenta unor raporturi intre motricitate, intelect si afectivitate. Desi Lapierre considera ca notiunea de psihomotricitate este prea vasta pentru a se preta la o definitie precisa, categorica si indiscutabila, C. Paunescu a evidentiat ca "psihologia demonstreaza ca actul motor sta la baza organizarii cunoasterii si invatarii, determinand, intr-o proportie considerabila, organizarea mintala a persoanei . ".
Astfel, studiul psihomotricitatii este considerat primordial in organizarea procesului instructiv-educativ-recuperator pentru toate varstele si tipurile de deficienti, ca si pentru persoanele obisnuite. Educarea psihomotricitatii detine un loc important in terapeutica educationala, daca tinem cont de faptul ca deficienta mintala este asociata, in general, cu debilitatea motrica. In general, handicapul de intelect presupune lipsa echipamentului psihologic al primei copilarii, ceea ce impune ca printr-o educatie sistematica sa se reia si sa se completeze achizitiile privitoare la mecanismele motorii si psihomotrice care constituie baza pentru toate mecanismele mentale, pregatind formele de activitate intelectuala superioara.
Rene Zazzo considera ca educatia psihomotrica constituie o educatie de baza in scoala elementara intrucat ea conditioneaza intregul proces de invatare scolara. Procesul de invatare nu poate fi eficient "daca copilul nu are constiinta corpului sau, nu cunoaste lateralitatea sa, nu se poate situa in spatiu, nu este stapan pe timp si nu a castigat o suficienta coordonare si stabilitate a gesturilor si miscarilor sale."
Initierea oricarui program de terapie educationala a psihomotricitatii trebuie sa fie precedata de o evaluare a achizitiilor psiho-motrice de care dispune fiecare copil la un moment dat, facandu-se astfel o comparatie cu cele pe care ar trebui sa le aiba.
Una din manifestarile esentiale ale vietii este miscarea. Aceasta se realizeaza de catre muschi in stransa legatura cu SNC si SNP. In acest mecanism complex muschii realizeaza efectiv acomodarea organismului la modificarile permanente ale mediului exterior. Pe baza informatiei primite din mediul exterior si interior, SN integreaza si apoi emite comenzi, care prin fibrele nervoase eferente ajung la muschii cu care intra in legatura prin intermediul placilor motorii. Rezultatul acestor comenzi sunt contractiile musculare care se traduc prin mers, precum si prin miscari de orice alt ordin : mimica, vorbire, etc.
Printre mijloacele de care dispune fiinta pentru a reactiona asupra mediului, miscarea este aceea care a obtinut, datorita progreselor organizarii sale in regnul animal si la om, o asemenea eficacitate si preponderenta incat efectele sale au putut fi considerate de behavioristi ca obiect exclusiv al psihologiei.
Tulburarile de psihomotricitate cunosc o paleta extrem de variata care se pot grupa in urmatoarele categorii (dupa Paunescu & Musu):
Tulburari ale motricitatii : intarzieri in dezvoltarea motorie, marile deficite motorii, debilitatea motrica, tulburari de echilibru, de coordonare, de sensibilitate.
Tulburari de schema corporala, de lateralitate, de orientare,organizare si structurarespatiala, de orientare si structurare temporala.
Instabilitate psihomotorie.
Tulburari de realizare motrica : apraxia, dispraxia, disgrafia motrica.
Tulburari psihomotrice de origine afectiva.
Recuperarea psihomotrica se numara printre cele mai recente metode utilizate in domeniul terapeutic, ocupand un loc important in sistemul metodelor de recuperare atat in psihiatria infantila cat si in psihopedagogia speciala. Importanta ei este mare atat pentru copilul normal, cat si pentru cel cu deficienta, considerand corpul sub dublul aspect: de instrument de actiune asupra lumii si de instrument in relatie cu altul.
Depistarea copiilor cu deficiente este un act complex care cuprinde cel putin doua aspecte: cunoasterea si orientarea spre un specialist in vrderea precizarii diagnosticului.
