Partidele politice in italia

PARTIDELE POLITICE IN ITALIA[1]

Sistemul politic italian produs de prima republicǎ s-a prǎbusit in 1993, ca urmare a unui complex de factori interni si internationali, intre care:

1. Sfarsitul comunismului. Acest eveniment a lǎsat un imens vid in modul in care s-au construit identitǎtile si competitia politicǎ in aceastǎ tarǎ, privand sistemul italian de cel mai important factor competitional si identitar al sǎu. Democratia Crestinǎ, cel mai mare partid italian, a fost lǎsat fǎrǎ inamicul in jurul cǎruia era creatǎ intreaga sa indentitate. Partidul Comunist Italian, cel de-al doilea partid italian, a fost nevoit sǎ se reformeze in mod profund, schimbandu-si numele in Partidul Democratic de Stanga si renuntand la referintele fǎcute la Uniunea Sovieticǎ.

2. Cel de-al doilea eveniment international care a avut un semnificativ impact a fost decizia de introducere a monedei unice europene. Acest fapt a redus semnificativ autonomia politicii italiene, privand politicienii de o policy issue, acestia pierzand controlul asupra monedei si al spezei publice, principalele mecanisme electorale.

3. Aparitia fenomenului leghe, in regiunile nordice bogate, in special in Lombardia este al treilea argument al reformei politice. Fenomenul Lega, se traduce prin protestul cetǎtenilor din aceste regiuni la adresa modului in care sunt distribuite resursele in interiorul statului. In viziunea acestora, Nordul bogat este defavorizat in favoarea Sudului sǎrac si lipsit de productivitate economicǎ.

4. O loviturǎ grea sistemului a fost scandalul de coruptie numit Tangentopoli. Tangentopoli se poate traduce prin orasul coruptiei, si face referire la reteaua imensǎ de coruptie care existǎ in Italia. Acest scandal s-a soldat cu arestarea a sute de oameni politici din toate partidele, ceea ce a dus la o profundǎ crizǎ de legitimitate. Cel mai afectat partid a fost Democratia Crestinǎ care s-a prabusit pur si simplu in urma acestor scandaluri.Miscarea referendarie condusǎ de Marco Segni disident crestin democrat si de cǎtre Leoluca Orlando, primarul anti mafia din Palermo, care solicita schimbarea profundǎ a clasei si a sistemului politic, fiind o miscare radicalǎ, cross party poate fi privitǎ ca o consecintǎ a multiplelor crize si scandaluri, si a dat lovitura de gratie primei Republici.

Acest sfarsit a fost consfintit prin referendumul din 18 aprilie 1993, care a schimbat sistemul electoral[2] si modul de finantare a partidelor. Obiectivul declarat a fost crearea unei noi clase politice si a unui nou sistem politic care sǎ asigure alternantǎ si stabilitate guvernamentalǎ.

Pentru evitarea mecanismului numit scorpora, si a nu fi afectate de pierderea voturilor, partidele cu sanse mari de a castiga un loc, leagǎ proprii candidati de liste fictive. Acest comportament a produs si o situatie hilarǎ in 2001, cand Forza Italia, desi avea dreptul la mai multi candidati conform votului de listǎ, pur si simplu nu a avut destule nume disponibile in arena majoritarǎ, tocmai pentru cǎ isi legase toti candidatii la liste fictive.

Sistemul electoral italian este unul mixt cu o puternicǎ parte majoritarǎ, care prevede legǎturi complexe intre candidatii in colegiile uninominale si listele de partid. In ciuda importantei numerice a procentului majoritar, si arena proportionalǎ are un rol deosebit, deoarece asigurǎ vizibilitate, finantare si identitate partidelor care in colegiu, datoritǎ aliantelor fǎcute sunt private de identitate.

Alegerile din 1994 au produs un parlament divizat, pentru cǎ cei doi Poli de centru dreapta aveau o majoritate largǎ la Camerǎ insǎ o majoritate stransǎ la Senat. Din acest punct de vedere, corelat cu gradul foarte ridicat de fragmentare, mai ridicat chiar decat inainte de '94 se poate spune cǎ sistemul electoral nu a functionat ca unul majoritar, partidele si electoratul rǎmanand stransi legati de o logicǎ proportionalǎ.

Sistemul nu a redus formatul sistemului de partide, mai mult, in arena majoritarǎ 19 partide sau liste au acumulat locuri fatǎ de numai 8 in arena proportionalǎ. Pentru a reduce numǎrul de partide, sistemul majoritar cere conditii de agregare politicǎ la nivel national. Paradoxal, in arena proportionalǎ, pragul electoral actioneazǎ ca o piedicǎ pentru partidele mici care isi gǎsesc supravietuirea datoritǎ locurilor cǎstigate in arena majoritarǎ, care actioneazǎ ca un colac de salvare.

Incǎ de la aceste alegeri, principalii actori politici au fost aliantele. Alianta castigǎtoare, de centru dreapta, a avut ca punct forte partidul Forza Italia. Acest partid, condus de Silvio Berluconi, abia intrat in politicǎ, a format o coalitie cu geografie variabilǎ. In centru-nord, alianta a fost alcǎtuitǎ din Forza Italia si Lega Nord, numindu-se Alianta pentru Libertate, iar in sudul tǎrii Forza Italia a avut ca partener Alleanza Nazionale, alianta numindu-se Alianta pentru o Bunǎ Guvernare.

Aceastǎ coalitie era alcǎtuitǎ din partide care preluaserǎ din electoratul fostelor partide ale primei Republici, si mai ales din cel al Democratiei Crestine. Forza Italia este consideratǎ o anomalie in politica italianǎ, partid carismǎ, asociatǎ cu fortele sectorului tertiar si industrial din jurul orasului Milano, beneficiazǎ de resurse financiare enorme, a acumulat voturi din intreg spectrul politic, dar mai ales de la fosta DC.

Lega Nord este partidul care reprezintǎ catolicii traditionalisti si comunitǎtile micilor intreprinzǎtori din Nord, a avut o rapidǎ ascensiune la inceputul anilor '90.

In centrul spectrului politic se aflǎ o aliantǎ numitǎ Pactul pentru Italia, condusǎ de fostul lider referendar Segni, care a inregistrat un rezultat modest la aceste algeri, esuand in incercarea de a forma un pol alternativ, de centru.

La stanga spectrului se aflǎ alianta numitǎ Progressisti, formatǎ in principal din PDS si Rifondazione Comunista. Aceastǎ aliantǎ se afla prea la stanga (prin incorporarea RC) pentru a castiga alegerile, lǎsand in centru o altǎ formatiune incapabilǎ sǎ castige alegerile (pactul Segni). De asemenea, coalitia de stanga nu a reusit sǎ formeze aliante pentru arena proportionalǎ si nu a nominalizat un candidat premier.

In aceste conditii de fragmentare si lipsǎ de coordonare a partidelor si formatiunilor de centru stanga, victoria aliantelor de centru dreapta a fost destul de normalǎ.

Insǎ nici aceste aliante nu au fost suficient de coerente, Lega Nord defectand dupǎ doar doi ani, provocand in acest fel cǎderea guvernului Berlusconi in 1996.

Alegerile din 1996 au consfintit un singur invingǎtor, alianta de centru stanga - Ulivo - castigand clar in ambele Camere. Din acest punct de vedere se poate spune cǎ sistemul electoral a functionat mai bine decat in 1994.

Cu toate acestea, formatul sistemului de partide nu se simplificǎ. Opt partide au depǎsit la Camerǎ pragul legal de 4 %, dar partidele minore au din ce in ce mai putinǎ vizibilitate. Rete, Crestin- Socialii, Laburistii, devin componente semivizibile. De asemenea numǎrul de candidati este mai redus, fiind acum de aproximariv zece per colegiu.

Formatul este cel al unui sistem extrem de pluralizat (dacǎ se iau in calcul partidele) sau al unui sistem cu un bipolarism imperfect in cazul coalitiilor.

Aceste alegeri au consacrat in mod clar coalitiile ca fiind noutatea evidentǎ pe care acest sistem a produs-o. Dar coalitiile sunt doar instrumentele cu care partidele au gestionat noile reguli ale jocului, ele neinlocuind partidele. Sunt produsul original al unui sistem majoritar proportionalizat, partidele sunt grupate in coalitii, dar si cele mai mici dintre acestea sunt prezente, datoritǎ puterii pe care o au in anumite zone si care sunt importante in castigarea unui colegiu. Aceastǎ fragmentare deosebitǎ, in care si cele mai mici partide sunt importante, a fǎcut ca sistemul majoritar sǎ nu reducǎ, ci din contrǎ sǎ creascǎ numǎrul partidelor din sistem.

Dupǎ alegeri coalitiile nu dispar dar sunt trecute in planul secund, partidele devenind acum principalii actori. In fond, aceste coalitii nu sunt subiecte autonome, fiind mai mult sau mai putin sume de partide, care dupǎ alegeri incearcǎ sǎ-si creascǎ popria vizibilitate.

Situatia tacticǎ a coalitiilor in 1996 era schimbatǎ fatǎ de 1994, ceea ce a  permis Ulivo sǎ castige. Fatǎ de 1994, in 1996, echilibrul coalitional era modificat astfel: coalitia de centru dreapta era acum fragmentatǎ (Lega Nord si Fiamma Tricolore fiind acum in afara coalitiei; Ulivo a reusit de aceastǎ datǎ sǎ ocupe mult mai bine centrul spectrului) ingloband Lista Dini, reusind in acelasi timp sǎ facǎ un pact de neagresiune cu Rifondazione Comunista, care a avut un numǎr de colegii alocate special, dar care era de facto in afara coalitiei. Si structurarea identitarǎ a stangii a fost superioarǎ, construindu-se patru liste principale, in functie de afinitǎti identitare.

Spre deosebire de Ulivo, Casa delle Liberta, coalitia de centru dreapta era descoperitǎ in flancul drept unde se aflau Lega Nord si Fiamma Tricolore. Un alt element care a dus la victoria Ulivo a fost defectiunea electorilor de centru dreapta, care in arena majoritarǎ nu au votat pentru proprii candidati.

Aceste alegeri, in afara victoriei obtinutǎ de Ulivo, a mai avut un castigǎtor - Lega Nord, care a obtinut un extraordinar procent de 20%, datoritǎ concentratiei teritoriale pe care o are in Nord. Dupǎ aceste alegeri, Forza Italia a pierdut un numǎr important de parlamentari, care au preferat sǎ formeze o formatiune de centru in jurul fostului presedinte al Republicii, Francesco Cossiga.

Paradoxal, Forza Italia nu a acuzat socul, reusind sǎ construiascǎ, mai ales dupǎ congresul din 1998, o organizatie bazatǎ pe membership, filiale si functii elective, Care insǎ pǎstra caracterul de organizatie patrimonialǎ, centratǎ pe suportul pentru lider. Spre deosebire de Forza Italia, Lega Nord nu a reusit sǎ fructifice succesul electoral si sǎ il transforme intr-unul institutional.

Fragilitatea coalitiilor si dorinta partidelor de a actiona independent pentru a-si mentine identitatea, in afara camasii de fortǎ reprezentatǎ de obligatiile coalitionale, este o amenintare, subminand astfel baza coalitiei. Coalitiile sunt de fapt oligopoluri, iar orice tentativǎ a unui membru de a revendica o altǎ distribuitie a cotelor de piata, poate produce prǎbusirea cartelului.

Echilibrul gǎsit in faza pre-electoralǎ trebuie conservat si in faza post-electoralǎ. Acest echilibru nu a fost gǎsit de Ulivo, in momentul cǎnd Rifondazione Comunista a votat impotriva bugetului, provocand astfel cǎderea guvernului Prodi, in 1998.

Dupǎ acest an, guvernele care au urmat, d'Alema si Amato, au functionat cu ajutorul unor majoritǎti hibrid, obtinute cu sprijinul multor parlamentari alesi pe listele coalitiei de centru dreapta³ Aceste miscǎri politice s-au oprit in 2001, si au consfintit aparitia unui nou centru, intre cele douǎ mari coalitii. Acest centru era format din trei formatiuni ne-aliniate: Italia dei Valori⁴, lista Bonino si Democrazia Europea.

Inaintea alegerilor din 2001, coalitia de centru stanga pǎrea sǎ fie bine plasatǎ pentru a exploata avantajele guvernǎrii, dar la final a fost penalizatǎ pentru cǎ a fǎcut cateva greseli semnificative. Desi a anuntat cǎ este un guvern pentru cinci ani, guvernul Prodi a cǎzut in anul 1998, ca urmare a frictiunilor intracoalitionale. A doua gresealǎ a fost cǎ desi guvernul Amato a obtinut bune rezultate economice, acesta nu a fost recunoscut ca lider al coalitiei de stanga. In locul acestuia a fost preferat Rutelli, primarul Romei, sub acoperirea argumentului cǎ acesta este mai telegenic decat Amato. Insǎ acesta nu beneficia de forta coesivǎ din spatele lui Berlusconi. Ca urmare, avantajele guvernǎrii nu au putut fi fructificate in totalitate.

Motivul principal este insǎ de natura tacticǎ: coalitia de centru stanga nu a reusit sǎ inglobeze Rifondazione Comunista, fiind privatǎ de un partener fidel in flancul stang. Si in centru, Ulivo a avut o problemǎ tacticǎ: douǎ liste - Italia dei Valori si Democrazia Europea fiind concurente directe ale acestuia. Fatǎ de 1996, acum partidele de stanga sunt mai putine - 8, dar mai solide si structurate in patru liste principale.

Spre deosebire de Ulivo, Casa delle Liberta a reusit sǎ strangǎ toate formatiunile de centru dreapta in jurul partidului lui Berlusconi, Forza Italia. Acest partid este cel mai mare din coalitie si este plasat central. Este o diferentǎ fundamentalǎ fatǎ de Ulivo care are patru mici formatiuni in centru, iar cel mai mare partid este DS (Democratici di Sinistra) care nu este nici puternic si nici centrist.

Rezultatul alegerilor a confirmat superioritatea tacticǎ a CDL care a castigat o majoritate linistitoare in ambele Camere. Cele douǎ coalitii si-au impǎrtit zonele de nord si centru. Prima a revenit CDL, gratie aportului decisiv al LN⁷, in timp ce in centru a fost confirmatǎ dominatia traditionalǎ a partidelor de stanga, in special DS si RC. Zona care a fǎcut diferenta este sudul tǎrii, care a devenit cea mai competitivǎ zonǎ electoralǎ.

Aici pierderea minimǎ in voturi a Ulivo s-a transformat intr-o infrangere zdrobitoare la nivel de locuri, fapt care a permis CDL sǎ aibǎ o majoritate clarǎ in ambele Camere.

In ciuda faptului cǎ electoratul CDL si-a mentinut statutul de electorat indisciplinat, diferenta de voturi intre arena proportionalǎ si cea majoritarǎ fiind de un milion si jumǎtate, aceastǎ coalitie a castigat din douǎ motive: s-a prezentat unitǎ si restructuratǎ si a castigat disputa in colegiile competitive din sud, in care fiecare vot conteazǎ.

Pentru prima datǎ dupǎ 1876, alegerile au produs prima alternantǎ realǎ la guvernare, iar coalitia invingǎtoare are o clarǎ majoritate, beneficiind per total de 58.5% din totalul locurilor, anuland riscul unui ribaltone. Din acest punct de vedere sistemul a functionat pentru prima datǎ la parametrii maximi.

Ca urmare a unei mai bune intelegeri din partea partidelor a legii electorale si a efectelor acesteia, douǎ procese fundamentale pot fi identificate. Primul este simplificarea ofertei, adicǎ progresiva diminuare a numǎrului de liste prezentate, de la 64 in 94' la 32 in 2001. Al doilea este nationalizarea ofertei, ceea ce inseamnǎ cǎ listele sunt prezentate acum la nivel national: in 94 doar patru erau la nivel national, in 96 sapte iar in 2001 aceste liste sunt unsprezece. Un alt efect important al sistemului este permanenta rafinare a modului in care partidele, in principal cele din Ulivo, isi impart locurile pe listele electorale. Aceastǎ rafinare, centralizare si rationalizare a distributiei de locuri produce in final o compactare a identitǎtilor in interiorul coalitiei si deci creezǎ sansele de a exista coalitii din ce in ce mai puternice.

Desi intr-un echilibru instabil, si in ciuda faptului cǎ partidele rǎman incǎ principalii actori, aceste coalitii incep sǎ functioneze din ce in ce mai bine, mai unitar, chiar si in perioadele inter-electorale, dand impresia de stabilizare a aliantelor.

Legea electorala din 2005 a schimbat regulile competitiei electorale. Aceastǎ lege, produsǎ si adoptatǎ (prin referendum) sub presiunea evenimentelor de la inceputul anilor 90, nu a fost in realitate niciodatǎ iubitǎ de clasa politicǎ italianǎ. Coalitia de centru stanga a incercat modificarea legii in legislatura 96-01 dar nu a beneficiat de acordul opozitiei. Insǎ in legislatura actualǎ, coalitia de centru dreapta a mers panǎ la capǎt si a reusit sǎ modifice vechea lege, chiar inainte cu cateva luni de desfǎsurarea scrutinului. Motivatia oficialǎ a fost cǎ vechea lege nu reusea sǎ redea fidel preferintele electorilor din cauza puternicei componente majoritare. Noua lege vrea sǎ producǎ in acelasi timp guvernabilitate si reprezentativitate. O dorintǎ nu tocmai usor de indeplinit.

In realitate, schimbarea a avut in vedere limitarea infrangerii electorale scontate pentru CDL. Enorma diferentǎ dintre numǎrul de voturi in arena proportionalǎ si cea majoritarǎ, si presiunea din ce in ce mai puternicǎ pe care partidele mai mici ale coalitiei (in special UDC) o fǎceau asupra partidului lui Berlusconi, sunt principalele cauze care au determinat CDL sǎ modifice legea electoralǎ. Cu alte cuvinte, interesele particulare ale partidelor care isi vedeau propria identitate pe cale de disparitie si dorinta de a limita anuntata infrangere electoralǎ, au produs aceastǎ schimbare.

Legea electoralǎ votatǎ in 2005[3] consfinteste un sistem mixt, in care componente proportionale se imbinǎ cu prevederi de naturǎ majoritarǎ, si care, la fel ca vechea lege, creeazǎ un sistem diferit la Camerǎ fatǎ de cel de la Senat. Si la Camerǎ si la Senat sunt douǎ elemente comune: prima majoritarǎ si alocarea locurilor dupǎ metoda proportionalǎ. Deci elementul care face ca sistemul sǎ fie unul mixt este prima majoritarǎ care se acordǎ atat la Camerǎ cat si la Senat.

In cele din urmǎ, Uniunea a invins la Camerǎ cu o diferentǎ de 24 de mii de voturi, consfintind cele mai stranse alegeri din istoria Italiei. La Senat insǎ, coalitia de dreapta Casa delle Liberta, a castigat, gratie sistemului regional si al diferentei intre varsta electorilor, 155 de locuri fatǎ de 154 de locuri castigate de Uniune, avand si un avantaj de voturi. Participarea electoralǎ la aceste alegeri a fost de 83,6 % ceea ce a confirmat interesul deosebit al electoratului si intr-un fel succesul lui Berlusconi care a reusit in mare mǎsurǎ sǎ creeze acea fricǎ a reintoarcerii unei coalitii incapabile de guvernare.

Cu un avantaj minim de voturi la Camerǎ, dar un clar avantaj de locuri, gratie primei majoritare, Uniunea se gǎseste intr-o pozitie incomodǎ la Senat. Avantajul de un loc al coalitiei de centru dreapta, a fost anulat ca urmare a alegerilor care s-au defǎsurat in strǎinǎtate, unde Uniunea a castigat patru locuri de senator, fatǎ de numai unul castigat de Forza Italia.

La final, Uniunea de centru stanga are un clar avantaj de locuri la Camerǎ dar un avantaj foarte fragil la Senat, ceea ce face ca spectrul inguvernabilitǎtii sǎ fie acum nu doar o posibilitate ci o realitate.

In Senatul italian mai sunt si sapte senatori pe viatǎ, ceea ce face ca partida sǎ fie si mai dificilǎ si impredictibilǎ.

Ca si la precedentele alegeri, ambele tabere si-au mentinut zonele de influentǎ. CDL a castigat clar toate circumscriptiile din N, cu exceptia regiunii Trentino Alto Adige. Centrul tǎrii a fost dominat de partidele de stanga, care in Emilia Romagna, Toscana, Marche, Umbria si-au mentinut pozitia dominantǎ. Ca si la precedentele alegeri, zona competitivǎ, decisivǎ pentru Senat, a fost sudul tǎrii, unde CDL a castigat partida in Sicilia si Puglia.

Harta electoralǎ creeazǎ imaginea unei tǎri impǎrtite: in Nordul industrializat CDL dominǎ autotitar, in asa numita zonǎ rosie avantajul este al Uniunii, iar in zona cea mai sǎracǎ este o luptǎ in care in avantaj provizoriu a iesit CDL.

Insǎ acest avantaj nu a fost suficient pentru a intoarce situatia generalǎ in favoarea sa. Uniunea a castigat, desi la limitǎ, in primul rand pentru cǎ a reusit sǎ creeze o coalitie mai mare, care a strans voturi din toate zonele spectrului politic de centru stanga. La final, aceste voturi ale unor organizatii complet anonime, s-au dovedit decisive pentru alegerile de la Camerǎ.

Pentru prima datǎ, sistemul este bipolar si in intrare, din punct de vedere al ofertei, cat si in iesire, din punct de vedere al rezultatelor. Nu existǎ nici un pol independent.

Insǎ acest bipolarism are toate simptomele defectuoase descrise mai sus. Este slab in plecare si este acum si mai slab in functionare. Rezultatele dau un puternic imbold fragmentǎrii si personalizǎrii politice. Pentru cǎ sistemul face ca fiecare vot sǎ conteze in castigarea primei. Asadar nimeni nu poate fi exclus, fapt care creste puterea de santaj. Ceea ce in final este o serioasǎ amenintare la adresa coeziunii guvernamentale. Dacǎ luǎm in calcul situatia si mai dificilǎ de la Senat, avem tabloul aproape complet al situatiei politice italiene.

Este practic o reintoarcere la situatia de dinainte de 1993, unde nesfarsitele negocieri intre partide tineau capul de afis, si in care performantele sistemului erau minime.

Cazul italian reprezintǎ o lectie exemplarǎ a modului in care clasa politicǎ existentǎ intr-o tarǎ, poate interactiona cu regulile electorale, modificand sensul profund al acestora prin deturnarea de la scopul lor initial. Desi dupǎ 1993, sistemul electoral avea o consistentǎ componentǎ majoritarǎ acest lucru nu a redus formatul sistemului partitic intr-o mǎsurǎ asteptatǎ. Partidele au reusit prin ceea ce in Italia se numeste proportionalizarea colegiului uninominal, sǎ-si conserve avantajele initiale, devenind imune la efectele clasice preconizate de un astfel de sistem. Sistemul puternic majoritar nu a garantat nici o apropiere a candidatului in colegiul uninominal de electorat. Proportionalizarea colegiului a anulat si acest potential efect.

Un sistem electoral nu garanteazǎ un anume tip de sistem de partide decat in mǎsura in care partidele sunt strucurate la un nivel superior pe tot teritoriul national si in mǎsura in care comportamentul acestora nu este obstructionist. Obstructionismul este produs de dorinta partidelor de a rezista cu orice pret in arena politicǎ.

Chiar cu pretul deturnǎrii sensului unei legi votate prin referendum, sau chiar, cum s-a intamplat in final prin modificarea acesteia, intr-un sens care garanteazǎ existenta pentru cat mai multe partide. Dupǎ treisprezece ani se poate spune cǎ partitocratia italianǎ a reusit sǎ-si creeze o fatetǎ bipolarǎ si oarecum guvernabilǎ, care de fapt acoperǎ un sistem profund partitocratic.