Notiunea de constitutie

Notiunea de constitutie

De-a lungul istoriei recente a lumii, mai exact incepand cu secolul al XVIII-lea, s-a impus, impreuna cu alte mari institutii de baza create in scopul de a exprima prefacerile structurale politice, economice sau juridice, si constitutia, ca lege fundamentala a oricarui stat. Adoptarea constitutiei a devenit astfel un eveniment capital in cadrul societatii omenesti, ea reprezentand implinirea unor dorinte si trairi sociale si morale.

In perioada contemporana, adoptarea Constitutiei este un important eveniment politic, social si juridic in viata unui stat. Acest fapt se datoreaza principiilor fundamentale ale intregii vieti economice, politice, sociale si juridice, cuprinse in Constitutie, principii aflate in conformitate cu valorile fundamentale pe care statul le promoveaza si le apara. Hegel afirma ca poporul trebuie sa aiba fata de Constitutia lui sentimentul dreptului sau si al starii de fapt; altfel, ea poate exista e drept, in chip exterior, dar nu are nicio semnificatie si nicio valoare, subliniind ca "fiecare popor isi are Constitutia care i se potriveste si care i se cuvine".

Pentru stabilirea conceptului de constitutie este necesar a se face doua precizari prealabile: in primul rand, ca intre constitutie si lege nu se pune semnul egalitatii, desi este simplu de observat ca, sub aspect juridic, constitutia este si ea o lege, adica un act normativ; in al doilea rand, precizarea ca o constitutie este o categorie istorica, ea aparand pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii umane. A fost creata pentru a exprima o noua abordare politica si juridica, abordare determinata, desigur, de transformarile economice si sociale ce s-au conturat puternic incepand indeosebi cu secolul al XVIII-lea.

Trebuie observat ca denumirea de constitutie, in acceptiunea moderna a cuvantului, a fost folosita de burghezia revolutionara, care a desemnat prin aceasta notiune numai acele reguli care ii limitau puterile monarhului si garantau anumite drepturi si libertati fundamentale ale burgheziei.

Daca termenul de constitutie este foarte vechi, el fiind deseori folosit in acceptiunea de lege, acceptiunea sa actuala s-a conturat tarziu. Etimologic, cuvantul constitutie provine de la latinescul constitutio, care insemna "asezarea cu temei", "starea de lucru". In sistemul de drept roman, Constitutia insemna edictul semnat de imparat si a carui forta juridica era superioara celorlalte acte juridice adoptate de autoritatile publice ale imperiului (Constitutio principis est quod imperator decreto, vel edicto, vel epistula constituit). In cadrul polisurilor grecesti se facea distinctie clara intre Thesmoi, adica legile care reglementau raporturi sociale de importanta deosebita pentru statul-cetate (exemplu, legi cu un continut sacru), care puteau fi modificate doar printr-o procedura solemna si speciala, si legile obisnuite denumite Nomoi, care puteau fi revizuite cu usurinta. In Grecia antica era aplicata pedeapsa cu moartea celor care propuneau o lege contrara "constitutiei", adica principiilor fundamentale ale organizarii polisului. Pe baza acestei distinctii, si astazi parlamentele pot fi impartite in doua categorii: parlamente investite cu putere constituanta (originara sau derivata) si parlamente care exercita doar o putere legislativa obisnuita. Unele state feudale au inscris in documente anumite reguli fundamentale privind raporturile intre guvernanti si guvernati, care urmareau sa prevaleze, cu valoare de principiu de conduita politica si juridica, fata de cutumele existente, precum si fata de comportamentul monarhilor ulterior semnarii acestora. Ne referim in acest sens la Magna Charta engleza din 1215, la Bula de Aur, emisa de regele maghiar Andrei al II-lea in 1222, Bill of Rights din 1629 s.a.

Intocmirea si emiterea unor astfel de documente cu valoare constitutionala numai in unele state feudale pot fi explicate prin faptul ca in statele respective s-au produs schimbari profunde in procesul de guvernare, prin cucerirea lor de catre alte regate, ceea ce a antrenat schimbarea vechii dinastii cu o noua dinastie, care a dorit sau a fost nevoita sa recunoasca paturii conducatoare autohtone unele privilegii de care aceasta se bucurase anterior cuceririi. De asemenea, in situatia formarii unor state noi (cazul Ungariei), regalitatea a intentionat inca de la inceput sa instituie anumite reguli de guvernare intr-o forma scrisa. In Franta, de pilda, unde in primele secole ale mileniului doi nu s-au produs cuceriri statale de catre populatii cu trasaturi etnice diferite de cele ale autohtonilor si unde exista o cutuma constitutionala formata dintr-un proces istoric indelungat, nu s-a simtit nevoia elaborarii unor charte de genul celei emise in Anglia (unde populatia saxona a fost cucerita de normanzi) in 1215. Cu alte cuvinte, in Anglia, la inceputul mileniului doi se puneau bazele unui nou regim constitutional, in timp ce in Franta, Spania, Portugalia, precum si in alte state cu monarhii consolidate, cutuma constitutionala era bine cunoscuta in anumite limite. Aceeasi situatie se poate constata si in Imperiul Bizantin, ale carui practici (cutume) de guvernare evoluasera intr-un proces ascendent timp de mai multe secole fara a se resimti nevoia unei modificari a obiceiurilor constitutionale.

In aceeasi epoca insa, incep sa se formeze noi relatii sociale, sa se produca schimbari la nivelul vietii economice, care antreneaza cerinta unor modificari ale vechii cutume constitutionale. Apare astfel ideea de act cu valoare politica si juridica superioara cutumelor existente in diferite state. Pot fi mentionate, in acest sens, Asezamintele de la Ierusalim ("Assies de Jerusalem") intocmite de cruciati in jurul anului 1099 si depuse in Biserica Sfantului Mormant de la Ierusalim. In 1204 ele sunt mentionate in capitala Imperiului Bizantin. Considerate premergatoare ale prescriptiilor cuprinse in Magna Charta engleza, Asezamintele de la Ierusalim erau legi scrise, asiguratoare contra abuzurilor in mult mai mare masura decat actul englez impotriva unor abuzuri speciale si prin intindere si prin forma si prin armonia elementelor pe care le cuprinde "Charta" emisa in 1215. 

In Evul Mediu, prin Charte sau Bule monarhii recunosc privilegii pentru nobili si sunt siliti de acestia sa-si limiteze puterea in favoarea lor, reuniti in Adunari de stari. De asemenea, printr-un astfel de act, Bula de Aur din 1356, se instituie regulile pentru alegerea imparatului Sacrului Imperiu Roman de Natiune Germana de catre sapte electori (arhiepiscopii de Mainz, Köln, Trier, regele Boemiei, markgraful de Brandenburg, ducele de Saxonia si contele palatin de Rihn). Aceasta Bula de Aur a fost in vigoare pana in anul 1806. In Evul Mediu se facea distinctia intre pactum societatis, prin care se forma comunitatea sociala, si pactum subjectionis, adica pactul de guvernamant prin care se limita puterea absoluta a monarhului si se extindeau puterile Adunarilor de Stari.

De asemenea, in aceeasi perioada, cuvantul "constitutie" se folosea si in terminologia ecleziastica pentru a desemna regulile monahale. Cuvantul constitutie a fost folosit si pentru denumirea unor principii fundamentale de organizare a Bisericii crestine. Astfel, in timpul pontificatului papei Symmachus (498-514) se instituie principiul - valabil si in prezent - potrivit caruia papa nu poate fi judecat de niciun tribunal civil (Constitutum Silvestri).

Cuvantul "constitutie" era folosit, asadar, in unele state pentru a delimita unele acte politice sau juridice de simple legi sau statute. In acest sens, este cunoscut, intre alte asemenea inscrisuri fundamentale, Statua constitutiones privilegia regni Polonie, Magni Ducatus Lithavanie Omnium Provinciarum Annexarum a Comittis Vifliciale, adoptat de Adunarea generala a Seimului Coroanei Poloniei in 1347. Termenul de constitutie a fost folosit in Polonia de la sfarsitul secolului al XV-lea pentru a denumi hotarari adoptate de Seim.

In lucrarile politice sau juridice inspirate de principiile dreptului natural, termenului de constitutie ii era preferat cel de "lege fundamentala", folosit cu predilectie in Evul Mediu pentru a desemna acte ale puterii statale inzestrate cu o forta juridica superioara.

In dreptul imperial, termenul constitutie este sinonim cu cel de lege. In aceasta acceptie, legile date de imparat erau denumite constitutii imperiale. Termenul constitutie continua a avea acceptiunea de lege pana in secolul al XVIII-lea, cand i se da un sens nou, acela de lege fundamentala. Aceasta acceptiune este astazi incetatenita in toate statele. Mai mult chiar, unele acte normative de organizare (statute) a unor organisme internationale (F.A.O., U.N.E.S.C.O., O.I.M.) se numesc tot constitutii, marcand importanta deosebita ce se vrea a se acorda acestora. Fenomenul constitutie a cunoscut si cunoaste nu numai o dinamica a sa proprie, ci si influentele puternice ale intereselor economice si sociale ale celor care, sub diferite denumiri (guvernanti, cercuri conducatoare, clase politice, clase dominante), instituie reguli constitutionale. Iata de ce, permanent, se pot aduce adaosuri conceptului de constitutie, adaosuri care, alaturi de elementele traditionale, consacrate, vin sa puna in evidenta realitati si perspective, ideologii si tendinte. Sintetizand preocuparile in definirea constitutiei, cateva observatii se impun.

Initial, conceptul de constitutie s-a referit la ansamblul normelor juridice ce au drept scop limitarea puterilor guvernantilor si garantarea drepturilor fundamentale ale omului si cetateanului. Conceptia initiala a fost dezvoltata in sensul ca normele constitutionale trebuie sa fie cuprinse intr-o lege sistematica si sa se bucure de o eficienta juridica superioara tuturor celorlalte legi. Sfarsitul secolului al XX-lea aduce cu sine si renuntarea la conceptia initiala despre constitutie. S-a considerat, astfel, ca limitarea puterii guvernantilor si garantarea drepturilor fundamentale nu mai sunt elemente indispensabile ale oricarei constitutii, ci, intr-un sens material, se desemneaza prin aceasta notiune orice lege care reglementeaza organizarea politica a statului.

Formarea notiunii moderne de constitutie a parcurs etape istorice indelungate, diversi autori fiind preocupati sa gaseasca explicatii privind natura juridica a acesteia si, totodata, sa-i fundamenteze continutul. Dintre teoriile care au incercat sa explice chiar formarea ideii de constitutie, cea care s-a remarcat cel mai mult este teoria contractualista, sustinuta initial de scriitori crestini. Potrivit acestei teorii, constitutia este un contract intre guvernanti si guvernati, prin care guvernantii isi legitimeaza dreptul de a comanda supusilor, prin acceptul liber al acestora (pactum subjectionis sau contractul de guvernamant). Pe masura ce se contureaza ideea suveranitatii poporului, teoria contractualitatii exprimata prin pactum subjectionis se nuanteaza, in sensul ca monarhul nu poate guverna despotic, intrucat suveranitatea apartine poporului si, ca atare, acesta are chiar drept de rezistenta fata de opresiune.

Prin ample miscari sociale, burghezia si-a asumat, cu deosebire in secolul al XVI-lea, doctrina contractualista privind modul de organizare a societatii, sustinand cu tarie limitarea puterii monarhului si accesul ei, chiar indirect, prin sistemul cumpararii functiilor publice, la procesul de guvernare.

Intarirea pozitiilor burgheziei in viata social-economica a unor state occidentale, indeosebi in Anglia, a dus la afirmarea politica a acesteia prin miscari revolutionare finalizate cu adevarate proiecte de constitutii care limitau puterea coroanei si reconfirmau anumite drepturi si libertati ale individului.

Spre deosebire de aristocratie, care prin spiritul ei de casta era o clasa sociala inchisa si izolata in sensul ca nu admitea interferente sociale si politice cu alte paturi sociale, burghezia s-a manifestat de la inceputurile aparitiei sale ca o clasa absorbanta a tuturor categoriilor sociale nemultumite de nobilime. In final, burghezia a pretins ca este reprezentanta intregului popor si a anuntat ca lupta in numele acestuia pentru cucerirea puterii politice. Formata din mestesugari, targoveti, comercianti, bancheri etc., burghezia constituia o clasa sociala extrem de eterogena, unita insa, pe criterii politice si ideologice, ca o forta sociala omogena. 

La randul lor, colonistii englezi in America de Nord s-au angajat reciproc prin adevarate pacte (Plantation Convenants) sa formeze autoritati guvernante carora sa li se supuna, dar care sa nu guverneze despotic.

Conturarea sensului modern de constitutie si inlocuirea cutumei constitutionale, in multe privinte vaga si incapabila sa cuprinda diversitatea raporturilor constitutionale, cu un document (un act scris) sunt cunoscute sub denumirea de constitutionalism. Notiunea de constitutie este analizata nu numai din perspectiva juridica, ci si din perspectiva politologica si sociologica. Aceste denumiri analitice sunt necesare intrucat, pe de o parte, constitutia stabileste principalele mecanisme de guvernare (domeniu predilect al politologiei), iar pe de alta parte, constitutia detine normele si principiile juridice care reglementeaza relatiile sociale (domeniul predilect al sociologiei), asigurand legitimitatea relatiilor si actiunilor umane si ale altor factori sociali in procesul de exercitare a puterii politice.

Din punct de vedere al politologiei, constitutia a fost definita, de pilda, ca fiind ansamblul normelor politice si legale fundamentale care prescriu regulile de guvernare.

In opinia unuia dintre fondatorii constitutionalismului american, James Madison, "scopul oricarei constitutii politice este, ori trebuie sa fie, in primul rand, sa obtina pentru guvernantii care poseda cea mai mare intelepciune de a discerne si cea mai inalta insusire de a conduce, binele comun al societatii, iar in al doilea rand, sa ia cele mai eficiente masuri de prevedere pentru a-i pastra pe acestia virtuosi cat timp exercita conducerea".

Din punct de vedere sociologic, constitutia reprezinta in esenta un pact social (acord rational incheiat intre oameni) intervenit intre guvernant si guvernati prin care acestora din urma li se garanteaza un summum de drepturi, in schimbul acceptarii de catre ei a puterii de comanda si a dominatiei la care sunt supusi de guvernant, fara insa ca acesta sa devina tiranic. Respectarea acordului este asigurata printr-o infrastructura institutionala (institutiile politice sau autoritatile publice) organizata pe principiul separatiei puterilor si al verificarii lor reciproce (checks and balances) - prevazute, de asemenea, in constitutie. Caracterul obiectiv al constitutiei consta in faptul ca dispozitiile sale nu se refera la raporturi de putere abstracte sau ideale, ci se raporteaza la o realitate specifica, concret-istorica, la un tip determinat de cultura politica, la un anumit tip de moralitate si de perceptie de catre guvernanti, ca si de catre cei guvernati, a rolului si functiilor statului, precum si a raporturilor concrete intre stat si societatea civila.

Caracterul pactului social poate sa difere, dupa cum ne situam pe pozitiile unei guvernari absolutiste (de tipul celei preconizate de Thomas Hobbes in Leviathan) sau, dimpotriva, ale unei guvernari democratice (de tipul celei preconizate de J. J Rousseau in Contractul social).

Orice institutie trebuie analizata si din perspectiva istorica, intrucat prin dispozitiile sale reflecta jocul politic, raportul intre fortele politice influente in momentul adoptarii sale. In fond, constitutia ramane un document care va fi evaluat nu numai prin continutul sau juridic, ci si prin capacitatea de a crea un cadru legal de guvernare pentru perioade cat mai indelungate, stiindu-se faptul ca viata politica a unui stat are o dinamica aparte fata de dinamica fenomenului juridic.

In sociologia marxista sau influentata de teoria marxista privind raporturile de putere, constitutia a fost definita ca "expresie a raporturilor de forta intre clasele sociale" (Ferdinand Lassalle). Esenta acestei conceptii consta in faptul ca sistemul de drept sau constitutia confera fiecarei clase sociale atatea drepturi cata putere reala are in societate.

Din punct de vedere istoric, definitia constitutiei formulata de Lassalle este partial exacta. Avem in vedere, in acest sens, nasterea constitutionalismului modern in lupta dintre burghezie si nobilimea grupata in jurul monarhului. Referindu-se la acest proces si luand ca punct de sprijin Magna Charta, Declaration of Rights si celelalte Analiza unora din definitiile formulate in literatura juridica prezinta, desigur, interes. 

Astfel, Constantin Dissescu, cel care prin predarea si publicarea cursului sau in anul 1915 a incetatenit Dreptul Constitutional la Facultatea de Drept din Bucuresti, plecand de la ideea ca obiectul dreptului constitutional este format din organizarea suveranitatii, defineste constitutia ca fiind "organizarea exercitiului suveranitatii". Pentru ca apoi sa adauge: "Si fiindca exercitiul suveranitatii se numeste guvern, luat acest cuvant in sensul cel mai generic, putem zice ca, Constitutia e organizarea formei de guvern pe care poporul suveran si-o da. Obiectul dreptului constitutional e crearea si reglarea atributiunilor puterilor publice, precum si stabilirea garantiilor individuale si drepturilor recunoscute cetatenilor pentru conservarea libertatii lor".

Iar Paul Negulescu a definit Constitutia ca fiind "o norma care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului si la raporturile de echilibru intre diferitele puteri ale statului", precum si drepturile omului (drepturile publice). In definitiile mai recente se considera ca scopul constitutiei este de a organiza "exercitiul puterii". Dezvoltandu-se notiunea de constitutie, se arata ca aceasta determina statutul guvernantilor si, paralel, precizeaza natura si finalitatile activitatii lor. Scopul constitutiei - se spune - este deci dublu: pe de o parte, ea desemneaza personalitatile sau colegiile care vor decide si fixeaza competenta si modalitatile de exercitare; pe de alta parte, ea indica ce doctrina de organizare sociala si politica reprezinta guvernantii ei si prin aceasta ea identifica ideea de drept care va fi ideea institutiei statale.

In conceptia lui André Hauriou, intr-un sens foarte general, prin constitutie se intelege ansamblul regulilor care administreaza organizarea si functionarea statului. In acest sens, orice stat, prin faptul ca exista, are o constitutie, un numar de dispozitii care reglementeaza organizarea si raporturile dintre puterile publice si fixeaza, printre altele, relatiile de principiu intre stat si cetatean. Acesta, spune André Hauriou, este sensul material al constitutiei, pentru ca in sens formal constitutia este un ansamblu de reguli, edictate de regula cu o anumita solemnitate si formand in general o categorie speciala printre regulile juridice.

Un alt constitutionalist, Benoit Jeanneau, defineste constitutia, in sens material, ca ansamblul regulilor relative la organizarea si activitatea statului, iar in sens formal, ca documentul care reglementeaza institutiile si care nu poate fi elaborat sau modificat decat dupa o procedura diferita de cea folosita pentru alte reguli de drept. Desigur, s-ar putea cita inca multi autori si multe definitii, pentru ca literatura juridica este destul de bogata in acest sens, dar in general definitiile se aseamana. Acest lucru este intrucatva firesc fata de realitatea ca dupa doua secole de existenta a constitutiei (luand ca punct de plecare adoptarea primei constitutii scrise din lume), lucrurile, in mare masura, s-au conturat si definitivat. Din cele expuse vom observa ca unii constitutionalisti pun accent pe continutul normativ al constitutiei, altii mai mult pe forma constitutiei.

Examinand definitiile prezentate vom constata ca elementul comun, surprins in toate definitiile, este elementul stat sau putere (puteri) de stat. Acest element este definitoriu in ce priveste valoarea juridica a normelor ce-l consfintesc si reglementeaza relatiile sociale care se nasc in acest domeniu. Alaturi de elementul putere se mai adauga si alte elemente de forma, cum ar fi faptul ca este un text scris, adoptat in forme solemne etc.

Conform profesorului Cristian Ionescu, legea suprema a oricarui stat - constitutia - este un act politico-juridic fundamental, inspirat de o anumita filosofie politica si sociala si adoptat de natiune sau in numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de organizare si modul de functionare ale puterilor statului si raporturile dintre acestea, principiile generale ale ordinii publice a societatii, precum sidrepturile si indatoririle cetatenilor, act care este adoptat si modificat potrivit unei proceduri speciale.

Aceasta definitie este valabila in principal pentru tipul de constitutie-conventie, adica pentru constitutia adoptata de Adunarea Constituanta - organism constituit din reprezentanti ai natiunii alesi prin vot universal. Succint, constitutia mai este caracterizata ca ansamblu de reguli juridice privind statul.

In cazul constitutiilor ocrotite si al statutelor si chiar in cazul pactelor constitutionale, factorul decisiv in adoptarea constitutiei nu este natiunea. Prin raportare la aceste tipuri de constitutie, definitia mentionata mai sus urmeaza a fi modificata in partea referitoare la factorul care detine puterea constituanta si, in aceasta calitate, adopta legea fundamentala. Dintre definitiile formulate in literatura juridica romaneasca mai noua vom retine pe cele formulate in manualele universitare. Astfel, Tudor Draganu, precum si Ioan Deleanu definesc Constitutia ca fiind acea lege care, avand forta juridica superioara celorlalte legi, reglementeaza in mod sistematic atat principiile structurarii social-economice, cat si cele ale organizarii si functionarii statului bazat pe aceasta, garanteaza, material, drepturile fundamentale cetatenesti si stabileste datoriile corespunzatoare acestor drepturi.

Pornind de la caracterul deopotriva politic si juridic al legii fundamentale, prof. Ion Deleanu distinge, alaturi de unii autori francezi, doua conceptii privind constitutia: conceptia politica si conceptia juridica. 

In conceptia juridica, constitutia este actul prin care se determina statutul puterii in stat, ansamblul regulilor juridice prin care sunt fixate modalitatile de incredintare a puterii si de exercitare a ei. 

Potrivit aceleiasi distinctii, in doctrina constitutionala franceza se sustine ca, din punct de vedere politic, constitutia ar fi rezultatul transpunerii in norme de drept a unui ansamblu mai mult sau mai putin amplu de revendicari politice sau care exprima starea unei societati intr-un moment istoric determinat. Conceptul juridic al constitutiei se raporteaza la un subansamblu precis determinat al sistemului de drept.

Tot in doctrina constitutionala franceza se face o distinctie clara intre "constitutia politica" si "constitutia sociala". In aceasta conceptie, constitutia politica ar reglementa strict statutul puterii, cadrul juridic de obtinere, prin proceduri electorale democratice la care se recurge periodic, a puterii si de exercitare a acesteia.

Constitutia sociala ar defini obiectivele statului, proiectele dezvoltarii sociale viitoare ale unei anumite natiuni. In timp ce constitutia politica (dispozitiile constitutionale care reglementeaza cadrul de exercitare a puterii) trebuie sa fie explicita, constitutia sociala poate rezulta implicit din continutul constitutiei politice.

Asa cum nota prof. Georges Burdeau, constitutia sociala cuprinde traditiile morale, sociale, economice ale unei natiuni.  Acelasi autor afirma ca in plan istoric constitutia sociala preexista constitutiei politice.

Constitutia politica se grefeaza pe constitutia sociala, intelegand prin aceasta din urma conditiile materiale de existenta ale unei natiuni, traditiile, mentalitatile politice si psiho-sociale, gradul de cultura ale acesteia, precum si aspiratiile sale de viata democratica si progres reciproc. Nu poti construi o constitutie politica daca nu tii seama de felul de a fi al unui popor, de asteptarile sale, de resursele dezvoltarii sale politice, economice si sociale. Din acest punct de vedere se poate afirma ca dinamica evolutiei constitutiei sociale este mai inceata decat dinamica unei constitutii politice. Astfel, o natiune isi poate schimba sau revizui constitutia politica fara ca cea sociala sa sufere schimbari notabile.

Rezulta ca, fara a stabili o ordine de ierarhie, intre constitutia sociala si constitutia politica, aceasta din urma nu o poate neglija pe prima. O data cu evolutia sistemului juridic, dar mai ales social, o serie de aspecte s-au impus in ceea ce priveste constitutia. In primul rand, este vorba de caracterul de lege al constitutiei, deoarece constitutia este o lege si acest element, desi surprins prin denumiri diferite sau chiar implicit, este prezent in toate definitiile formulate. Fiind o lege, constitutia contine norme juridice, reguli de conduita, iar aceste norme exprima de fapt vointa celor care detin puterea. Dar constitutia este legea fundamentala, trasatura ce o identifica in ansamblul legilor. Caracterul de lege fundamentala rezulta din continutul si calitatea reglementarilor.

Continutul constitutiei este unul de natura complexa, el cuprinzand principiile fundamentale pentru toate domeniile vietii politice, economice, sociale, culturale, juridice. Datorita acestui fapt, adeseori constitutia este caracterizata ca fiind legea fundamentala, care sta la temelia organizarii statale si este baza juridica a intregii legislatii. Totodata, reglementarile constitutionale privesc cu precadere puterea (puterile de stat), adica fenomenul si realitatea-cheie in orice organizare social-statala. Este si motivul pentru care puterea de stat apare ca un element indispensabil in orice definitie a constitutiei. Continutul reglementarilor constitutionale da constitutiei caracterul de lege fundamentala, pentru ca relatiile sociale ce formeaza obiectul acestor reglementari sunt relatii sociale fundamentale si care sunt esentiale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii statale. Aceasta subliniere este, in opinia noastra, decisiva in definirea constitutiei si ea permite identificarea constitutiei nu numai in sistemul de drept, ci chiar si in dreptul constitutional, fiind stiut ca dreptul constitutional cuprinde mai mult decat constitutia, desi aceasta este principala sa parte. Aceasta trasatura de continut este de mare utilitate in stabilirea conceptului de constitutie. Este indeobste admis ca, in fond, intregul drept reglementeaza relatii sociale care privesc instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii de stat. Spre deosebire de intregul drept, dreptul constitutional, ca ramura principala a dreptului, reglementeaza relatii sociale fundamentale privind instaurarea, mentinerea si exercitarea statala a puterii. Constitutia, ca izvor principal al dreptului constitutional, reglementeaza relatiile sociale fundamentale, dar care sunt esentiale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii. Realizam astfel distinctii clare, stiintifice intre drept, drept constitutional si constitutie, deci intre aceste mari categorii juridice care se explica unele prin altele, dar nu se confunda.

Ceea ce este specific si definitoriu pentru constitutie este forta sa juridica. In acest sens se constata ca ea are o forta juridica suprema, ceea ce o situeaza in topul ierarhiei izvoarelor dreptului si impune regula conformitatii intregului drept cu dispozitiile din constitutie. Tot o trasatura care s-a impus, fara a fi totusi de valoarea celorlalte, este forma scrisa a constitutiei. Constitutia scrisa s-a impus inca din secolul al XVIII-lea, ea fiind preferata constitutiei cutumiare din foarte multe motive. Totusi, aceasta trasatura nu figureaza in definitii pentru ca astazi exista tari care nu au o constitutie scrisa, precum Anglia, Noua Zeelanda si Israel. Multe definitii ale constitutiei retin ca o trasatura solemnitatea adoptarii, iar altele forma sistematica, plecandu-se de la ceea ce afirma Thomas Paine (1737-1808): "Nu exista Constitutie daca ea nu poate fi pusa in buzunar". In fine, nu lipseste din unele definitii ideea stabilitatii constitutiei, ca trasatura care o distinge de alte legi si care justifica intreaga clasificare a constitutiilor in constitutii rigide si constitutii suple sau flexibile. 

Conform acestor conceptii, notiunea de constitutie dobandeste o noua semnificatie, potrivit careia nu orice norme care limiteaza puterile guvernantilor si garanteaza drepturile fundamentale ale cetatenilor constituie o adevarata constitutie, ci numai cele care sunt cuprinse intr-o lege sistematica si se bucura de eficacitate juridica superioara celorlalte legi.

Nu sunt lipsite de interes stiintific nici alte elemente care apar in definitiile date constitutiilor. Astfel, adeseori, se face distinctie intre constitutia in sens material si constitutia in sens formal. Fara a lua aici in discutie justificarile unei asemenea distinctii si nici criticile formulate, vom observa ca definitia constitutiei trebuie sa inmanuncheze ambele sensuri. Definitia trebuie sa cuprinda si continutul (sensul material) si forma, pentru ca numai vazute impreuna, intr-o unitate juridica, acestea formeaza constitutia. Reglementarile care au valoare constitutionala prin continutul lor (obiectul reglementarilor) devin constitutii numai daca sunt adoptate prin procedurile specifice constitutiei, proceduri care le dau valoare juridica constitutionala. De asemenea, unele definitii folosesc metoda enumerarii principalelor domenii pe care le reglementeaza constitutia. Aceasta metoda este eficienta in stabilirea continutului normativ al constitutiei, dar ridica unele semne de intrebare atunci cand unor constitutii concrete le lipsesc unele elemente calitative, care sa fie aplicabile tuturor tipurilor de constitutie, sa evidentieze clar locul sau in sistemul de drept si in subsistemul dreptului constitutional.

In acest sens, constitutia trebuie considerata a fi legea fundamentala a unui stat, alcatuita din norme juridice, investite cu o forta juridica suprema si care reglementeaza acele raporturi sociale fundamentale ce sunt esentiale pentru instaurarea, mentinerea si exercitarea puterilor in stat, pentru asigurarea exercitarii drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor.