Problema onoarei suveranului in cadrul relatiilor diplomatice tariste

Problema onoarei suveranului in cadrul relatiilor diplomatice tariste

Indiferent de rangul statului , in diplomatia rusa, toate relatiile cu puterile straine se bazau pe principiul apararii "onoarei" tarului.

Aceasta "onoare" se exprima in primul rand in formularea titulaturii. " Lucrul cel mai important este de a pazi onoarea suveranului. Pentru onoarea lui sa fim gata a ne da viata. Inainte de orice, trebuie sa avem grija sa se cinsteasca titlul suveranului"[1].

Stolnicul P. I. Potenkin, trimis in Franta in 1668, constatand o omisiune in titulatura tarului si socotind-o drept "o grozava jignire adusa marelui nostru suveran, maiestatii sale tarul, in cea mai insemnata chestiune a sa"[2], spunea: " Nu e vorba numai de noi, dar nici sa ne uitam in ochii lumii nu mai putem!" .

Problema titulaturii a ocupat intotdeauna un rol de seama la diplomatii rusi, si perseverenta lor in aceasta chestiune avea darul sa ii irite pe straini. Diplomatii din Europa apuseana erau la fel de  incapatanati in problemele titulaturii. In spatele discutiilor abstracte in legatura cu aceasta problema, se ascundeau considerente foarte reale, intrucat titulul exprima anumite drepturi si orice diminuare a lui insemna indirect o renutare la aceste drepturi.

"Onoarea suveranului" se exprima si intr-o serie de amanunte care trebuia sa marcheze care trebuia sa marcheze pozitia mai mult sau mai putin inalta a suveranului pe care il reprezentau solii. Guvernul rus insista ca scrisorile adresate tarului sa fie in mod obligatoriu intarite cu marele sigiliu. Reprezentantii tarului trebuiau sa ceara sa li se acorde intotdeauna primul loc, iar solii rusi sa fie primiti dupa ceremonialul dupa care erau primiti  si solii straini la Moscova.

Toate aceste solicitari erau urmarite asiduu de catre reprezentantii rusi la curtile europene in vederea consolidarii prestigiului rusesc in Europa. Aceste aspecte sunt urmarite si la curtile din Europa apuseana, insa diplomatia apuseana nu se putea elibera de ideea preconceputa despre moscoviti, ca despre niste babari, fiind extrem de iritata din cauza susceptibilitatii lor in problemele de eticheta.

In indicatiile primite de catre solii trimisi la diferite curti imperiale, era prevazut si modul cum trebuia salutat un suveran strain. Guvernul rus tinea ca solii sai, manifestandu-si respectul fata de suveran, sa nu se umileasca. Solii trimisi la sultan, aveau instructiuni "sa salute stand in picioare, si nu sa ingenuncheze"[4]. In Crimeea diplomatia rusa a luptat impotriva obiceiului dregatorilor hanului tatar de a-si arunca toiagul in fata solului, cerandu-i vama pentru trecerea acestui toiag .

In 1614, curierului Ivan Fomin i s-a spus la curtea imparatului german, i s-a spus la curtea imparatului german, ca predecesorii sai obisnuiau la audiente sa-l salute pe imparat inchinandu-se pana la pamant. Fomin a  raspuns ca "nicaieri in lume nu se obisnuieste ca trimisii si curierii unor mari suverani veniti la alti mari suverani sa li se inchine pana la pamant. Asta le sade bina numai supusilor." .

In 1645, membrii Dietei Imperiale l-au intrebat pe trimisul tarului Baklanovski: " Cum va veti purta in fata maiestatii sale imparatesti, ce cinste ii veti arata si cum va ganditi sa va inchinati inaintea lui?". Baklanovski a raspuns " Nu avem de gand sa invatam de la oamenii din dieta Iar daca trimisi stramosilor marelui nostru tar au facut acestea, au facut-o din simplitate" .

O alta dificultate aparea in legatura cu felul in care suveranul strain se interesa de sanatatea tarului. Cu acest prilej, el trebuia sa isi scoata palaria la rostirea titlului tarului.

In 1667, regele Spaniei, primindu-l in audienta pe Potemkin, si-a scos palaria ca raspuns la salutul acestuia, dar si-a pastrat palaria cand trimisul a rostit titlul tarului. I s-a explicat lui Potemkin ca " atunci cand dumneavoastra, trimisul maiestatii sale tarul, ati intrat in sala si regele si- a scos palaria, el a facut-o pentru fratele sau, marele vostru suveran, si nu pentru dumneavoastra, trimisul lui."[8]

Potrivit tratatului din 1687, principele elector de Brandemburg se obliga sa asculte numele si titlul tarului stand in picioare si cu capul descoperit, sa primeasa scrisoarea tarului cu mainile sale proprii si sa transmita in acelasi fel scrisoarea sa de raspuns.

Cand se prezentau in fata suveranilor straini, soli rosteau cuvantarile conform nacazului primit, avand grija ca atunci cand se rostea titlul tarului, suveranul sa se ridice in picioare. Cuvantrea se sustinea colectiv: un membru al soliei incepea si ceilalti continuau.

La intoarcerea in tara, solii prezentau la Departamentul Solilor rapoarte foarte amanuntite despre calatoria efectuata, sub forma unui jurnal in care se trecea in fiecare zi pe puncte, tot ce au facut, ce au vazut, cum au vorbit si ce au auzit in strainatate. Aceste juarnale sunt cunoscute sub denumirea de stateiniie spiski "liste de puncte".

In aceasta perioada continuau sa fie consfintite prin juramantul ce se presta sarutand crucea. Tarul depunea juramantul in prezenta solilor straini. Tratatul consfintit prin sarutarea crucii era considerat inviolabil "in toate articolele, puctele si virgulele sale, fara nici o micsorare, ci in intregime"[9].