Distrugerea unui astfel de corp cosmic de dimensiuni imense nu presupune neaparat crearea unei black hole, ele putand deveni stele neutronice (stele supradense, ale caror centre pot atinge temperaturi uriase - 6 ooo ooo ooo grade Celsius, iar suprafata, de 15 miliarde grade. Stelele neutronice sunt formate in mare parte din neutroni prin intrepatrunderea nucleelor atomice, datorita densitatii extraordinare). Stelele care stau la originea black holes-urilor sunt distruse in momentul in care acestea raman fara energia termonucleara care opune in mod normal rezistenta atractiei interioare a imensului camp gravitational. Fara aceasta forta care se opune, corpul cosmic se prabuseste in el insusi, cedand propriei sale greutati, in timp ce straturile exterioare explodeaza; aceste stele gigantice muribunde sunt reduse la un volum egal cu zero, in timp ce densitatea lor este infinita.
O alta definitie a black hole-urilor este data in raport cu raza Schwarzchild (raza gravitationala a unui corp cosmic; marimea razei Schwarzchild a unei black hole este direct proportionala cu cea a stelei din care provine): black hole este un astru a carui raza este egala in marime cu raza sa gravitationala. Raza Schwarzchild pentru o black hole cu masa de zece ori mai mare decat cea a Soarelui este de 30 km.
Dupa Laplace, pentru ca un corp ceresc sa fie invizibil, viteza de eliberare trebuie sa o depaseasca pe cea a luminii, considerand ca si particulele de lumina sunt supuse gravitatiei, tinand cont de raportul dintre masa si raza acestuia (conform expresiei date mai sus pentru viteza de eliberare). Expresia vitezei de eliberare este
La sfarsitul secolului XVIII, cand a fost formulata pentru prima data aceasta teorie (1796) ipoteza prezentata de Laplace nu a fost acceptata de teoreticienii vremii. In secolul XIX apar din ce in ce mai multi adepti ai teoriei ondulatorii a luminii (lumina fiind formata din unde, se propaga continuu in eter), formulata de Thomas Young si, mai tarziu, de Christiaan Huygens. In 1900, fizicianul german Max Planck elaboreaza teoria cuantelor (lumina se propaga in cantitati discrete, numite "cuante"). Cel care a reabilitat ambele teorii (care a fost ignorate persistent de
majoritatea fizicienilor vremii), in 1905, a fost Albert Einstein, creand mecanica cuantica (el accepta ideea cuantelor de lumina - corpusculi de lumina - fotoni) si teoria relativitatii restranse. Aceasta teorie din urma prezenta un impediment crucial in evolutia studiului black hole-urilor, deoarece pornea de la ipoteza ca "viteza luminii constituie o limita absoluta pe care nici o particula fizica nu o poate depasi", in contradictie cu afirmatia ca "campul gravitational accelereaza miscarea unei particule" (conform lui Newton). Tinand cont de principiile fizicii newtoniene, apare conceptul de acceleratie ca variatie de viteza. Conform principiului echivalentei, formulat ulterior de Einstein, acceleratia si gravitatia sunt echivalente intre ele, putand produce aceleasi efecte fizice. Confirmarea principiului echivalentei a fost facuta de Lorand Etovos. S-a demonstrat astfel principiul revolutionar al spatiului curb (demonstrata prin 'strambarea" razelor de lumina datorata fortei campului gravitational - efectul Einstein). O clarificare a intrebarilor legate de influenta gravitatiei asupra luminii a fost elaborata tot de Einstein, prin teoria relativitatii generalizate, care sustine geometria neeuclidiana (spatiul curb), avand drept consecinta deviatia fascicolelor de lumina.
